duminică, 28 martie 2010

Interlude

Cutia amintirilor e atât de frumoasă! Şi nici măcar nu contează mărimea ei. Ştia ea, fata moşului, ce face. Când deschid cufărul şi privesc fiecare scriere a timpului, zâmbete mă inundă. Nu contează furtunile care au încercat să pună lacăt mai devreme, cutiei amintirilor, contează soarele de după şi toate primăverile, alături de timpurile tomnatice.


Mi-a plăcut melodia asta din prima clipă. Simt că e melodia perfectă pe al cărei fundal să-mi istorisesc viaţa. Şi nici măcar nu simt că e trist ceea ce spun. Nu spun asta pentru că un ciclu se va încheia, adică ciclul vieţii mele, mai am multe doruri de dus în spinare. Spun asta pentru că e o descoperire. E o scurtă melodie frumoasă în care nu încap şi nici nu-mi e suficientă, dar în care mă simt atât de bine!

vineri, 26 martie 2010

Ghidul Nesimţitului


Călătoria cu trenul poate fi extrem de amuzantă în orice clipă, atâta timp cât nu eşti singurul călător şi mai ai şi puţin umor undeva în străfundul tău.


Totul a început miercuri noaptea la ora 02:55 când am ajuns în gara Sibiu pentru a-mi cumpăra bilet pentru Timişoara. M-am distrat copios când, după ce îi atrăsese atenţia unui domn de la coadă în ceea ce priveşte opţiunea oamenilor de a călători cu personalul (lipsa posibilităţilor), aceeaşi persoană, înţeleaptă probabil din naştere, începe şi o face pe săraca doamnă de la ghişeul de bilete "Troglodită" într-o manieră excesiv de grotească şi foarte insistent. Cred că i-a repetat de vreo 20 de ori "Nu ştii nimic, eşti troglodită. M-ai auzit, troglodito? Dă-mi foaia încoace, troglodito, nu ştii nimic, troglodită ce eşti." Omul nostru vroia să călătorească de la Sibiu pînă în Viile Sibiului via Bucureşti, cu o singură foaie de drum, ceea ce este ilogic, nonsense. Că el poate face turul României cu o singură foaie de drum. Şi cum doamna de la ghişeu nu i-a dat decât un bilet pentru Sibiu-Bucureşti, nesperiată fiind de toate "trogloditurile" primite în urechi, domnul a concluzionat foarte prompt şi drăguţ, "eşti chiar proastă, nu ştii nimic, vacă ce eşti!" Îi mai rămăsese înţeleptului nostru o singură foaie şi ce s-a gândit el? Să-şi încerce norocul, poate, poate...

Mi se rupea sufletul pentru săraca femeie, atât de bine le încasa şi înghiţea ofensele aduse. Mi-a plăcut că ea şi-a dus misiunea la bun sfârşit, aşa cum prevede regulamentul, fără a fi intimidată de nebuniciul nostru. Mi se rupea sufletul dar în acelaşi timp mă pufnea râsul îngrozitor de tare, ştiind că în urmă cu 2 minute, avusese un discurs foarte impresionant către un alt viitor călător referitor la o doamnă care a fost rugată să mai aştepte puţin pentru biletul pentru trenul personal: "Lasă, nu avem noi de unde să ştim pentru ce preferă ea să meargă cu personalul. E greu în ziua de azi." Drept, dar asta nu îţi dă dreptul să calci în picioare. Să faci tu impresie în stânga şi în dreapta după care să te laşi descoperit fără scrupule. Oricum e treaba fiecăruia până la urmă.

De a doua scenă ieşită din comun(ă), am avut parte la întoarcere. Am avut impresia că recitesc "Ghidul Nesimţitului" a lui Radu Paraschivescu. Am văzut pe viu punerea în scenă a cărţii. De trei ani de când am citit cartea, nu am trăit senzaţia asta şi niciodată nu mi s-a întâmplat să trăiesc în viaţa de zi cu zi un moment citit cândva, undeva. La ora 15:50 m-am şi legat la cap pentru Sibiu. Tren Săgeată Albastră, Timişoara Nord-Sibiu, clasa 1. Iau loc liniştită pe un scaun şi nu după mult timp, un domn de la Şcoala Militară, undeva pe la 45 de ani, îşi face apariţia şi se aşează în faţa mea. Mă cam enerva, pentru că nu mai aveam loc ca să mă întind cu picioarele, dar după 5 minute s-a eliberat pe partea stângă un loc şi frumuşel, s-a mutat acolo. Luux m-am gândit. A şi fost, în ceea ce priveşte partea cu întinsul picioarelor mele, căci comportamentul pe care l-am privit întreaga călătorie din partea bărbatului a fost horror. Îşi trăgea nasul din minut în minut, îşi sugea măselele, s-a descălţat şi şi-a întins bucăţi de ziar pe jos ca să îşi pună picioarele, a început să-şi taie unghiile, s-a descheiat la cămaşă de nu ştiu cîte ori şi se scărpina silnic la subraţ şi pe piept, vorbea la telefon şi-şi scărpina burta tot timpul conversaţiei, iar momentul mestecatului de gumă, a fost oripilant: a pleoscăit încontinuu în cele vreo 2 ore cât a mestecat guma, plus că mai şi băga degetele în gură ca să vadă cât de mult se întinde guma. Plus că de fiecare dată după ce bea apă sau lua cîte o gură de ceva, savura intens şi zgomotos fiecare înghiţitură.

