LaVie

Zis şi punct

2012-01-25T23:09:00.001+02:00

Când dezamăgeştipe cineva la care ţii, nu mai există loc în care te poţi ascunde. Pur şi simplueşti acolo, dezgolit şi pierdut. Orice explicaţie este de prisos... le ai, darnu au nici o valoare. Ai dezamăgit şi punct.

"Restul, e tăcere"

2012-01-21T01:48:00.000+02:00

Poate am exagerat prea mult sau poate că totuşi, nu am făcut suficient de multe. Nu m-am făcut poate înţeleasă şi am fost interpretată greşit... sau poate că au fost doar conjuncturile şi energiile perioadei, de vină. Poate m-am hazardat aiurea în tramvai. Poate sunt eu prea perfecţionistă şi prea pragmatică; sau poate mi se pare, doar, că sunt. Poate sunt o iresponsabilă. Poate asta e o nebunie, de fapt, neînţeleasă. Nu ştiu dacă avem vreunul dreptate cu adevărat, e relativă treaba, având în vedere faptul că fiecare trăieşte conform universului propriu. Poate că m-am plâns prea mult, degeaba sau poate că am avut dreptate...în felul meu. Sau poate că nu am acţionat îndeajuns şi mai exact. Nu ştiu... nu mai ştiu nimic. Tot ceea ce ştiu sigur, e faptul că plec. Semnătura mi-am dat-o. Pe 28 va fi ultima zi alături de gâzulici. Îmi va fi dor, deja îmi e dor... le voi duce lipsa.

Sunt unii cum alţii nu sunt. Îmi pare rău că plec...chiar îmi pare rău. Îi iubesc pe copilaşi, îmi place să fiu în preajma lor, să mă bucur de ei atât cât pot şi mă duc inspiraţia şi puterea. Fiecare e minunat în felul lui...trebuie doar să îi descoperi minunea, indiferent de educaţia primită de la părinte. Mulţi au frustrări, încă de la vârsta aceasta, iar atunci, ei le etalează inconştient, în prezenţa celor pe care ei îi consideră mai slabi decât ei. De mulţi mi-e drag...şi de părinţii lor mi-e drag. Se simte în aer totul...cu fiecare!

Pe unii abia îi aştept, pe alţii nici nu îi pot vedea (am trei pe listă). Pe mulţi i-aş lua acasă la mine, aaah, că îmi vine să îi mănânc de-a dreptul! Ştefi, Alexia, Elena, Raul, Răzvan, Radu, Maria...

Nu mai zic nimic... îmi va fi dor...Atât!

"Restul, e tăcere!"

Şirul de mărgărite

2012-01-10T18:09:00.000+02:00

Lucrurile sunt în general foarte simple; noi le complicăm. Ştim, ştim cu toţii povestea aceasta. Personal, nu m-am săturat de ea, îmi place să o aud. E ca o împrospătare a clipelor de tensiune prin care trec. "Uite, aştept un telefon şi nu mai sună", "De ce oare m-a chemat pe la ea şi e prost dispusă?", "Mă aşteptam să fie mai subţire cartea aceasta, nu o mai doresc", etc.

Gânduri. Aiureli. Clipe preţioase în van. Era într-o carte o poveste cu trei cutiuţe, ultima având în ea, alte trei cutiuţe. Toate erau de aruncat, cu excepţia ultimei cutiuţe din cea de-a treia cutiuţă, loc în care erau păstrate doar grijile şi lucrurile cu adevărat importante, cele care ţin strict de tine, pe care le poţi rezolva tu, fără a depinde de celălalt sau de vreun element exterior. Cam puţine, ce e drept, dar doar acelea contează cu adevărat. Restul, sunt dileme existenţiale pe care ne place să le multi-multiplicăm. Şi deci, pentru ce atâtea griji şi stresuri, când nu trebuie decât mobilizare personală şi puţină generozitate? Generozitatea, pare-se, se naşte din dragoste. Hmmm, încep să mă întreb: iubesc? Nu partea masculină a universului, ci partea existenţială a universului (oameni, cai, cărţi, copaci, ploaia, copiii, luna, etc.) Nu am eu personal, un verdict în ceea ce mă priveşte; oricum mă gândesc şi mă răzgândesc în ceea ce îmi priveşte sufletul şi acţiunile lui, dar mi-ar plăcea să iubesc puţin mai mult fenomenul numit 'tot ceea ce mă înconjoară'. Poate aşa voi reuşi mai uşor, să uit de cele cinci cutiuţe şi să încep să îmi fac griji, doar pentru a şasea. Că ce e şi cu povestea asta "viaţă"? Cu adevărat, un lung şir de mărgărite.

Săniuţa fuuuge...

2012-01-06T18:51:00.000+02:00

nimeni n-o ajuuunge...

Mi-e dor de mare, iar culmea este că eu nu iubesc marea, iubesc muntele; în două zile m-am plictisit la mare şi vreau acasă. Iubesc zăpada, patinele, sania, bulgăreala, răcoarea iernii şi nasul roşu ca un cartof. Primul om de zăpadă pe care l-am făcut anul acesta, a fost chiar la prima zăpadă. Mănuşi nu aveam, aveam în schimb compania unei minunăţii de fetiţă, aşa că am dus misiunea până la capăt. Acum nu mai e zăpadă afară şi nu-mi place; am refuzat o tură pe patinoar, deşi am patine de vreo doi sau trei ani şi culmea, îmi şi place sportul acesta. Călare pe patine fără zăpadă... nu îmi pare prea iernatic şi de basm, aşa cum ar trebui să fie.

Mi-e dor de mare... aşa dintr-odată; plaja să fie pustie, doar eu şi valurile mării care să mă inunde până la gât. Pescăruşi, nori ca spuma laptelui, vibraţia valurilor, vapoare în zare, soarele fierbinte, nisipul fin, eu şi marea...

Spre tavan, înainte!

2012-01-04T01:22:00.002+02:00

Tolănită în pat, cu gândul într-o mie de părţi... pe fundal, răsună blând, o cântare bisericească. Aşa aş rămâne toată noaptea; cu ochii deschişi, savurând fiecare secundă. Dimineaţă sunt convinsă că aş fi ca nouă, doar că până seara nu voi mai ştii cum să-mi ţin ochii deschişi şi energia în toi. Pic repede seara... alteori stăteam zilnic pănâ pe la 3, 4 dimineaţa şi mă trezeam la maxim 9 şi o duceam bine. Dar, e altă mâncare de peşte asta.

Dacă ar fi fost vară, n-aş fi stat pe gânduri şi direct în parc m-aş fi dus la ora asta... cu căştile în urechi, contemplând... am o linişte neliniştită; nu ştiu cum vine asta, dar am nevoie de linişte. E oboseală, sunt gânduri, doruri, întrebări, regrete, dorinţe; ca toată lumea, sunt convinsă. Ştiu în schimb că acum, în momentele astea, am nevoie să mă întind, cu ochii în tavan, trecând dincolo de el, şi simţind fundalul muzical.

Uneori simt că mă rătăcesc în propria-mi cameră - e prea mare şi începe să mă enerveze lucrul ăsta. Trebuie să o mai personalizez... imagini, ghirlande, lumânări parfumate, flori, cărţi...

La tavan, hai!

"Teren minat"

2012-01-03T00:26:00.000+02:00

Dacă "Cecitate" a dispărut din peisaj, "Teren minat" se doreşte pui. E vorba despre o carte; nu volum de poezie, ci o carte cu şi despre copii. Mă inspiră poate locul în care îmi petrec jumătate din lună. Greşit spus "poate", căci mă inspiră sigur. Sunt frustrări, bucurii, nervi, simpatii, gingăşii, pofte nebune de a strânge tare tare de tot, în braţe, anumiţi copii, momente în care mă simt total lipsită de inspiraţie, clipe în care cu maţele chiorăind trag de mine să mai rezist măcar câteva clipe, de dragul copiilor, clipe de dezinteres total faţă de prichindeii de-a dreptul obraznici şi râzgâiaţi, emoţii... La sfârşitul fiecărei zile, trecând peste toate, am o linişte; zilele în care sunt alături de copii, trec mai repede decât cele în care sunt liberă. Uneori îmi pare ciudat, alteori e explicabil, important e să fiu împăcată cu mine însămi la sfârşitul fiecărei zile. O mulţime de gâzulici îmi transmit zilnic, din energia şi gândurile lor. Unii mă impresionează până peste poate, de alţii mă doare sufletul, faţă de alţii sunt atât de fără schimb energetic... să nu mai vorbesc despre cei care vin şi au un anumit handicap. Mi se rupe sufletul, deşi în acelaşi timp mă bucur pentru faptul că cei din jurul lui luptă să-l integreze în societate.

Trecând peste toate, e frumos să te joci, e frumos să mă joc alături de puiuţii care vin zilnic la locul de joacă unde lucrez. Cât timp am inspiraţie, putere de muncă, răbdare şi linişte sufletească, vor mai trece zile şi poate se va materializa şi o carte cu titlul "Teren minat".

Doamne Ajută!

2011-12-03T03:36:00.001+02:00

Cândva, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu e un păcat, cu toţii credem asta la un moment dat. Cândva, era frumoasă viaţa şi abia aşteptam să devin adult, să fiu pe banii mei, să nu depind de părinţi, să am lumea la picioare, să îmi pot permite orice, să nu îmi refuz plăceri.... bogată imaginaţie, ce-i drept. Toate erau atât de simple, lumea părea atât de uşor de abordat, oamenii păreau a fi foarte receptivi. Era simplu să-ţi găseşti pe termen lung ceva de lucru, un iubit, o casă... pac pac apoi şi apăreau şi copiii, iar creşterea lor părea dintre cele mai uşoare şi plăcute, nu aşa cum au făcut părinţii noştrii cu noi; ce ştiau ei, după mintea noastră? Să ne certe, să ne pedepsească atunci când făceam rele? Era urât din partea lor, noi nu aveam de gând să procedăm la fel cu copiii noştrii...

Toate erau uşoare, simple... toţi ceilalţi le făceau să fie complicate. După mintea noastră; dacă aş da timpul înapoi, m-aş condamna pentru gândurile acelea tâmpite şi mi-aş spune: "vezi tu, că cine râde la urmă, râde mai bine!" Zi de zi, primesc dezamăgiri din partea oamenilor... poate că am trăit eu într-o carapace pe care mi-am construit-o singură şi n-am mai vrut să le simt urâţenia sau poate că am fost prea protejată de tot ceea ce există. Sau poate că lumea a devenit în timp, aşa cum este astăzi; cu siguranţă nu a fost chiar aşa de la bun început.

Toate se fac în timp, toate se construiesc în timp, toate se dezvoltă în timp cu răbdare şi forţă. Le ştiu, le ştiam... le refuzam? Aşa e când eşti tânăr; tot ce zboară se mănâncă, te implici în toate şi le faci pe toate, nimic nu îţi stă în cale. Iar când e vorba să faci ceva pentru tine şi nu pentru altul, iată că apar piedicile şi loviturile. Într-adevăr, tot ce zboară se mănâncă...atâta timp cât faci lucrurile pentru beneficiul altora; când vine vremea ta, încep lucrurile să te doară, să le vezi mai limpede, mai grave... începe analiza şi greutatea fiecărui pas. Trebuie mare atenţie la tot ce zboară pentru că multe dintre ele muşcă!

2011-11-13T00:08:00.001+02:00

Prima zi... nu pot, n-am cum, am aşteptat-o. Cu emoţii. Decât să mă plictisesc 12 ore într-un magazin de haine, mai degrabă îmi storc puterile alături de copii. Şi oricum e un alt fel de oboseală cu ei. La sfârşitul zilei eşti stors, dar străluceşte o lumină vie de copilul care s-a ascuns în tine atâta timp.

Prima mea zi de lucru aici, bate cu ziua în care s-au cunoscut părinţii mei acum 28 de ani. 12 Noiembrie. 12 ore de lucru. Două zile cu două zile. Copiii... sunt minunaţi; atunci când nu vorbesc prostii sau nu sunt egoişti şi râzgâiaţi, dar sunt frumoşi, puri, sinceri şi plini de viaţă. În 12 ore vin cred, peste 100 de copii. Greu să le ţin minte numele tuturor. Azi 100, mâine încă pe atâţia şi alţii, chiar... de unii te ataşezi, că asta e, nu ai cum altfel şi te uiţi după ei cum pleacă. Ai vrea să mai stai puţin doar cu ei... te aşteaptă alţii însă pe care nu-i poţi neglija. Şi la sfârşitul zilei, recapitulezi şi-ţi dai seama că a fost o zi plină, frumoasă şi că pentru a doua zi, mai ai nevoie de câteva jocuri de rezervă. Ceva energic şi de grup; ceva după care copiii să fie extaziaţi. Şi rămâi după stingerea luminii, cu gândul acolo, iar noaptea în somn, speri ca Doamne-Doamne să îţi mai ofere soluţii.

E un loc de joacă pentru copii pe care mi l-aş fi dorit şi eu când eram copil. Nu l-am avut... alţii se pot bucura de el şi mă bucur şi eu, alături de ei.

Mâine e o nouă zi, noapte bună!