După cum era îmbrăcat, probabil că avea o funcţie destul de importantă în cadrul Şcolii Militare, motiv pentru care îi înţeleg atitudinea. Când faci pe şeful şi pe durul toată ziua, te prea înveţi. Dar asta nu înseamn că accept situaţia. La început m-am distrat, pe parcurs am început să tremur de nervi după care mi-am dat seama că fiecare pasăre pe limba ei piere şi am continuat să mă amuz de ceea ce citeam.
E fascinant să călătoreşti cu trenul. Pe silenţios şi faci cât de multe studii de caz.

sâmbătă, 20 martie 2010

Motto



Strecinină. Un cuvânt care îţi sună cunoscut, dar cu ajutorul domnişorului google nu poate fi găsit săracul, iar dex-ul e mic pe lângă valoarea lui. Se ascunde de lume, nu îşi doreşte capul în văzul tuturor.

Să fie oare undeva în lumea asta un colţ în care o singură fiinţă, vietate, să reziste? Te obişnuieşti? Se poate, căci altceva nu cunoşti. Dar de unde ai venit? Sau te-ai născut direct mare, capabil să ai grijă de tine, să-ţi culegi nucile de cocos singur şi amidonul? Şi cine te-a aruncat acolo? Nu ai mai văzut pe nimeni în viaţa ta? Nu ai cui mulţumi? Nu vrei să adresezi măcar o literă, cuiva? Nu poţi spune nimic, eşti mut? Aşa te-ai născut? Şi totuşi cine te-a născut? Eşti amnezic? Eşti de piatră, nu-mi poţi sugera chiar nimic? Ochii tăi îmi spun multe, lasă-ţi doar buzele să se mişte şi îmi spui deja multe. Că vrei.

Ştiu. Eşti orb. Surd. Mut. Stană de piatră. Dar cu toate astea mulţi te vedem, nu eşti singur. Şi ştim deja atât de multe... nu mai eşti un secret.

vineri, 19 martie 2010

My fair lady



De la "Addio del passato" de semestrul trecut, la canto am trecut la "I could have danced all night". I love it!

joi, 18 martie 2010

Tu să taci!

Mă enervează când ceilalţi nu-şi iau rolul în serios. Puţină seriozitate nu cred că strică din partea nimănui. Promitem marea cu sarea, dăm speranţe, entuziasmăm lumea până la refuz şi când vine vorba de pus în aplicare, ia neneică de unde nu-i! Păi bine că ştim să îndrugăm, măcar să nu tăcem, să vadă omul că avem idei, că vrem. Mă ceva pe ideile tale că mă interesează fapte, nu vorbe! Călca-v-ar trenu' azi. Cine hău mă pune să mă bazez pe alţii nu ştiu, că m-am fript destul, tot nu mi-o iau în freză. Da' nu-i nimic, cu asta lecuitu-m-am, taică! Sper.

De altfel pe undeva mă aşteptam că eu sunt un fel de Toma necredinciosul, până nu văd nu cred. Dar asta în ceea ce priveşte un amic, o cunoştinţă, nu un prieten! Asta e, suntem singuri în lupta cu viaţa şi aşa vom rămâne până la nemurire.

marți, 16 martie 2010

Arome tari



Când te pierzi în detalii poţi avea impresia că le observi pe toate mai bine şi capacitatea ta de analiză este mai bună. Nu comparativ cu alţii cât comparativ cu analiza ta anterioară. Aprecierile personale dau târcoale, avalanşă după avalanşă. Voluntar sau involuntar. De fapt, nu facem decât să ne tocim pe noi. Ce e prea mult strică, dar nouă ne place să ne complicăm sau ne place să înţelegem mai bine ceea ce auzim, vedem, trăim. Nicicum nu e bine şi de fapt toate ni se potrivesc; în funcţie de fiecare. Trei zile în care un simplu gând îţi spune o mie de lucruri. Trei zile în care ţi-ai revăzut întreaga viaţă, trei zile în care ai întors toată filozofia personală pe dos. Trei zile în care nu ai mâncat, nu ai vorbit cu nimeni, totul te-a enervat, ai plîns pe la colţuri de stradă. Trei zile care ţi-au stat în cap. Trei zile în care ai adormit şi te-ai trezit sfărâmată de micile detalii.

Şoseata asta albastră mie îmi vine perfect, parcă ar fi fost special pentru mine croită, ţie, iată, ţi-e prea mică şi nici măcar nu e vorba că eu am piciorul mai mare şi sunt mai dotată. "Buturuga mică răstoarnă carul mare".