Blue

2011-11-08T10:17:00.000+02:00

I need youto love me when I cry

I need we make love when we both cry;

Let tears and sorrows be our path

Let us be surrounded by mystic rivers.

I loved you the day hopes were gone

I met you with your blue, blue skirt.

Don’t forget to keep your blue awake.

I won’t. Mine is green, anyway.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

I wish I could tell you the awful truth

I wish I could plant high trees around you.

I need to write letters on your chest

I need to forget it was my choice.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

5 stele

2011-10-03T14:33:00.000+03:00

apropie

paşi

repezi.

aici,

parfumul

mă

înşală.

Apus

2011-10-02T03:44:00.000+03:00

Mă simt mică. Un fulg poate; clişeu.
Un oftat mă pune în dificultate.
Încerc să simt. Simt perişori; clişeu.
Dă-i! Mai tare... şi mai tare!
Strânge din dinţi şi stânge pumnii.
Nu mai văd nimic.

Hei, deschide ochii!

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

E fum, e prea mult fum.
În nas, în creier...
Până şi timpanul e amorţit.
Le ştiu pe de rost, pe toate;
A pus; apus; a-pus; aaa, pus?
Apus.

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

Cineva

2011-09-30T11:56:00.001+03:00

Nu e scris în nicio carte, nu există definiţii. Există doar un corp care vibrează. Nu are nici nume, decât un alt corp mai mare şi mai puternic deasupra lui care decide pentru fiecare particulă respiratorie. Punct.

Aştept să mă trezesc

2011-09-16T09:01:00.001+03:00

Îmi sunt mâinilepătate şi gândurile tulburi.

Am comis-o dinnou.

Nu ştiu câterugăciuni mai trebuiesc

ca să mă vindecde păcatul acesta.

Adorm cu ochiimici

şi mă trezesc cuei şi mai mici,

privind în golulsufletului.

Remuşcări.

Cine spune căodată ce alegi calea rugăciunii,

scapi de problemeşi necazuri,

când de fapt,atunci încep ele

să apară în chipmai viclean?

Chiar şirugăciunea e grea;

e uşor să o spui,

greu să te ţii deea,

e mai greu săcrezi

şi mult mai greusă o primeşti

cu adevărat.

Am crezut preauşor în ajutorul imediat;

m-am convins cugreu

de drumul plin depraf al vieţii.

Asta nu înseamnă,însă, că deţin vreun secret.

E pur şi simplu oluptă;

cu demoni, cuvânt, cu animale sălbatice,

cu mâinile mele,cu gânduri haine.

La fiecare pas, facun pas înapoi.

Alteori ojumătate, dar chiar şi aşa, avansez.

Mai încet, ce-idrept,

dar chiar şiploaia ne mai lasă

cu legumeleuscate.

Pete.

Mari şi mici, foarterar minuscule.

Le simt lasecundă.

Când eşti preacredul,

te calcăpropriile-ţi pete pe picioare.

Doare.

Să mă trezesc,înseamnă lacrimi

pentru ceilalţi,

înseamnă să-micunoască şi alţii lacrimile;

să continui,înseamnă lacrimi

doar pentru mine.

Astăzi, lacrimilepentru ceilalţi sunt prea ciudate.

Eşti prea slab,prea mic, eşti prea ciudat.

Dacă le ţii doarpentru tine, iarăşi nu e bine,

dar nici timp nuau ceilalţi să-ţi culeagă lacrimile.

Şi uite-aşa… telupţi cu aerul.

Chiar vor venizile când aerul va fi cu porţia.

Iar eu mă pătez,pentru că nu ştiu încă negocia;

cu mine. Oarechiar ştiu unii negocia atât de bine

sau păstreazălacrimile bine, numai pentru ei?

Unele pete nusunt deloc pete,

vânătăile suntdirect trepte pentru curcubeu,

iar eu fac paşiînapoi.

Nu sunt un racmascat,

dar îmi pătezsingură drumul şi trebuie curăţat.

Încercări;până la noi încercări.

Iluzii…

Miile încercări!Le iubeşti sau le respingi.

Le-am totneglijat.

Am aşteptat noriişi apele să se unească, mai degrabă.

Chiar şi aşa, aştept să mă trezesc.

Frică.

De guri, destele. Nu e nici un secret. E o luptă.

Cu pete peobraji, pe mâini, pe tălpi.

Safe

2011-09-12T12:38:00.000+03:00

Caut un tunel; cu licurici. Licurici albi - gălbui. De ce îmi plac trandafirii galbeni? Pentru că sunt galbeni şi pentru că au ţepi. Pentru că sunt bolnavă. Şi despre Bacovia se spune că se scălda în alte nisipuri; mişcătoare. Căldura vine din stânga şi o ia uşor, în sus. M-am trezit pe un cocor zburând în înaltul ceriului, deasupra mării în care oglindea soarele. Singurătatea e tristă uneori, dar "cum pot să spun că-s singură când lumea-ntreagă, asupra mea, privirea-şi aţinteşte?"

Acolo

2011-08-31T01:00:00.005+03:00

Un gând; de evadare. Evadare dintr-o peniţă, ca şi cum aş fi cerneala care abia aşteaptă să fie aşternută pe hârtie şi descifrată de sute de mii de priviri curioase. Evadare dintr-o floare; să aştept albina să îmi soarbă polenul şi apoi să mă depună pe fagurele de miere început şi să ajung în prăjiturile oamenilor şi pe feliile cu margarină dimineaţa, lângă cana cu ceai - de chimen. Evadare dintr-un cinema; să fiu scama de pe pantalonul femeii care s-a luat de pe scaun. Să fiu raza de lumină în noapte pentru cel care cutreieră îngândurat şi trist. Îmi sună a lalele şi îmi miroase a nechezat de cal. Clişeu. Tot ce nu mănâncă, pişcă. Aluniţa de pe ceafă va ţine de cald şi va şopti ispite.

E plin de pahare, peste tot... oriunde te uiţi. Umplute cu apă. Ceşti şi farfurii sparte, fum, făină. O cameră îmbrăcată în nailoane - în aşteptare. Gheaţă. Cineva aşteaptă să fie pictat. Şi dintr-o dată... linişte. Am un picior gol şi într-unul port un balerin - graţios. Va veni furtuna?

Cea din urmă suflare

2011-08-30T15:04:00.005+03:00

Întâia suflare ajunge la un moment dat să se intersecteze, formând un cerc, cu cea din urmă suflare. Acolo e sfârşitul, odihna.

Dacă de-a lungul vieţii căutăm bucuria vieţii, dincolo o vom găsi într-o formă mult mai concretă, cred eu; bucuria dincolo de viaţă, bucuria morţii. Aici sunt iluziile, dilemele, greutăţile, bucuriile trecătoare; dincolo e fericire şi punct. E Dumnezeu şi raiul cerului. O lume albă, curată, o lume frumoasă cu multă linişte şi bucurie.
Dumnezeu să-l odihnească pe bunicul meu şi să-i fie sufletul primit acolo unde e de bine, lângă El!

La ce-mi stătea capul în anul 2005

2011-08-22T12:21:00.002+03:00

Am regăsit un text de-al meu, scris în 2005. Fusesem rugată să fac o descriere a mea pe un site de poezie şi iată ce am adăugat atunci în căsuţa respectivă:

"Nicolae Anca Rodica... e numele meu... ce reprezintă el? Ei bine... un nume ce va ajunge mare... mare de tot... atât de mare încât abia îl vei putea vedea cu lupa care măreşte de 10000 de ori. De ce de 10000 de ori? Pentru că de atâtea ori, împărţit la 0 am avut eu noroc în viaţa mea de până acum...
Toată lumea ţine la mine în aşa fel încât niciodată nu le face plăcere să fie văzuti în prezenţa mea... noroc cu mine care nu mă supăr pe ei şi mă duc acasă liniştită, abia aşteptând să-mi sparg din nou capul de la atâtea lovituri de pereţi!
Sunt foarte frumoasă, sexy... ce noroc pe capul meu că fac prezentări de modă ca să mă poată cunoaşte astfel şi restul lumii... poate primesc ceva oferte de la faimoasele agentţi de spart oglinzi...
Am o mulţime de pasiuni... nimeni nu mă intrece... fac de toate... stau, stau, stau şi iarăşi stau... unde altundeva decât pe bancă în parc, acoperită cu frunze până la frunte... până la frunte pentru că oamenii chei poate au nevoie de păr pentru a-şi acoperi golurile, iar eu le stau la dispoziţie, ca de obicei... numai că le recomand niscai petrol după, să nu cumva să îşi facă o rezervaţie naturală fără acordul legii!
Şi pentru că sunt la final, finalul vieţii mele, ţin să îţi mărturisesc că te iubesc mai presus de orice, aş face orice pentru tine, fără a mă mai uita înapoi, nu de alta, dar am rău de la întoarceri şi cum mă gândesc şi la mine... în fine, şi cum spuneam, te iubesc mai presus de orice şi îţi mărturisesc fără reţineri că nu cred în iubire... deci... trage tu concluzia..."

"Caracterul nu se poate dezvolta in liniste si pace. Numai prin incercare si suferinta se poate intari sufletul, insufleti ambitia si atinge succesul" - Helen Keller

"Pentru a masura omul, masoara-i inima" - Malcolm Stevenson Forbes

"A te teme de dragoste inseamna a te teme de viata si cei care se tem de viata sunt deja trei sferturi morti" - Bertrand Russell (1872 - 1970), Marriage and Morals (1929) ch19

"Daca judeci oamenii nu vei mai avea timp sa ii iubesti" - Mother Theresa

"Dragostea construieste poduri acolo unde nu exista" - R. H. Delaney

"Educatia este abilitatea de a asculta aproape orice lucru fara sa-ti pierzi rabdarea sau increderea in tine" - Robert Frost

"Orice drog este periculos, mai putin realitatea, care este insuportabila" - Cyril Connolly (1903 - 1974)

"Inima mamei este un adanc abis la capatul caruia gasesti de fiecare data iertare" - Honore' de Balzac

"Sa indraznesti sa traiesti singur este un curaj foarte rar; multi ar prefera sa-si intalneasca cei mai rai dusmani pe campul de lupta, decat propriile inimi intr-o camera izolata" - Charles Caleb Colton

Astăzi îmi pare cam previzibil textul şi gândesc oare prin ce pasă a vieţii mele treceam în momentele acelea? E o reîntâlnire frumoasă cu o parte a trecutului meu.

Pentru că totul e posibil

2011-08-18T11:23:00.003+03:00

Ca un copil când îi cade îngheţata pe jos. În ce lume se afundă fiecare dintre noi? Ce visuri şi idealuri avem? Oricum am fi, în străfundul sufletului suntem doar nişte copii, cu dorinţe puerile, absurde, nebuneşti... Dumnezeu e tatăl nostru şi vom rămâne astfel nişte copii chiar şi la 40, 50 sau 80 de ani.
Copilul din noi e acolo, copilul din mine e acolo... îl iubesc; cu îndoielile lui, cu poftele lui, cu mirările şi entuziasmul lui. Îl iubesc cu totul!

Addicted

2011-08-14T00:36:00.003+03:00

Uneori te arunci în scaun în faţa calculatorului şi uiţi să te mai ridici. Alteori te aşezi la masă şi până nu simţi că vine mâncarea înapoi, nu te mai ridici. În alte zile dormi uitat de tine. Abuzuri. Se întâmplă să abuzăm, să avem impresia că nu mai cunoaştem măsura lucrurilor. Mi se întâmplă; şi îmi dau seama de greşeală. Greu să te dezlipeşti...

Dacă teoriile ar deveni mai des practică, ar fi atât de bine...

Ziua = o clipă !

2011-08-11T10:08:00.003+03:00

Vine toamna. Tot mai mult, miroase a toamnă. Au început şi zilele astea să treacă tot mai repede. Azi e Luni, mâine e din nou Luni şi nu-mi dau seama unde sunt clipele. Îmi aduc aminte de momentele din cursul săptămânii, dar am impresia că s-au petrecut acum câteva minute. Şi mai ciudat e că gândindu-mă la ceva din urmă cu două săptămâni, îmi dă impresia de luni de zile trecute. Poate creieraşul meu nu mai face conexiuni corespunzătoare sau poate că nu sunt singura căreia i se întâmplă lucrul acesta. Cert e că mă cam pune în incomfort toată treaba asta şi mi-e teamă uneori că trec zilele pe lângă mine.

Timp necruţător ce eşti! Important e cum anume trec zilele astea, chiar dacă trec într-o vijelie... zilele au devenit clipe!

Suntem fiinţe emoţionale

2011-08-10T14:16:00.003+03:00

Mi-am dat seama că sunt precum un bob de nisip, o furnică... cu nimic altceva mai presus sau mai prejos de toate acestea. Chiar şi un câine care alergă după bicicleta mea făcând pe interesantul şi dominatorul, nu e cu nimic mai presus de mine. Doar că situaţia îl face să fie mai puternic. Am auzit un caz în care un bătrân, fiind la pădure, a întâlnit un urs fioros, dar bătrânul nu s-a speriat şi i-a vorbit cât se poate de uman ursului. El i-a spus "dute de aici măi ursule şi dă-mi pace, nu te uiţi la mine?", iar ursul a plecat, mult mai liniştit decât apăruse în faţa bătrânului. Pentru cei care cred, să ştiţi că nu e un basm...

Pare foarte greu să ne îmblânzim unii pe alţii şi asta pentru că suntem atât de mândrii... cum să lăsăm de la noi, cum să părem noi mai mici decât ceilalţi, cum să vorbim educat? Toate astea sunt pentru proşti, pentru cei care nu au curajul exprimării! Dar şi a lăsa de la tine, e tot un curaj al exprimării!

Eşti în cazul bătrânului? Nu renunţa, chiar şi urşii pot fi îmblânziţi. Eşti în cazul ursului? Ai curajul de a renunţa la putere şi vezi cum te poţi împrieteni cu bătrânul. Atâtea lucruri minunate se petrec în jurul nostru, că trebuie doar să le vedem şi să avem curajul să le agăţăm!

Fericirile

2011-08-10T13:51:00.005+03:00

Întru Împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne.

Şi continuă:

Fericiţi cei săraci cu duhul,

că a acelora este Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng,

că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi,

că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate,

că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima,

că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace,

că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,

că a acelora este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi când din pricina mea vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

Cu muult, dincolo de...

2011-08-03T15:29:00.002+03:00

Acolo, în natură, ţi-e sufletul în sărbătoare! Nu mai e nevoie să îl cauţi, ştii deja unde îl poţi găsi.
Sărbătoarea sufletelor. O sărbătoare cu multă linişte şi calm, cu sonata păsărelelor mângâindu-ţi auzul, o ploicică măruntă de vară, bătăia vântului şi întrebări existenţiale, specifice... Un creion şi foi de hârtie; nimic şi un tot întru toate. E de ajuns!

"Lie to me"

2011-08-02T11:29:00.003+03:00

Este un film; un serial care mă acaparează tot mai mult.

"Lie to me". O firmă care colaborează cu poliţia, pentru a-i depista pe cei care mint, iar astfel, sunt rezolvate diverse cazuri. E un film despre viaţă, un limbaj al corpului de care suntem inconştienţi corporal, dar conştienţi mintal. Şi pentru că limbajul non-verbal m-a interesat dintotdeauna, mă uit la cîte un serial, lipită de scaun. Sunt patru oameni minunaţi în echipa de bază; chiar e un film despre viaţă!

http://www.seriale.filmesubtitrate.info/2010/08/lie-to-me-serial-online-gratis.html

Muntii inimii mele

2011-07-31T01:12:00.004+03:00

O nevoie de ceva. Poate de un viciu...
O cabană la munte, să mă trezesc dimineaţa cu părul ciufulit, să iau o ţigara şi să fac o cafea la ibric, afară la foc. Să suflu în foc şi să simt dogoarea scânteilor care năvălesc grămadă... să am un capot lung de noapte şi să îmi alunece pijamaua pe un umăr... să stau cu picioarele ghemuită pe bancă, la masă, trăgând din ţigară şi sorbind din cafeaua cu lapte. Părul vâlvoi, ciufulit, să fie răpus de adierea răsăritului. mmmm, deja simt mirosul dimineţii aceleia.
Vreau să comunic prin cerculeţele de fum cu ceilalţi împătimiţi ai dimineţilor montane, să ne confesăm unii altora. Cu picioarele goale, să simt fiecare vibraţie. Un capot lung până la genunchi, cu mânecile mult prea lungi, albastru deschis şi cu umbreluţe galbene. Unghii negre si atitudine de totală relaxare şi nepăsare vis-a-vis de lumea din afara cerculeţelor vicioase.

Munte, te iubesc! Am nevoie să merg la munte, să îmi răsfăţ simţurile!

Un titlu pentru fiecare

2011-07-26T14:43:00.003+03:00

Câteva date calendaristice sunt foarte importante pentru mine şi mă simt cumva, gândindu-mă la acele evenimente.

28 Ianuarie
19 Mai
8 Octombrie
13 Noiembrie

Sunt zile în care simt numai bucurie şi privesc înapoi nu cu mânie, ci cu încrederea că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă nu ştiu eu aprecia întotdeauna lucrurile acestea.
Ar mai fi şi 8 Decembrie, dar aceasta este o zi care a început o perioadă încheiată deja şi care nu surprinde un ciclu. E cu toate astea o zi care a determinat un Noiembrie şi a adus un Ianuarie, iar acest Ianuarie continuă tot mai mult.

Numai bucurii, la toată lumea! Sufleteşti, pentru că ele ne ţin în viaţă!

- 2 -

2011-07-21T22:16:00.004+03:00

Tuse plăpândă, tuse geloasă,
Privirea mea s-a întors.
E numai pustiu şi bate vântul,
noroc cu şoaptele ca spuma laptelui.
Întind mâna dreaptă şi verific;
are miros de nisip.
Aş fi vrut să aibă gustul lui
sau nici măcar atât - aş fi vrut -
să mă strige,
să-mi spună că s-a încheiat coşmarul.
Abia acum îmi dau seama
ce număr cu ghinion a fost.
Aceleaşi adieri, alt timp.
Cheamă-mă sincer în inima ta;
nu va fi nevoie să vin, sunt deja acolo.

Mic, negru şi poate exploda

2011-07-21T18:37:00.001+03:00

wurojhn14938654q2ugbv m, ghtgw, wjtoiwug
tgowertjhtrnb.

Nimic de desluşit. În schimb, am înţeles tot.
Facă-se voia Ta!

1310

2011-07-21T00:05:00.004+03:00

Cu miros de Dacia 1310. Aceleaşi uşi, acelaşi miros, aceleaşi zgomote venite de afară de parcă ai avea geamurile deschise. Zgomotul inconfundabil de portieră şi viteza mică a câmpului care fuge neîncetat după tine. Într-o lume ca asta, se ţine bine. Degetele şoferului sunt groase şi muncite şi mai şterg din când în când fruntea lucioasă; nu s-a găsit încă nimeni să instaleze un aer condiţionat pe măsură pentru scumpa noastră 1310. Scaune şi banchetă ţapene. Nu tu bâr, nu tu zgâţâieli... te duce precum o îndrumi. La cămaşă şi blugi eleganţi; papucii nu se văd, dar nici că mai e nevoie. Un om pe autostradă şi o 1310 printre somităţile zilelor noastre. Mâinile vorbesc despre priorităţi, îmbrăcămintea desluşeşte visuri.
Culmea? E că am făcut parte din banchetă şi că m-am uitat pe geam spunându-mi "Băă, ce bine mă simt!"

E cineva?

2011-07-13T00:44:00.002+03:00

"Bateţi şi vi se va deschide."

Problema e că unii încep, real, să bată; în stânga, în dreapta şi pe unde mai apucă. Alţii ciocăne frumos, dar neavând răbdare, apasă singuri pe clanţă, înainte de vreme.
Cu toţii am uitat să ciocănim şi să aşteptăm răspuns.

Cu încălţări în picioare

2011-07-11T21:21:00.003+03:00

Plâng.

Plâng pentru că oceanele toate au secat

Şi alte ploi curând nu vor mai veni.

Zbier.

Zbier pentru că inima a încetat să mai bată

Şi mi-e groază că nimeni din piept nu mi-o va scoate.

Plâng.

Plâng pentru că e un gol imens în cerul gurii mele

Şi cuvintele toate mi-au dispărut.

Suspin.

Suspin pentru că undeva mi-a rămas glasul

Şi tare mi-e teamă de ce va urma.

Plâng.

Plâng pentru toate câte nu am plâns vreodată

Şi pentru prospeţimea lacrimilor mele.

Plâng şi eliberez visuri, dorinţe.

Plâng pentru Împărăţia care va veni.

Plâng pentru că nimic altceva nu mă mai împlineşte.

Plâng pentru că plâng.

Plâng pentru că e parte din mine.

Plâng pentru că sunt.

Plâng pur şi simplu.

Plâng.

- 1 -

2011-07-11T20:48:00.002+03:00

Se numeşte "nicicum". Are câteva kilograme şi e nou-născut. Nu se ştie încă ce anume e cu el, de ce, cum... este pur şi simplu. Are culoarea verde; dintotdeauna mi-a plăcut verdele. Şi albastrul acela turcoaz.

Mă prăpădesc de ...

2011-07-09T23:19:00.002+03:00

O zi cu multe amintiri depănate. Natură, pătură, mâncare, răcoare, visare... şi ceva material despre care se povesteşte că trebuie bine întipărit. Mai mult a fost mirosul de iarbă, aerul curat şi noi.

Materialul tot acolo e, acelaşi. Noi suntem alţii; mai vioi, mai vii. O, natură! tuuu...

Jeudi

2011-07-07T00:12:00.006+03:00

12:12 minute. Hmmm şi hiii, adică 00:12. 7 iulie 2011. Unii clacheză pe ultima sută de metrii, alţii sunt mai în putere, se simt mai motivaţi, au alt spirit de luptă, de energie, alt suflu. Eu sunt pe ultimele puteri; nu că aş fi făcut mare lucru până acum. Am aproape două săptămâni de când ochii îmi sunt mici, verzi şi fără culoare. Mă mai ţin încă, trebuie.

La început am crezut că am alt fel de dileme, dar nu. Le am, oricum, dilemele, dar nu ele sunt problema. Am nevoie de odihnă. Fizică şi psihică. Dar mai ales, am nevoie de îmbrăţişări. Tare, tare, să pocnească oasele. Mamiiiiii????

Vine toamna, păsările pleacă şi mă duc şi eu

2011-07-04T09:42:00.004+03:00

Mă apucă din nou febra gândurilor pe blog, după ce o bună perioadă de timp am ocolit acest loc. Sunt într-o pasă relativă. Merg pe stradă şi mă apucă melancoliile gândindu-mă la fiecare secundă care trece. Stăteam aseară pe la miezul nopţii pe balansoar cu o prietenă, tolănită mai ceva ca la mine acasă şi nu-mi venea să mă mai ridic; doar frigul m-a alungat de acolo, într-un final. Ce-aş sta ore în şir tolănită într-un scaun, pe iarbă, căţărată într-un copac şi să privesc natura, să mă privesc pe mine... povesteam despre "ştie El, Dumnezeu, de ce lucrurile se întâmplă aşa, de ce ne dă o palmă sau o îmbrăţişare."

Mi-e dor de un loc anume, al meu, în care mă simt de parcă timpul ar sta în loc; da, chiar cred că acolo timpul stă în loc. Acolo nu ştiu de casă, de masă, mi-e sufletul liniştit...

Omul are în viaţă j'de mii de păcate. Eu am cu duiumul. Credeam că sunt un om bun, dar timpul îmi dovedeşte contrariul tot mai mult. Cu duiumul. Am un sac mare şi greu pe care îl tot port după mine şi nu-mi dă pace. Mă urmăresc remuşcări, revăd momente... pentru sacul ăsta, trag eu ponoasele. Poate va mai scoate Dumnezeu câte o carie din sacul meu, uneori îl simt prea greu. Dar nu am ce face, îl duc, pentru că e al meu şi se spune că Dumnezeu ne dă o cruce pe care o putem duce. Aşa că nu-mi rămâne decât să am încrederea că pot duce şi să sper că voi putea contribui cu adevărat, la golirea sacului.

Azi-dimineaţă, întorcându-mă la cămin, a căzut o frunză din copac. Se legăna şi aluneca uşor exact în faţa mea. M-a cuprins un sentiment de teamă, am simţit pentru prima dată, trecerea timpului într-un fel ciudat, care m-a pus pe gânduri. De câte ori am văzut frunze căzând la viaţa mea, nu m-am gândit decât că vine toamna. Astăzi, pe lângă toamnă, m-am văzut pe mine; şi m-am speriat. M-am aplecat şi am luat frunza cu mine. E trecută deja. La scurt timp, după nici cinci minute, de sus, se apropie de pământ, o pană. Nu pot descrie ce am simţit. Îmi era teamă să merg să pun mâna pe ea, dar am luat-o cu mine. Niciodată, deşi în străfundul meu ştiam asta, nu m-am gândit că până şi păsările îmbătrânesc şi mor. În clipa în care am văzut pana căzând, mi-am dat seama şi am oftat.

Din ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o şansă printre oameni, mă tot gândesc la lucruri, la viaţă... au cam trecut aproape doi ani şi tot nu m-am liniştit, dar probabil e săculeţul care nu-mi dă pace. Sper să am putere în continuare, să contribui la golirea lui. Într-o zi, îmi voi găsi liniştea.

Va urma...

2011-07-02T16:52:00.007+03:00

Nu ştiu, dar cred că de aici încolo începe greul. După trei ani, mă numesc 'actor'. De patru luni de zile, caut un răspuns; încă nu l-am găsit. Norocul meu e că admiterea la master e abia în toamnă, mai am timp să ştiu ce vreau. Adică eu ştiu ce vreau, dar am nevoie de un 'ceva' care să-mi întărească acel crez că nu vor trece ani degeaba pe lângă mine. Să ştiu că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul că fac ceea ce mă împlineşte, că zâmbesc din inimă, că pentru ceea ce fac pot trece toate piedicile şi obstacolele; să nu-mi dau seama când se înserează.

După trei ani, sunt foarte schimbată, cei mai dragi nu mă mai recunosc, dar se bucură în acelaşi timp, de o nouă Anca, care se cunoaşte pe sine mai bine. Mi-am pierdut suflul motivaţiei, curajul de se băga în faţă, spiritul de iniţiativă, dar m-am câştigat pe mine. În clipa în care voi găsi răspunsul pe care îl caut, de fapt, din clipa în care m-am izbit de adevărurile actoriei, ştiu că îmi voi recăpăta curajul, voinţa, dorinţa şi încrederea în ceea ce fac. Înainte le aveam din plin, dar erau formale. Când mi le voi reînsuşi, vor avea altă valoare; o valoare vie şi adevărată şi ştiu că nu le voi mai pierde niciodată.

Nu ştiu când voi găsi răspunsul; azi, mâine, peste 2 luni, peste un an... îl caut în privirea şi cuvintele tuturor celor din jurul meu. Dumnezeu va trimite, la un moment dat asupra mea, răspunsul. Răbdare am, cred că e singurul lucru pe care nu-l voi pierde niciodată.

Îmi sunt dragi toţi. Îmi va fi dor de ei. Păcat că ajung să înţeleg anumite lucruri mai târziu, mă bucur în schimb că nu e prea târziu. Toate au rost şi Dumnezeu ştie de ce lucrurile se întâmplă astfel. Mulţumesc pentru răbdarea pe care o mai am încă, pentru aceşti câţiva oameni de la care am avut foarte multe de învăţat, pentru clipele minunate petrecute împreună, pentru zecile de întrebări pe care mi le pun zilnic, pentru dilemele existenţiale, pentru tăcerile mele şi pentru răbufniri, pentru lumea în care m-am aflat în cei trei ani.

Încă am nevoie să găsesc puterea de a spune mereu"Da, asta sunt eu!" Încă fug, dar ce frumos va fi când voi putea spune oricând şi oricui "Da, asta sunt eu!" Şi ce frumos va fi când voi şti răspunsul! Doamne Ajută!

În alb şi negru

2011-06-21T21:30:00.004+03:00

Până şi copacii pândesc.

Dor de ... ?

Unde poţi fi, oare ?

Ca doi nebuni!

Merg să caut iubirea.

Un sfert de secol, 25 de ani?

2011-05-18T20:53:00.002+03:00

Răspund un sfert de secol. Poate că sunt mai sadică din fire; şi sunt, nu mă îndoiesc. 19 Mai 1986, undeva în jurul orei 09:00. În ultimul timp, am avut parte de multe daruri sufleteşti, nu îmi mai doresc nimic altceva. Lucrurile se aşează în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mă gândeam zilele trecute... în cei 25 de ani, era să îmi pierd viaţa de 5 ori, fără glumă. Ultima oară, acum un an şi şapte luni, foarte grav; e un miracol că mai tastez cuvintele astea. Ce îmi mai pot dori? Ar trebui, eu, să mulţumesc în fiecare zi.

E o stare de 'nu ştiu ce-i cu mine'. Un sfert de secol. Îmi pare o eternitate. Nu ştiu cum mă voi privi în oglindă dimineaţă. O tâmpenie, voi fi la fel. Privirea mea va fi poate altfel, pentru că e gândul ăsta că a trecut un sfert de secol. De vreo 2 săptămâni tot plâng; am devenit o plângăcioasă. Poate că de mâine nu voi mai plânge sau poate că va fi mai rău?
Nu-mi doresc nimic. Nici măcar sănătate. Orice-ar fi, cu siguranţă merit; rău sau bine. Cu un scop sunt toate.
"Doar o lacrimă să-ţi cadă/Cât de mine-ţi aminteşti."

Toate, intr-o zi. Candva.

2011-05-14T22:52:00.001+03:00

Frici

2011-05-11T22:02:00.000+03:00

Balet. 11.05.11. Astăzi s-a vorbit despre morţi. Şi vroiam să nu mă duc. Doamne, e o zi pe care nu am s-o uit niciodată. Mi-e dor de bunica mea. Mă mir cum de ea nu a plâns deloc. Îi citeam înghiţiturile în sec şi mie îmi dădeau lacrimile. Să-ţi moară bunicul de ziua ta şi tu să simţi totul, în secunda aceea. Toţii anii vor trece într-un alt fel. Şi acum mă iau fiorii. Să-ţi moară apoi bunica, după încă mulţi ani şi din nou să trăieşti acelaşi moment de presimţire. E o legătură puternică acolo. Nu am mai plâns de mult timp cum am plâns astăzi. Eram într-o altă lume.

Cât de adevărate sunt cuvintele alea: „nu ajungi să apreciezi cu adevărat un lucru decât atunci când l-ai pierdut”. Abia atunci încep remuşcările, aducerile aminte, situaţiile imaginare în care ai fi putut ceda atunci când, de fapt, tu nu ai făcut altceva decât să urli şi să spargi pahare... Şi să auzi un bărbat, continuu, timp de doi ani, cerându-şi iertare şi părându-i rău pentru multele situaţii pe care nu le-a înţeles, e cutremurător. Şi după doi ani, remuşcările au măcinat totul.

Un copac misterios într-o pădure misterioasă. Călăreţi, îndrăgostiţi, fetiţe vesele, fetiţe triste, trecători pur şi simplu, soare... şi lacrimi pe podea. A fost dureros de eliberator. Mi-e dor de bunica şi ştiu că a înţeles ce i-am spus astăzi. Iartă-mă!

Cât de bine e să-i spui unui om că îl iubeşti atunci când simţi lucrul acela sau rămâi cu of-urile toată viaţa, pentru că se întâmplă să nu mai ai ocazia a doua oară să îi spui „Te iubesc”. Pupă când vrei să pupi. Dacă ştie să aprecieze, va aprecia. Nu-mi mai place să filozofez, dar chiar mă interesează să ofer cu drag, dacă tot ofer; iar celălalt, treaba lui ce face cu darul meu, material sau spiritual. E treaba lui.

Nu am vrut să merg astăzi. Nu din lene, ci din frică de cele mai multe ori. Frică de lumea pe care ea doreşte să ne-o descopere. La finalul celor 2 ore eram cu totul transformată. Încă mă bântuiau toate sentimentele alea. Corp, corp, corp; imagini, multe imagini şi iertare!

Să fi fost din cauza morţilor pomeniţi şi a stării pe care mi-a creat-o toată povestea! Nu are importanţă oricum; lacrimile copacului misterios vor lumina pădurea.

Ascultă-mi ......

2011-05-08T22:32:00.004+03:00

Cu cât o asculţi mai mult, ai impresia că inima te doare din ce în ce mai tare. Vrei să uiţi, dar sunt la tot pasul amintirile. Ce e de făcut? Plâns, plâns, plâns şi iarăşi plâns, până când se consumă totul. Cum vorbeam într-o zi, "Trebuie să arunci bluza veche pentru a te bucura de cea nouă."

Mi-e dor...

2011-05-05T00:57:00.002+03:00

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai spune-mi că mă iubeşti - cu buzele.
Nu vreau cuvinte mari şi nici împărăţii.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai strânge-mă la piept - o singură dată.
Vreau să clădesc umbra ta pe trupul meu.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai priveşte-mă o dată - şi spune-mi 'adio'.
Vreau să plâng de bucurie - că te-am cunoscut.

De ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile

2011-05-01T17:30:00.002+03:00

Mă întreb şi eu, oare cât la sută din timpul care mi se scurge acolo, e întru cele cu adevărat trebuincioase sufletului meu? Ce e de făcut? Doamne Ajută!

Zum, zum, zum, albinuţa mea!

2011-04-25T22:04:00.003+03:00

Încă nu am găsit un titlu piesei pe care o scriu. Obişnuiesc să fac asta la sfârşit. Astăzi a fost o zi productivă. Sper doar ca mâine să continui linia, pentru că obişnuiesc să şi refuz ce am scris. Azi e, mâine nu mai e. Mai e, dar poate spus sub o altă formă sau deloc. E greu, dar m-am înhămat. Sper să duc cu bine treaba, până la capăt.
E mai uşor să scrii poezii, doar că am o altă misiune acum. Go, planet!

Mănăstirea dintre Frasini

2011-04-24T19:18:00.004+03:00

E o linişte pe care numai acolo o întâlneşti. Odată ce părăseşti tărâmul acela, ceva te neliniştşte; îţi doreşti să fugi înapoi. E greu să le împaci pe amândouă. Sunt prea "două lumi". E mai important sufletul sau trupul?

Hristos a Înviat!

Alunec pe balustradă

2011-04-20T02:00:00.004+03:00

Bine. O seară frumoasă, cu amprente clare. Mă bucur că am avut parte de momentele acestea. 12 oameni şi un îndrumător. Un cerc. Închis. Pentru noi şi între noi. "Detectorul de minciuni". După trei ani? Multe de spus... s-a spus, am spus. Mai mult mă bucur că am spus, că am avut un alt fel de curaj de a spune, comparativ cu alte dăţi. Dar şi faptul că mi s-a spus, mă ajută să mă poziţionez. Mă poziţionasem oricum, de câteva săptămâni încoace. Seara aceasta mi-a întărit, doar, alegerea pe care am făcut-o. Şi mă bucur mult pentru această seară. M-am simţit bine.
Mă bucur pentru cei trei ani, indiferent încotro va bate drumul meu. E atât de greu să ştiu că se termină, cu toate că îmi doresc să se termine. Dar nu ştiu de fapt dacă îmi doresc să se termine. Orice sfârşit, e un nou început, de fapt, şi toate începuturile sunt dificile şi îmi dau o teamă.
O nouă seară care va rămâne foarte vie în amintirile mele. Mulţumesc!

E atât de bine să plângi...

2011-04-18T22:34:00.004+03:00

O imagine. O singură imagine şi mulţi fiori. Îmi aduceam aminte de o zi în care, călătorind cu trenul, am trecut pe lângă o întindere de câmpie cu un mic râu; mi-a plăcut atât de mult peisajul, că în secunda următoare când m-am întrebat ce simt în momentul acela, am pufnit de-a dreptul în plâns. Nu ştiu dacă vreun călător m-a văzut în starea aceea, dar pot spune că a fost un sentiment cu adevărat liniştitor în clipele acelea. M-am simţit atât de bine...
E atât de bine să plângi... În ultimul timp, îmi tot vine să plâng, dar parcă nu mai am lacrimi sau nu mai vor să iasă. Plâns nu de nervi sau supărare. E poate vorba de o descărcare; s-au acumulat prea multe emoţii pe care le-am refulat de-a lungul timpului şi pe care în ultimul timp le-am trăit intens şi care mi-au făcut bine, de altfel. Acum, s-a încheiat etapa şi simt nevoia să mi-o însuşesc astfel.
Plâng, dar vreau să plâng până la capăt, să mă simt bine, să mă descarc.
E atât de bine să plângi...

Telefon peste moarte

2011-04-18T01:05:00.002+03:00

Astăzi am descoperit cea mai frumoasă melodie pe care am ascultat-o vreodată.
Te iubesc mami, te iubesc tati!

Clipind clipe

2011-04-14T08:53:00.003+03:00

Te cheamă umbrele. Spre un necunoscut. Ele te văd pe tine, tu pe ele, nu; dar le simţi. În ceafă şi în creştet. În fiecare pas. Îţi pătrund prin vene; fiori, îţi îngheaţă pleoapele. Îngeri şi demoni veghează împreună. Întotdeauna împreună. Din ring zboară mii de pene deodată. Nici nu apucă să se aşeze toate penele, că vezi altele plecând spre un cât mai sus.

Ce este aceea o 'pauză'?

Începutul sfârşitului?

2011-04-13T03:09:00.003+03:00

Mi-e dor de amintiri. Să stau şi să depăn amintiri cu prietenii. Câte sunt, mi-e ciudă că unele dintr-alea faine, le-am uitat! Mă rog, stau ele acolo în subconştient, da' eu le-am uitat! Studenţie, viaţă pur şi simplu... amintiri. Prea multe îmi induc o stare de melanolie, dar îmi şi place; dacă ar fi să aleg perioada cea mai frumoasă a vieţii mele, nu ştiu dacă aş putea alege.
Mulţumesc pentru că sunt şi pentru că mai sunt şi alţii pe lângă mine care mă fac să simt că am un rost în toată povestea asta cu viaţa. Că până la urmă, cu toţii avem un rost pe care îl descoperim la un moment dat şi pe care de-a lungul vieţii îl mai pierdem şi îl regăsim de "n-şpe" mii de ori. Că dee, aşa e-n viaţă. Şi-ncepe să-mi placă tot mai mult.

Ţi-ai strâns bine şireturile?

2011-04-12T01:48:00.005+03:00

Dintre "pic" şi "poc" să fie ... puţin noroc? Atât "pic", cât şi "poc" pot deschide în final aceeaşi uşă sau nu. E greu de ales varianta cea mai bună. Nimeni nu poate garanta pentru nimic. "Ţi-am spus eu" îţi poţi auzi sau dacă lucrurile merg bine, rămâne varianta "Bine am făcut că nu am ascultat de x". De-asta când mă pune pe mine cineva să desenez un copac, desfăşor multe crengi şi crenguţe şi crenguluţe întrepătrunse şi întretăiate, de nu mai ştii care de unde a pornit şi unde a ajuns. Cam aşa şi cu viaţa asta, pentru mine. Că nu ştii ce e mai bine; eu ştiu doar că exist şi că întorc lucrurile pe o mie de părţi înainte de a lua o decizie. Îmi spunea cineva că trebuie să existe un triunghi în orice decizie, adică trei viziuni diferite, ca apoi să ştii ce să alegi. Teorie sau nu, şi eu teoretizez aici; important e să fie un "pic" sau un "poc" care să mă împlinească la un moment dat, să aducă rezultatul dorit la momentul potrivit. Triunghi, pătrat, linii sau hexagoane, ce contează? Dacă e să mă dau cu capul de pereţi, să nu am cui reproşa, să-mi reproşez mie! Că unii chiar ne doresc binele, dar ce e în sufletul meu?... cu asta cum se împacă ceilalţi? Că bine zice şi vorba asta: "Fiecare îşi proiectează propria viaţă; a lui. După sufletul lui."

La Libelula

2011-04-09T23:50:00.001+03:00

Cinstite feţe

2011-04-09T12:23:00.004+03:00

Vreau o pauză. Pentru citit. Vreau să citesc. Într-un colţ de lume, în camera mea. Eu, teancul de cărţi, marker-e, ciocolată albă, apă, un aragaz şi ingrediente pentru ciorbă, un castron, o lingură, patul şi muzică clasică pe fundal. Vreo două luni, aşa? Şi o jumătate de an, nu mă supăr.

Într-o zi o să îmi rezerv acest drept.

Rosturi

2011-04-09T02:13:00.002+03:00

Am descoperit de curând că nu ştiu ce înseamnă "a iubi". Chiar nu ştiu. Şi mă întreb dacă cumva l-am iubit pe vreunul din foştii mei iubiţi. Ştiu în schimb, ce înseamnă să te simţi bine în preajma unei persoane, să aştepţi nerăbdător un mesaj de noapte bună sau de bună-dimineaţa sau un telefon scurt în care nu vrei neapărat să îi spui ceva celuilalt, dar simţi nevoia să îi auzi vocea. De câteva luni am sentimentul ăsta şi îmi place. Sunt deja aproape cinci luni.
Somn uşor!

Acţiune, la asta se rezumă!

2011-04-07T00:04:00.005+03:00

E locul meu. Cu adevărat un mister leagănul acela susţinut de cei doi copaci. Cum anume, habar n-am; ştiu doar că mă simt bine acolo. Am împărtăşit ceva momente împreună.

De la o vreme încoace, îmi tot vine să mulţumesc oamenilor pentru cuvintele lor. Săptămâna trecută cineva, ieri altcineva, azi din nou, cineva... şi nu trebuie neapărat ca ei să ştie că m-au ajutat, unele cuvinte nici măcar nu-mi erau adresate. Dar aşa se întâmplă când cauţi răspunsuri; le găseşti pur şi simplu şi te bucuri.

Am nevoie să cer iertare unei persoane dragi. Iertare şi atât, fără alte cuvinte; voi dovedi prin schimbare că îmi pare cu adevărat rău.

Atenţie, motor, ACŢIUNE!

Mă rostogolesc continuu

2011-04-02T22:57:00.003+03:00

Închide ochii, inspiră adânc, numără până la cinci şi expiră treptat. De trei ori e suficient. Nu îţi pare altfel viaţa, acum? Totul e minunat. Monica Ristea, actriţă la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, vă poate ilustra foarte bine procesul, în spectacolul "Aniversarea", regia Vlad Massaci. Când simţi că nu mai poţi, încearcă.

Eu nu mai pot de atâta bine. Nu ştiu unde mai încape, ce să mă mai fac cu el. Mă refugiez în micile plăceri personale. Căşti în urechi, Cirque du Soleil pe fundal şi dans; măsline (mă trăzneşte uneori o poftă nebună rău că aş mânca un Kil); scris; fotografie; plimbări noaptea prin parc... În astfel de momente aş fuma o ţigară, să sorb otrava până la ultimul fir de nicotină. Să mă simt Paris, în vârful Eiffel-ului. S-ar micii toţi crocozaurii când ar vedea fiara din mine.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva ciudat. Am văzut un om. Am întors capul nici o secundă şi omul dispăruse. Hello, I'm here... nu ţi-e milă de inima mea care oricum bate cum bate? M-am uitat în jurul locului în care îl văzusem şi nu avea cum şi unde să dispară atât de rapid, nici dacă ar fi luat-o la goană, i-aş fi văzut măcar dâra lăsată de fugă. Încep să-mi pun semne de întrebare în ceea ce mă priveşte.

Mă bucur că am terminat seara într-o manieră cât se poate de energică. Am văzut "Doamna de turtă dulce" la Teatrul din Sibiu şi mi-a plăcut de Mariana Mihu că n-am cuvinte să explic. A rămas într-un colţ, un vis.

Şi încă

2011-04-01T23:04:00.009+03:00

Am aşteptat 1 Aprilie. Pentru un nou drum. M-am înşelat. S-au scurs atât de multe...
Aştept finalul. Dureros pentru mine să spun asta, dar aştept finalul. Atât de mult mi-am dorit acest început, că nu pot înţelege dorinţa pentru un final cât mai curând. De două săptămâni tot aştept finalul, am spus.
Mulţi oameni, foarte mulţi oameni... frustrări, supărări, bucurii, momente de neuitat, nopţi nebune, cântări la lumina lumânării, portocale, brazi de Crăciun, valuri, limbi străine, geamuri, despărţiri, nervi, lacrimi, cadouri.
Nu mai ştiu care sunt oamenii în care cred. Şi poate că nici nu trebuie să cred în cineva. Ştiu doar câţiva oameni care au rostit cuvinte importante pentru mine în ultimii trei ani. Le mulţumesc. Mulţumesc Me.. şi Co....., doi oameni constanţi de-a lungul timpului în ceea ce mi-au oferit. Doi oameni, atât. Cuvinte sincere şi cu implicare; cuvinte care mi-au trezit semne de întrebare şi care m-au şi încurajat în acelaşi timp.
Lacrimi şi visuri. Doi termeni care se întrepătrund. Unde e vis, trebuie să existe şi lacrimi, altfel e prea uşor.
Nu-mi plac distrugătorii de vise. Şi nu-mi place să mă plâng, nu-mi place când mă plâng. Credem că le ştim pe toate şi că ştim cum stă treaba cu omul. Am ajuns să dăm sfaturi gratuite. Aparent pentru binele celuilalt. Lovim fără măsuri de precauţie. Nu-mi plac distrugătorii de vise. Îmi plac în schimb cei ce lovesc având mănuşi. Altfel, vorbim despre re-educare. Nu!
Eu. La mine e problema; şi cheia. Într-o zi îmi vei zâmbi şi îmi vei spune că am avut dreptate. În felul meu, evident.

Casacuzâne

2011-03-12T11:19:00.003+02:00

Bine, îţi spun. "Când eram mică/îmi doream să fiu mare/iar acum îmi doresc să fiu mică./Sunt sigură că avem aceeaşi problemă."

Am 24 de ani. Iubesc copiii şi sunt învăţătoare în Ceuaşu de Câmpie. Mama m-a părăsit când aveam 5 ani şi de atunci locuiesc cu tata. Nu-mi mai amintesc decât că tata a plâns. De atunci, eu nu mai plâng, mi-am promis că nu mai plâng. Acum râd. Mama locuieşte la Budapesta şi ne vedem foarte rar. Singura amintire de la ea de când sunt mică, este un inel pe care în ziua în care m-au sărbătorit la tăiatul moţului, l-am ales de pe tavă. Parcă aş fi presimţit că avea să plece. Mi l-au pus la gât. Nu mă voi despărţi niciodată de acest inel. În ziua în care am împlinit 14 ani, l-am simţit pentru prima dată pe deget. Nu l-am mai scos de atunci. Noaptea adorm cu mâna stângă sub cap, iar mama e cu mine. Nu o condamn. E mama mea. În fiecare zi e cu mine. Îmi trimite întotdeauna pachet de Crăciun şi de Paşte. De Crăciun mai mult. Chiloţi şi şosete. Asta e tot ce îmi trimite. Dar îmi trimite cât pentru tot anul. Lolek şi Bolek, elefănţei, copilaşi, inimioare, creioane colorate, flori... sunt modelele de pe şosetele şi chiloţii pe care mi-i trimite mama. În fiecare an vine Moş Crăciun la mine. Îl iubesc pe Moş Crăciun. Copiii sunt şi ei foarte bucuroşi când îl văd pe Moşu'. Îi cântăm colinde, recităm poezii, ne jucăm trenuleţu cu Moşu, îi furăm căciula din cap... Ne place cum ne spune el: "Hoo, ho, hooo, ce-o să mă fac eu în Laponia fără căciulă? Cine îmi aduce căciula primeşte o îmbrăţişare de la Moşu!" Şi pe rând, copiii, îi fură moşului, căciula. Am 20 de copii în grupă şi pe toţi îi iubesc la fel. Sunt tare cuminţi. Dacă se întâmplă ca unul să nu vină la şcoală, eu merg la el acasă şi facem lecţiile. Nu-mi place să rămână cineva în urmă. Trei dintre ei sunt rromi. Când merg la ei acasă, mă simt ca la mine acasă. Mă servesc cu cozonac şi lapte. Cozonacul cu lapte e preferatul meu. Când le văd mucişorii curgându-le din nas, îi iau şi îi strâng la piept, atât îmi sunt de dragi! Şi mai au şi urme de noroi pe la nas şi pe mânuţe. Trăiesc într-o căsuţă sărăcăcioasă. Cei 20 de copii, au vârste diferite, dintr-a-ntâia până în a patra. O altă fetiţă nu vede. În fiecare dimineaţă trec să o iau să mergem împreună la şcoală. Ştie foarte multe poezii şi cântecele. Când avea 8 ani, a lovit-o o maşină. Traversase strada după minge şi când s-a întors, nu s-a mai uitat în partea stângă. Părinţii ei au fost disperaţi. Am fost alături de ei. Acum fetiţa şi-a revenit. A fost la un pas de îngeraşi. Are o voce minunată şi o piele atât de albă şi fină! Pe toţi îi iubesc la fel. Toţi 20. Un băieţel, e foarte durduliu şi pofticios. Termină primul din farfurie întotdeauna şi pândeşte să vadă cine nu mai poate mânca. Ştim când s-a săturat, îşi linge degetele foarte prins. Cam o dată pe lună îşi linge degetele. Ne distrăm copios. Îşi lasă capul ruşinat şi când nu mai zâmbim, continuă să îşi lingă degetele.

Eu locuiesc cu tata. De când a plecat mama, a fost lângă mine clipă de clipă. Mă susţine în tot ce fac. Îmi explică tot ce am nevoie. E foarte la curent cu ce se întâmplă. Citeşte ziarul în fiecare dimineaţă. Televizor nu avem; economisim. Acum 4 ani în schimb, m-a certat foarte tare. M-am supărat atunci şi am vrut să plec de acasă. Nu ştiam ce fac. Am avut o decepţie în dragoste şi eram la un pas de nebunie. Cum am putut fi împotriva legilor creştino-morale? Tata a fost cel care m-a ajutat. M-a dus la un psiholog. E o capcană să te laşi învăluit de compasiunea unui om. M-am îndrăgostit de el. Era căsătorit. I-am devenit amantă. Timp de doi ani am tot sperat. Toţi cei care au din bunătatea tatălui meu, îmi dau fiori. El e foarte sigur pe el, prins întotdeauna de ceea ce face. Mă ataşez uşor de cei blânzi cu privirea caldă a tatălui meu.

Vreau să merg la un casting. Vreau să fiu zână. Mi-a citit tata despre el în ziar. La teatru 74. Zânele au puteri. Vreau să o aduc pe mama înapoi.

Din copilărie

2011-03-08T23:30:00.002+02:00

Peste dealuri, pe-un nor
Plutind ca un gând
Luna trece, uşor
Aripi de vis legănând.

Lucruri mărunte în lumea asta mare mică

2011-02-25T00:38:00.005+02:00

A fost o săptămână plină. Nu că s-ar fi încheiat, e abia Joi noaptea; plină cu lipici. Abia astăzi am reuşit să dezlipim materialele şi să privim cu adevărat ce se află dincolo de substanţa încărcată cu orgolii, temeri, îndoieli, dorinţe oarbe. Trebuie să colcăie bucuria, dorinţa interioară, siguranţa în lucrul pe care îl faci, încrederea în partener, comunicarea în echipă şi profesionalismul. Altfel, totul e la prima mână şi poate ajunge să te frustreze. Decât să faci un lucru doar ca să îl faci, mai bine te laşi sau îl amâni până când te poţi bucura cu adevărat de fiecare secundă al acelui lucru.
Grea viaţa asta... sau mai bine spus, multe mai ai de învăţat şi de trăit în toţi anii aştia care parcă doar într-o secundă se duc!

"Good things might come for those who wait" - semnul nostru de dimineaţă!

Marjolaine

2011-02-21T00:38:00.000+02:00

Mici tremurici

2011-02-16T00:38:00.003+02:00

"Nu-mi doresc să critic sau să judec pe nimeni, Dumnezeu e singurul care o poate face; dar să fii pur şi simplu lăsat singur, într-o ploaie rece de iarnă, e lipsă de profesionalism, oricât aş încerca să înţeleg. Şi chiar dacă nu am umbrelă, confecţionez una din ceva frunze ce găsesc în jur sau fac un morman de iarbă şi mi-l pun pe cap. Numai că uuups, e iarnă, şi nu am resursele astea.
Soluţii se găsesc, cu toate astea. Chiar dacă arborii sunt beţe în vânt, tot mai opresc picurii să cadă şi poate deveni o senzaţie plăcută."

"Din colţurile tăcerii" se doreşte a fi un spectacol de pantomima şi teatru non-verbal, din suflet. Atâta timp cât nu se pune suflet şi bucurie în acest context, mai bine să plece un suflet. Unde sunt 3, încape şi un al patrulea, dar unde sunt 3 şi unul pleacă , deja se pierde ceva. Eu sper să câştigăm şi în doi acest parcurs şi să ne bucurăm. Fiecare are dreptul să aleagă ce e mai bine pentru el, important e cum anume conduci acea alegere, pentru că o dată ce ai pornit pe un drum, fie îl duci la bun sfârşit, fie renunţi de la început, nu pe ultima sută de metrii când s-a terminat hârtia igienică, iar cei rămaşi să trebuiască să se concentreze asupra a altceva.

Înţeleg şi nu înţeleg, plâng şi sunt mai liniştită în acelaşi timp, mă doare, dar văd şi partea în care poate am procedat şi eu astfel, cândva, vreodată, în viaţa mea. Oricum, nu cred că am părăsit în viaţa mea, vreun proiect pe ultima sută de metrii. Se naşte o disperare care poate distruge totul sau poate mobiliza mult mai bine lucrurile, depinde de echipă.
Am fost 3, am rămas doar 2 în luptă, alături de coordonatoarele noastre. Cu încredere, înainte! Ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place şi dacă va fi să fie, o să fie şi în 2!

Să te tot miri

2011-02-13T07:16:00.006+02:00

A fost o noapte albă. O noapte pe care am meritat-o. De făcut lucruri mari, nu am făcut, dar au făcut alţii lucrurile astea pentru mine. Ştie El, Dumnezeu, de ce mă pune în anumite situaţii, de ce mă înzestrează cu răbdare, atunci când mi-e la fel de bine şi fără ea. De fapt, nu la fel de bine, dar mi-ar fi bine şi fără ea în situaţiile acelea, din alte puncte de vedere.

Spre exemplu, astă seară puteam veni de la ora 11 jumătate seara la cămin să dorm ca un purceluş, ca să nu folosesc noţiunea de purcică pe care tocmai am folosit-o :-) dar nu... am preferat să stau într-o încăpere vecină cu o încăpere în care se petreceau şi se spuneau lucruri dragi oricui, să le asculte. Lucruri rostite de oameni dragi mie. Lucruri pe care le-am ascultat până la ora 5 dimineaţa. Reacţia Codruţei când m-a văzut, la plecare : "Doamne, tu Anca, te-ai sonat? Treci şi te culcă, ce faci?" Nu ştiau că mă aflu acolo, deşi poate mi-au mai auzit tusea din când în când. Ei au plecat, eu am mai rămas; trează şi pe gânduri. Au avut dreptate.

Sad :-(

2011-02-07T22:26:00.007+02:00

Azi am spart o sticluţă cu mir. Nu mă interesează superstiţiile sau alte aiureli dintr-astea, dar era sticluţa mea preferată, cu un parfum atâta de plăcut. Nu ştiu cât de mult poate fi criticat, dar eu personal, foarte rar găsesc un mir care să îmi placă. Şi marea problemă e că nici nu mai ţin minte de la ce catedrală sau mănăstire l-am cumpărat. Îl am de vreo doi ani şi consumasem cam jumătate, mă mai dau cu el pe după ureche în loc de parfum. Mi-e ciudă! N-am putut să arunc cioburile la gunoi, le-am zvârlit într-o curte, pe stradă; sticluţa am spart-o la casă în Billa, controbăind prin buzunare.
Mama ei de treabă. Mâine merg la Catedrală, poate găsesc nu altul, ci unul nou; pe acesta nici unul nu îl va putea înlocui. Dacă şi în alegerea mirului am devenit pretenţioasă, nu ştiu zău ce mai zice Dumnezeu de mine, că eu una, nu ştiu ce să mai zic.

Poate fi

2011-02-05T23:38:00.003+02:00

Îmi doresc să fi ştiut să cânt la pian. Când eram mai mică, undeva prin clasa a 6-a, am făcut 3 luni de pian. Din păcate, am renunţat pentru că nu îmi plăcea de profesor; îmi dădea peste degete, nu îmi părea nici foarte curat el, tot timpul mă teroriza pentru că mă călca pe picioare încercând să îmi arate cum anume funcţionează pedalele şi uite aşa, după nici trei luni, nu m-am mai dus. Acum îmi pare rău, nu că nu m-am mai dus la el, ci că nu am încercat la altcineva şi îmi e şi greu să o iau de la început, iar când spun că doresc să ştiu să cânt la pian, înseamnă că vreau să cunosc instrumentul în cele mai mici detalii.

În prezent cânt la chitară, muzicuţă şi pian, la nivel cât se poate de mediu, adică amator. Ştiut să iau note, că citesc partituri, să duc melodii nu foarte grele până la sfârşit, dar nu e un nivel profesionist – nici pe departe. Pianul în schimb mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe de-a-ntregul, la un nivel cu adevărat profesionist. Am tot spus de-a lungul vieţii că instrumentul meu de suflet e ba xilofonul, ba muzicuţa; cred totuşi că e pianul. Mă surprinde atât de bine... Când văd lejeritatea altora la pian, mă oftic. Mă oftic. Nu e timp, ar însemna ca 10 ani de acum înainte, să mă dedic pianului şi numai pianului. O orgă însă, tot îmi voi cumpăra într-o zi şi voi petrece nopţi în şir, lăsând muzica să intre în mine cu totul!

????????

2011-02-04T23:50:00.002+02:00

Cedăm şi tăcem uneori din prea mult respect pentru celălalt sau pentru că nu dorim să creem conflicte sau pentru că suntem prea mândrii? Din mândrie?
Deşi îţi vine să spargi capul celui de lîngă tine, să îi dai un şut în fund şi să-l trimiţi la colţ, respiri profund şi cauţi să te linişteşti; e totuşi mai important produsul finit şi scopul comun, decât o ceartă care poate duce la dezbinare. Cu siguranţă şi alţii cedează la rândul lor, în faţa ta.
Mândrie, educaţie, bun-simţ, interes? Toate? .... ?

We'll always go on

2011-02-01T21:34:00.002+02:00

Sus, între frasini

2011-01-30T22:57:00.004+02:00

Şi dusă am fost. Cu ghiozdanul în spate, eu şi picioarele mele. Nu credeam că voi mai pleca, planurile păreau să fie perturbate. În schimb, Dumnezeu ştie cum să le aranjeze pe toate şi dusă am fost 3 zile, nu doar una. De voie, mai de nevoie, am găsit o linişte pe care îmi doresc să o păstrez de acum înainte, iar atunci când încep să simt că o pierd, voi căuta să o regăsesc. Am ajuns într-un loc în care nu mă gândeam că voi ajunge; nu curând. Plănuiam altceva pentru weekendul acesta; altă plecare, tot cu rucsacul în spate şi numai pentru o noapte. Am fost plecată, însă, trei zile, tot cu rucsacul în spate; la 90 de km de Sibiu, apoi de una singură pe jos vreo 10 Km, în munţi şi tot mai la deal, dar i-am simţit ca pe o suflare doar. Cam friguleţ, dar foarte frumos. Într-un loc cu multă linişte.

Am plecat singură, dar nu am fost singură. Când Dumnezeu vrea să se întâmple, se întâmplă. Sau poate chiar e disperarea noastră cea care caută şi într-un final găseşte? Am primit o linişte fără egalare în aceste 3 zile şi îmi doresc să nu o pierd odată ce am revenit la Sibiu.

Privesc în gol şi tac

2011-01-26T17:49:00.004+02:00

Curând o să îmi pun sacul în spate şi-o să mă duc. Şi-o să mă tot duc. Acolo unde mă duc paşii, fără vreo destinaţie anume. Am atâta nevoie de o rupere de realitate, de munţi, de neant, de cer şi mare, de spumă, zăpadă, soare, copaci, eu şi natura... să mă tot duc undeva unde nu mă cunoaşte nimeni, undeva unde nu trebuie să interacţionez fizic sau verbal cu cineva. Când îmi voi fi revenit din golul pe care îl simt acum, mă voi întoarce în mediul actual.

În weekend, o zi va fi a mea şi numai a mea; ca să mă pot duce unde mă vor purta paşii. O aştept cu suspine...

Visând cu ochii deschişi

2011-01-25T01:08:00.003+02:00

Sunt într-o cameră de hotel, e foarte cald şi mă simt pervertită unei lumi de lux. Nu vreau să pară nici pervers, nici imoral, dar sunt în boxeri albi ca zăpada şi într-un maieu galben, stau într-un pat mare, de două persoane, îmbrăcat în lenjerie portocalie cu ursuleţi şi trag fum de tigară din pipă, alături de o cafea dulce cu lapte. Cerculeţele pe care le suflu îmi crează senzaţia că plutesc, că totul se petrece printre nori; dar e cald, e foarte cald şi mă simt bine. Nu aştept pe nimeni, mă simt bine şi atât. Stau la mansardă, tavanul are geam şi privesc cum ninge. Încetul cu încetul tot geamul va fi nins, acoperit cu alb. Sting lumina şi mă voi odihni până dimineaţă. Dincolo de noapte e o nouă zi!

O cârpă verde

2011-01-21T02:00:00.003+02:00

Aşa îmi vine să nu dorm toată noaptea... a fost o zi foarte frumoasă şi parcă nu vreau să închid ochii şi să pierd contactul cu ce s-a întâmplat de-a lungul zilei. Mai sunt cinci ore până la şapte când mă trezesc şi da, mi-ar fi suficiente, dar simt nevoia de a nu dormi.

Cât trăieşte, omul învaţă şi tot învaţă. Din experienţe, trăiri, întâlniri. Citeam pe blogul unei prietene că job-ul ei este o şcoală. Cât de frumos! Eu sunt încă în şcoală, dar când voi termina şi voi continua pe linia pe care am început, voi avea şi eu un job şcoală pentru restul vieţii. Sunt satisfacţii pentru faptul că în fiecare zi descoperi ceva nou, indiferent că are o latură urâtă sau frumoasă. Nu poţi vedea frumosul unui lucru până când nu ajungi să îi cunoşti părţile urâte.

Mulţumesc pentru această zi. Există un singur scop şi mai multe teme care pot naşte "dacă-uri". Ce fac eu, în acţiune, pentru a-mi atinge scopul? Cârpa verde a declanşat multe astăzi, printre noi. "Succesul e zgomotos, gloria e tăcută!"

Din puţul gândirii

2011-01-19T22:40:00.003+02:00

Dacă vreau să mă simt bine la stomac, bag nasul în "Bila" şi direct la măsline apăs pe butonul 'stop'. Preferatele sunt cele negre, "light extra-jumbo". Undeva la vreo 25 de măsline găsesc în cutiuţă. Cum ies din magazin încep să halesc şi nu de puţine ori până ajung în camera de cămin, mă trezesc numai cu sâmburii în cutie şi nu cred că fac mai mult de 5 minute la pas de melc până în cameră; şi adică, merg ca melcul, nu de alta, dar să pot savura măslina. Mi-am dat seama cât de mult contează ce anume mănânci. Dacă mă hrănesc haotic sau nu asimilez câte puţin din toate, organismul îmi cere ceea ce anume îi lipseşte. Am avut o zi în care am mâncat vreo 7 mandarine una după alta. Alteori cer morcovi, măsline, unt... uaai, să nu vorbesc de mujdeiul de usturoi că dacă mă apucă şi prind şi câteva zile în care nu trebuie să dau nas în nas cu oameni, păi e dezastru, că nu poţi sta lângă mine. Dezastru satisfacţional pentru burtica mea care primeşte câte o căpăţână de usturoi odată, făcută mujdei. Pot trece şi trei-patru zile cu porţie zilnică. Uaaai

Cred că noi avem pofte în funcţie de ce anume are nevoie organismul nostru. Bine ar fi să nu-i refuzăm nimic din ceea ce el ne cere ca să-i putem crea starea de bine.
Dulciuri nu mai cer de foarte mult timp, mă şi minunez de mine. Nu trecea zi fără să bag în gură măcaar o bomboană, ca să nu mai vorbesc de ciocolată, napolitane, gogoaşă umplută cu ceva. Sau poate că uneori cere corpul, dar nu mai am dorinţa de a îi oferi ceva dulce. În patru luni, m-am cinstit doar de Sărbători cu dulce. E adevărat că am renunţat forţat, dar motivat; dacă-i musai, cu plăcere. Cu timpul m-am obişnuit şi fără şi acum nu îmi mai vine să întind mâna pentru dulce.

Acum nu cred că îmi cere ceva corpul, e o stare de veghe în el din punctul ăsta de vedere. Cere doar să fie spălat şi să se apuce de lucru. Mă duc să urc, să cobor scări, să deschid uşi şi să zbor - în pantomimă - la propriu. După care am de refăcut un text şi de aflat "vreau-rile" lui. Cu calm şi concentrare, Anca.

Astăzi a fost o zi în care mi-a venit să plâng, dar m-am obişnuit deja cu privirile şi gândurile celorlalţi. Ce nu te doboară, te face mai puternic! Dumnezeu ne ia pe o parte, dar ne oferă cu toată dragostea Lui, pe altă parte!

Paşi de dans

2011-01-18T02:35:00.004+02:00

Care drum, care bătaie te-au făcut să speri?
Acolo unde e El, e iubire.

De-a fir a păr

2011-01-08T17:04:00.001+02:00

Dacă o întreb pe mama, îmi va spune că sunt cea mai frumoasă fată din lume. Dacă îmi întreb prietena, îmi va spune că ai ei copii sunt cei mai frumoşi din lume. Cine are dreptate? Are vreun rost să mă întreb? Firea lucrurilor e ca fiecare părinte să-şi vadă proprii copii ca fiind cei mai frumoşi, cei mai minunanţi. Uneori lauda adusă de către părinţi, copiilor, e atât de exagerată, încât îţi vine să spui "da mai uşor, hopaaa, că aici e dintr-un science.fiction luat". Cum însă să îi opreşti?
Avem dreptul să visăm, avem dreptul la un firesc al lucrurilor.

De-a ursitul

2011-01-07T15:55:00.003+02:00

Busuioc sub pernă. Înfăptuit!

Nu ştiu cum anume îşi visează fetele ursitul, ştiu însă foarte clar ce am visat eu. Cineva mi-a vorbit în somn şi mi-a atras atenţia asupra celui care îmi e sortit. A fost ca un "hopa-mitică", doar că acest hopa-mitică au fost doi ţinându-se strâns de braţ - un el şi eu. L-am văzut clar şi îl şi cunosc. Nu ştiu dacă am voie să vorbesc despre el, dar îmi e inima împăcată; la ora actuală, nici că îmi doream să visez pe altcineva.
Doar timpul să mai vorbească!

Mysteries of love

2011-01-06T19:54:00.001+02:00

Pentru fiecare colţ de suflet, să fie o bucurie această melodie!

Un chip de nailon s-a topit

2011-01-04T10:45:00.003+02:00

Iubesc.
Iubesc nopţile, căţeii -
obrajii tăi mă înspiră.
Expir prin porii-mi înfometaţi
închid ochii şi păstrez amintiri vii.

Drumul către mal

2011-01-03T19:15:00.004+02:00

A fost cea mai frumoasă noapte dintre ani de care am avut parte de când mă ştiu...
Sănătate multă la toată lumea şi să auzim de bine!

La Mulţi Ani!

Din iubire, pentru iubire!

2010-12-29T11:56:00.002+02:00

Un 2011 cu
împliniri,
înţelepciune în suflet,
cu bucurie,
linişte,
putere de muncă,
răbdare,
curaj,
disciplină şi
auto-disciplină,
credinţă şi
multă iubire!

-------------------------------

2010-12-28T12:12:00.004+02:00

"Creativitatea este un medicament perfect împotriva depresiei."

Culmi răsculate în răstimpul
demult apus.
Vijelii reci;
inimi frânte
de paşi de bolovan
adânc înfipte în formele vii.

Glasul copiilor să ne bucure!

2010-12-26T20:30:00.002+02:00

Sărbători Liniştite!

2010-12-25T11:18:00.003+02:00

Am fost la colindat aseară. Ca pe vremurile când eram copil. Mă rog, a fost o tentativă. Astăzi toată lumea are interfon la 'poartă' şi s-a şmecherit, nu mai deschide. Fug toţi de colindători. N-am vrut bani sau bijuterii, am vrut să duc bucuria Naşterii Domnului în câteva case. Eu şi încă o prietenă.

Am colindat în final, trei case: casa unei prietene, pe cea a profesoarei mele de matematică din şcoala generală şi casa mea. A fost distractiv şi plăcut să-mi revăd dascălul. S-a bucurat din inimă să ne vadă. Am iubit matematica pe care am învăţat-o de la ea. Am fost şi pe centru, am făcut poze... nu văzusem Făgăraşul de când am venit acasă; am venit în 22 după-masa şi numai m-am odihnit de atunci. Avem şi patinoar pe centru, iuhuu, abia aştept!

Mi-am revăzut şi nepoţeii aseară, dar doar de la distanţă :-( sunt foarte răcită, iar ei sunt foarte micuţi. Pe cel mic îl botează Duminică, nu-mi permit să îi îmbolnăvesc pe prichindei!

A fost o seară de 24 Decembrie 2010 foarte plăcută. Deşi răcită şi cu planuri mari de colindat case, am ajuns să ducem bucuria, în doar trei case. Simt însă că a fost mult pentru mine şi sufletul meu. Mult, în sensul de bine. Sunt revederi şi momente care m-au încălzit. Mulţumesc Irina pentru că ai acceptat provocarea.

Sărbători liniştite la toată lumea!

Să îmi (ne) fie de folos

2010-12-23T14:02:00.002+02:00

Cu toţii avem un vis sau mai multe, legate de viaţa asta pe care o purtăm în braţe. De multe ori uit de visul meu şi mă las înfrântă de dezamăgiri, de oameni, întâmplări... se depun în suflet şi ajung să îmi facă rău. Vina ştiu că este a mea, dar nu pot controla lucrurile atât de bine precum îmi doresc. Îmi doresc de acum înainte să nu mă axez decât pe lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine, pentru liniştea mea şi pentru viitorul meu personal şi profesional.

Ştiu să elimin lucrurile care nu contează, din viaţa mea, doar că de multe ori, le elimin prea târziu, ele ajungând să mă rănească prea tare. Vina... tot a mea este. Am o problemă cu tot ce ţine de "prea mult". Întotdeauna vreau prea mult, cer prea mult, aştept prea mult, încerc prea mult. E bine să vreau mai mult de la mine, dar nu şi de la ceilalţi. Fiecare are orientările lui. Profesional sau personal, o relaţie de amiciţie sau legat de sănătate... în toate am o problemă cu "prea mult".

Din păcate, foarte uşor mă las înfrântă de orice mică lovitură şi uit de orice vis al meu, atunci când trăiesc o dezamăgire; dezamăgire legată de oameni, de mine sau de o situaţie anume. Mă supăr şi mă închid, neînţelegând "de ce"! Trebuie să treacă o lungă perioadă de timp, pentru ca să îmi reamintesc, de fapt, că mai exist şi eu printre toate astea!

Cred că anul 2010 a fost un an în care m-am lăsat cel mai mult pradă, acestor gânduri şi dezamăgiri. Din fericire, au fost câţiva oameni alături de mine; unii de foarte aproape, alţii de la distanţă şi alţii din umbră. Cel mai mult parcă mă bucur de cei din umbră. Umbre care au început în ultima vreme să capete nuanţe. Le mulţumesc. Atâta timp cât eu înţeleg că umbra aceea se îndreaptă spre mine cu toată căldura, încep să caut să o citesc. Doar atunci când ţi-e greu, începi să îi simţi pe cei care sunt alături de tine. Le mulţumesc pentru gânduri, priviri, îmbrăţişări.

Am găsit întâmplător pe internet, regulile de aur pentru un top-model, despre care cred că se aplică în orice meserie, în orice relaţie şi absolut oricui! Nu cred că le-am descoperit întâmplător... toate au un rost şi un folos! Aveam nevoie de ele!

* Sa ai un vis! Crezi in tine insuti, crezi in visul tau, infruntand chiar opinia majoritatii, dezamagirea, sentimentele schimbatoare.
* Pentru credinta trebuie sa ai curaj, o capacitate de a-ti asuma riscul. Sa accepti dezamagirea si durerea.
* Nu este loc pentru lene. Niciodata nu vei fi un profi intr-un lucru, fata de care nu te interesezi. Astazi foarte multi tineri se afla in situatia, ca pe jumatate dorm atunci cand sunt trejii, si sunt pe jumatate treji atunci cand dorm.
* Nu vei ajunge departe, daca nu faci totul cu disciplina. Ceea ce faci de buna dispozitie, poate sa-ti fie un hobby placut sau distractiv, dar in lucrul acela nu vei fi niciodata un profi.
* Fara rabdare nu ajungi departe. Intreaga cultura ne obisnuieste cu viteza (masina rapida, internet rapid, succes rapid...) Cu toate acestea, tu trebuie sa ai rabdare. Totul la timpul lui.
* Daca doresti prea mult, nu obtii nimic. Sa ai un scop si sa faci totul pentru acesta. Daca doresti sa fi un model, atunci trebuie sa-ti dedici viata acestui scop, dar cel putin sa-ti indrepti viata dupa acesta.
* In cultura noastra concentratia este si mai rara decat autodisciplina. Traim o viata spulberata, facem mai multe lucruri deodata. Invata sa te concentrezi pe ceea ce faci.
* Creativitatea, imaginatia, fantezia, sex-appeal-ul, iradiatia, capacitatea de a juca sunt cerintele de baza ale profesiei. Nu trebuie sa-ti fie teama de schimbari si reinnoieste-ti constant imaginea! Realizeaza cele mai marete idei ale designerilor, ale fotografilor, ale redactorilor de reviste! Genele decid multe lucruri, dar prin invatare si vointa toate pot fi dezvoltate.

Şontâc pe drum

2010-12-22T09:21:00.004+02:00

"Casa Andersen" s-a încheiat aseară şi pentru anul acesta; un spectacol de Crăciun din care m-am bucurat să fac parte. Acum miroase a acasă... peste nici trei ore.
Vreau să mă odihnesc câteva zile. După câteva săptămâni de gânduri, nesomn şi oboseală, poate un somnifer mi-ar prinde bine, aşa cât pentru vreo 2 zile să tot dorm. Apoi vreau să merg la colindat, nu am mai fost de vreo cinci ani. Cu tamburina în braţe, cu muzicuţa ca fundal şi vocile la purtător - din casă în casă. Nu singură; cu două prietene.

Cea mai frumoasă amintire a mea de la colindat se regăseşte undeva pe la vârsta de 11 ani, când într-o casă, după ce am colindat împreună cu prietenii mei, stăpânii casei, doi bătrânei tare în vârstă, ne-au oferit echivalentul a "5 bani" de acum. Atunci nu am ştiut aprecia bucuria lor de a ne fi primit în casă şi de a fi putut să ne ofere şi acei "5 bani". Îmi aduc aminte şi acum faţa lor plină de lumină în timp ce îi colindam. Cu toţii ne aşteptam să ne dea mulţi bani, la cât erau de plini de linişte şi căldură. Acum înţeleg.

Nu vreau să te aud, dar vreau să te văd!

2010-12-21T00:43:00.003+02:00

De ceva vreme, nu mă mai pot auzi. Nu pot să-mi mai aud vocea. Nu am surzit, dar nu-mi mai suport vocea. Vreau să tac; în toate ungherele să tac. Oriunde mă duc, să tac şi să nu aud nimic. Nu mai suport să aud nimic ce iese din mine. Mi-am şi găsit leac! Mă las, asta e... mă las purtată de vocile astea, deşi nu vreau să le mai aud. Nici vocile celorlalţi nu mai vreau să le aud. Şi chiar dacă le aud, nu vreau să văd de unde au pornit; vreau să-mi imaginez, orice nebunie să-mi imaginez. Absolut orice nebunie. Să aud de la cel mai mic sunet, la cel mai acut. Să le aud, dar să nu le văd sau să nu aud nimic şi să văd, doar!

Vreau să vorbim prin vârful nasului, din ochi, cu laba piciorului, cu genunchii, cu braţele... să ne declarăm dragostea şi buna dispoziţie cu corpul. Să nu fie nevoie de cuvinte. Am obosit de atâtea cuvinte; ale mele sau ale altora. Poate e doar o etapă sau poate aşa va fi de acum înainte. Un singur corp poate crea lumi; nu o lume, ci lumi. Nu avem nevoie de cuvinte, dar ne-am obişnuit cu ele.

Colo-n josu, mai din josu...

2010-12-16T21:27:00.001+02:00

E atât de bine după ce eliberezi o piatră de pe suflet! Doamne, cât e de bine! Deja parcă sunt din nou mai uşoară cu muult! Tot ce ne face rău, e bine să eliminăm din viaţa noastră. La un moment dat, ne dăm seama că "atât, până aici!"

Sunt experienţe şi experienţe. Uneori mă întreb dacă Dumnezeu mă pune la încercare şi doreşte să vadă până unde pot duce, vrea doar să mă întărească, vrea să-mi ofere posibilitatea de a mă cunoşte mai bine eu pe mine sau vrea să-mi arate că ceea ce fac nu-mi face bine şi că trebuie să renunţ? Sau toate astea? Am fost şefă de an, nu mai sunt. Am renunţat sau "mi-am dat demisia", cum le place unora să spună. Motive sunt multe, principalul e că mă biciuiam singură şi nu voi spune mai mult. Mai bine de un an, am încercat. Nu mai aveam resurse.
Voi adormi liniştită la noapte. Îngeraşii să vă sărute!

Întotdeauna, privirea sus!

2010-12-15T01:14:00.004+02:00

Un om, o conversaţie... problematizări. E bine când întâlneşti oameni ca tine, cu probleme existenţiale asemănătoare, cu gânduri ca ale tale. Când simţi că eşti singur, rişti să o iei rezna. Multumesc celor de care mă sprijin în toată povestea asta numită "ani" sau "viaţă" sau "timp" sau "eu". Sprijinul reciproc e singurul care rezistă în timp. Unul adevărat. Îl găsim foarte greu, unii poate niciodată. Împreună la bine şi la greu!

Îndrăgostiţi

2010-12-14T00:55:00.003+02:00

- Poate pare absurd sau jenant sau habar n-am... îmi e dor e tine!

- De ce tocmai acum ţi-e dor? Şi eu am adorat ploile de vară, dar mereu am răcit alergând prin ele.

- Nu ştiu... eu am mers la pas prin ploile de vară, nu am avut curajul să alerg şi să mă bucur cu adevărat. Acum îmi doresc şi eu să alerg în ploaie, să mă bucur de prospeţimea picurilor. Vor mai fi oare ploi de vară sau odată cu venirea toamnei, se vor fi sfârşit?

- Mă tem că toamna a adus cu sine doar ploi reci şi obositoare, însă aştept cu nerăbdare sărutul fulgilor de nea, poate va fi o iarnă frumoasă până la urmă, în ciuda prognozelor.

- Va ninge sau nu, voi fi fulg de nea în iarna asta, dacă mi se va permite să sărut pământul. Crezi că pământul e pregătit pentru zăpadă?

- Pământul, nu ştiu... eu abia o aştept!

- Abia aştept să te ning!

Miroase a Decembrie

2010-12-11T19:44:00.004+02:00

Linişte şi pace într-o seară devreme. Cum parcă nici nu te-aşteptai. Afară e ger, zăpada s-a întărit sub talpa de cauciuc, aburii dau buzna spre nori, bradul e împodobit de mult şi crează jocuri de lumini, vinul roşu, fiert cu măr şi scorţişoară miroase până şi din casele cu ferestrele deschise şi se-aud colinde. O plimbare scurtă prin atmosfera unei seri superbe de decembrie, apoi te pui la somn devreme; să rămâi cu acea bucurie şi imagine a serii. O seară frumoasă de decembrie.

Îmi seamănă cu un câmp de flori

2010-12-10T02:00:00.003+02:00

Atunci când îţi dai seama că un anume lucru nu mai contează atât de tare pentru tine, începi să îl tratezi altfel; mult mai simplu şi mult mai activ. Iar simplu nu înseamnă că ţi-e indiferent, doar că observ eu, tratezi lucrul acela cu alţi ochi, mult mai viu şi mai prezent, fără să te intereseze ce anume se întâmplă sau să îţi pui o mie de întrebări "dacă e bine sau nu ceea ce spui şi faci". Îl faci pur si simplu, pentru că aşa îţi cere situaţia de faţă.

Când te interesează prea tare sau crezi că te interesează foarte tare, drumul spre un adevăr e mai greu. Sunt căutări peste căutări, nervi, crize, renunţări şi reveniri, lacrimi.

Un drum undeva la mijloc cred că ar fi ideal. Deşi nu îmi plac lucrurile călduţe şi mijlocite, de data asta cred că ideală e o cale de mijloc. Nici să nu te intereseze foarte tare, dar nici deloc. Sau să te intereseze foarte tare şi să îl tratezi ca şi cum nu te-ar interesa.

Doar că nu întotdeauna suntem feriţi de lucrurile care nu ne plac. Le acceptăm de multe ori, tocmai pentru că nu vrem să creem conflicte sau să avem probleme. Cineva spunea zilele trecute că în viaţă, nouă ne plac exagerările. Da, cred foarte tare lucrul acesta. Mai bine să ştiu că sufoc pe cineva cu iubirea mea şi că persoana respectivă ajunge să mă urască, decât să mă urască pentru că nu i-am arătat cât de mult o iubesc. E-adevărat. Eu în general mă feresc să sufoc persoana de lângă mine, indiferent că vorbesc despre iubitul meu, prietena mea cea mai bună, un prieten sau un coleg. Îmi pun o mie de piedici şi întrebări înainte de a acţiona (în cazul în care şi acţionez). Ei bine, atunci când ţii cu adevărat la cineva sau doreşti ceva de la acea persoană, trebuie să exagerezi ca să se înţeleagă intenţia ta.

Minunate mai sunt căile tale, Doamne!

Ninsori albe

2010-12-06T23:13:00.003+02:00

A venit moşuuu!
Cizmuliţele le-am făcut încă de aseară cu cremă, le-am pus lângă pătuţ şi la somn am fost, nu care cumva să vină moşu şi să mă găsească trează, că se supăra şi pleca de la geamul meu! Mi-a adus un "loulou cochon şi un îngeraş" şi m-am bucurat mult când m-am uitat în papucei şi mi-am luat cadoul... moşu vine şi la copiii mici dar şi la cei mai mari sau la cei trecuţi de o jumătate de secol! Trebuie doar să crezi în miracol şi în magia sărbătorilor. Zăpadă a căzut; ca-n poveşti. Iarna e anotimpul meu preferat. Totul alb, sub o ploaie de ninsoare... pare ceva ireal şi extraordinar de frumos. Şi e cât se poate de real şi de emoţionant de rece, de răcoros... nas roşu, aburi, pomeţi reci şi înroşiti, mănuşi, fular, căciulă croşetate, ghetuţe...

La Mulţi Ani moşulicilor!

Chaplin - o viaţă

2010-12-03T17:23:00.002+02:00

Cuvintele nu reprezintă absolut nimic în viaţa asta, iar Chaplin a fost unul dintre cei care a fost împotriva filmelor sonore. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc, să stau la masă cu el, să îi simt respiraţia, să pot "fura" de la el, arta conversaţiei nonverbale. Mulţumesc pentru aceste filme absolut superbe, pentru aceste poveşti pe care le-a lăsat în urma lui şi pe care încep să le apreciez cu alţi ochi. I-am savurat multe filme şi îmi doresc în perioada asta să le revăd.

Nu dau nici măcar 1 ban pe "Te Iubesc"... dau în schimb viaţa mea toată pentru privirea, căldura şi siguranţa acestui sentiment.

Sting mucuri de ţigară în suflet

2010-12-01T21:26:00.004+02:00

Acolo, orice viciu aş avea, mă protejează
- foşnetul frunzelor şi bătaia vântului sunt
casa mea -;
- cei doi copaci sunt ca un stâlp pentru mine,
iar leagănul, a doua mea mamă -.

Grăbită trag otrava-n mine
şi-apoi o scuip de parcă n-ar fi deja-n mine.

- pământul cel cu gust de mac îl calc în picioare,
numai să nu-mi bat joc de el pentru că
m-ar putea blestema -.
Tremur şi nu mai cunosc cumpătarea.
Ce absurd!
Prea repede, prea repede cedăm
atunci când sufletul ne e-amărât.
Închidem uşi peste uşi şi stăm cu noi
într-o prostie oarbă de care greu scăpăm
şi uite-aşa aşteptăm o mână care să ne tragă de guler
şi să ne spună
"mă, eşti tâmpit, eşti orb? nu vezi unde-ai ajuns?"

Şi uneori, totuşi, nici asta nu ne e de-ajuns;
pentru că gulerul se poate rupe
şi atunci rămâi tot tu cu o prostie a ta
mai mică - sau nu.

La radio se anunţă vulcani în stare de erupere

2010-12-01T11:55:00.004+02:00

Nu mai înţeleg tineretul ăsta, jur! Nu că eu aş fi domniţa cu baston, trecută de mult de vârsta a treia, dar în nici un caz nu mă regăsesc în principiile şi aromele celor care gustă, astăzi, din frişca disco-club-barurilor gălăcioase şi pline de cururi, ţâţe, fumuri (în şi pe cap), emo-freze, să ţi-o bag, să ţi-o scot, trage pe nas, bagă onduleuri pe boxe... Şi uite-aşa mă apucă pandaliile pentru că astfel de tineri nici nu concep să se ocupe puţin şi de igiena mediului în care locuiesc. Să le "pută" cât mai bine corpul, să aibă ţoalele de ultimă generaţie, părul cât mai şui, machiaj de manechin, extravaganţă în mişcare şi zero creier când vine vorba de agăţat sexul opus; iar când vine vorba de lăsat ordine în urma lor înainte de a pleca nopţile prin cluburi, ia-i nenică de unde nu-s, că într-o clipită dispar. Şi când te uiţi în urma lor, îţi vine să spargi pereţi şi să le arunci lucrurile în gunoi.
Că mai suntem şi în post şi mă faci pe mine să înjur, de mai îmi fac şi păcate. Da nu vă vine vouă sorocu' ?

Oare câţi la sută din toţi cheflagii ăştia, termină şcolile cu chiu, cu vai? Nu că m-ar durea pe mine prea tare, dar atâta timp cât am direct de-a face cu astfel de specimene, păi mi se rupe sufletu' de "liniştea" mea. Sincer, uitasem cum e să stai în cămin şi mai ales în cameră cu...!
Problema, însă, (nu a mea), e că am şi eu un cuvânt de spus în toată afacerea asta!

Frânturi de clipe

2010-11-27T17:38:00.000+02:00

E răul ce leac alt nu are.

Îngheaţă timp acest moment

Şi sparge-l peste ani

Când toţi vor fi-nvăţat

Că n-au curs lacrimi în zadar.

E-un aer cald ce vrea să iasă

Dar el putere n-are

Acum să spargă sloiul.

Cu mâna stângă desenez inima

Cu mâna dreaptă o cuprind.

Ascult bătăile.

Un acord apăsător

Răsună în tot corpul.

Sunt mii de sunete acum

Ce vor să facă parte din orchestră.

O clipă în paharul meu cu apă.

O clipă în glas.

O, clipă!

De-ai ştii cât te preţuiesc

Ţi-aş deveni confident.

Timpul nu tace niciodată.

Palmele noastre se iau în braţe,

Iar timpul îşi pune amprenta

În priviri.

Îmi suflă în creştet

Şi trezeşte în mine

Teamă;

Tac grăbită.

Îmi doresc să îi fur o secundă.

Mă joc cu el

Deşi am impresia

Că mă joc de una singură.

Chiar şi când un altul

Tace rătăcit pe-o bancă

Mesajele curg generic pe chip.

Un ochi, doar, vreau să arunc

În colţul inimii tale

Să ştiu cum desenezi tu

Coloana infinitului.

Cu chipul tău blând

Poţi vedea până şi moartea

Precum un nou prilej

De a fuma în tihnă.

Zburator

2010-11-24T00:19:00.001+02:00

În viaţa mea, sunt.
Într-o alta nu vreau să fiu
sau nu mai vreau să fiu.
Am iubit şi uite-aşa,
dintr-o dată, nu mai iubesc!
Dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Mă dor condamnările altora
care nu înţeleg că gândurile nu coincid;
e o încercare falsă.
Niciodată nu vor reuşi să deşurubeze.
Şi dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Din glob m-am făcut bilă
şi rău nu-mi pare.
În schimb, nu mai pot iubi
aceleaşi voci din fiecare zi.
Nu mai pot iubi.

Tot timpul aceleaşi întrebări
perturbă liniştea din suflet
şi încet încet,
îmi voi scrie cu sânge, sentinţa.

O mie de ani

2010-11-10T21:57:00.002+02:00

Mi-e dor să-ţi văd ploaia din ochi

Părul să-l simt un câmp de flori

Atunci să mor aş vrea

Visul meu fericit că te-am iubit

...............

2010-11-10T01:58:00.000+02:00

Nu des, ci foarte, foarte rar, există oameni care sunt acolo, necondiţionat, pentru tine. Mă rog, condiţia este scopul final comun, care trebuie atins. Oameni care se umilesc sau cel puţin au impresia că se umilesc, când de fapt ei nu fac altceva decât să-ţi arate încă o dată, dragostea lor pentru tine. Când totul e de căcat şi când ai impresia că eşti lăsat de izbelişte, atunci vine la tine cel care cu adevărat te iubeşte; deşi poate meriţi să fii lăsat în voia ta.

Un singur astfel de om cunosc şi mi-e suficient. Un om exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care nu face nimic doar de dragul de a face. Şi tocmai pentru că sunt atât de rari oamenii ăştia, tindem să nu-i mai vedem. Din prostia noastră. Dar ei există. Pentru noi. Şi atunci, de ce să nu existăm şi noi pentru ei? Dar din dar se face rai.

ABC, DAR...

2010-11-09T00:11:00.000+02:00

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că m-a luat cu el şi mă va întreţine

până când se va plictisi de mine

şi mă va lăsa de izbelişte

pe lângă vreo coasă ruginită.

Ce dacă râd când toată lumea plânge?

Ce dacă mânănc măsline goale

până mi se serbezesc dinţii?

Ce dacă plâng în hohote pe stradă

la oră de vârf?

Ce dacă dau cu piciorul în pietre de nervi?

Ce dacă