Dacă am capul mare înseamnă că gândesc mai mult? Uneori copiii îi întrec pe cei mari în ceea ce priveşte cultura generală şi nu e vorba de mărimea capului. Adultul e mult mai bine dezvoltat în privinţa asta, el a avut timp. Ţine de cât de mult te iubeşti şi te respecţi. Sau cât de mult vrei să te iubească ceilalţi. Întotdeauna simţim ce vrea celălalt, doar că nu vrem să recunoaştem, ne facem că plouă tocmai pentru a nu strica relaţii. Tu ai timpul tău. Eu îmi văd de timpul meu.

Fiecare esenţă din sticluţa ei piere.

sâmbătă, 13 martie 2010

O singură noapte

Timp mort
îngropat în sânul stâng
al soarelui de dimineaţă.
Martori aţi fost fantomelor rânjite
ce s-au scăldat în gloata mea!
Spuneţi, stelelor,
cât roşu-a curs din vene?
Tu, lună de sticlă,
cameleon de neprivit,
gheţar al adevărului,
scoate limba-ţi pământie
şi dă-mi seva ta.
Vreau s-o crestez latent
în mii de bucăţele,
s-o îngrop în timp.
În timpul ce-a spus "punct" fantomelor
perverse.
Un timp ce-acum e viaţa toată.

luni, 8 martie 2010

Porţii pe măsură


Cât de repede poate dispărea zâmbetul de pe faţa unui om. "Bit biiiiit" şi spaima zvâcneşte în ochi, corpul tresare şi se retrage, iar gândul bucuriei de după, că ai scăpat, nu mai ştie cum să te sâcâie. Nu ai tu timp de el chiar în momentul ăla. Aşteaptă să începi puţin să ridici buzele, aşa, ca semn că abia începi să realizezi de fapt ce s-a întâmplat şi după aceea îşi poate face intrarea liniştit. Ţi-am spus să te uiţi cu atenţie după cadouri.

De vină e ziua asta de 8 Martie, toată lumea a înnebunit şi nici nu mai ştie în câte părţi să se uite. "Uite un îngeraş drăguţ! Uau, ce ghiveci de flori superb! Dar stai, la Humanitas parcă sunt reducerile alea faine, poate prind vreo carte să îi placă! Măi, dar ce broşe drăguţe, uite, sunt tricotate!" Da nu mai bine luăm tot ce găsim? Păcat însă de bani, avem cu porţia. Ţi-am spus să începi din timp să pui porţiile la pungă, acum îţi ajungeau banii, mama ei de treabă! Şi fii şi tu mai atentă pe unde calci că de cadouri negre de 8 Martie nu are nimeni nevoie. Uite, standurile sunt pline, avem de unde alege.

O zi cu bucurie şi multe daruri sufleteşti!

sâmbătă, 6 martie 2010

In luna lui Marte


Cu fulgi mari a revenit ninsoarea şi nici frigul nu stă deoparte. Chiar mă aşteptam să nu revină iarna, dar iată că deja centrul orasului e alb şi copiii au acaparat obiceiurile de sezon.

M-am plimbat astăzi o oră şi jumătate printre fulgi şi ger. Pe unele şosele mai ascunse gheţuşul era deja format, iar papucii mei nu au rezistat să stea deoparte. Pe timp de seară, oraşul e ca-n poveşti şi după ce pătrunde aerul rece în toate colţurile corpului, un ceai cald la focul şemineului din aragazul bucătăriei e excelent. Obrajii roşii îşi refac încet culoarea, mâinile încetează a mai provoca mâncărimi, totul recapată temperatura obişnuită. Numai afară mai vezi cum totul e rece şi alb. E nostalgică iarna în luna lui Martie. E o primăvară albă când ea ar trebui să fie verde, roz, alb-mugurie... Dar toate la timpul lor şi poate că şi asta are o explicaţie. Mai mult ca sigur. Toate au o explicaţie. Si oricum, nu e singurul Martie nins.

vineri, 5 martie 2010

Marrria

"Am venit ca să ne daţi, să ne daţi, să ne daţi. Am venit ca să ne daţi dulciuri de Halloween!" Nu e Halloween-ul, vreo sărbătoare sau vreun moment de cerşit. Mi-e dor de o scumpică de fetiţă alături de care m-am jucat şi m-am uitat la desene în vacanţă. Fantomiţe, microbaşi, piticoţi, papa pentru animăluţe, castele, străjeri, Alice, chiţ chiţ şi multe altele au fost meniul. Deşi uneori mă simţeam lipsită de inspiraţie pentru noi jocuri şi depăşită de fetiţă în ceea ce priveşte imaginaţia, mă pliam. Lumea celor mici e fermecătoare.

Una pupa mare pentru Marrria (cu degetul apăsând pe burtică ca să iasă "rrr-ul").

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale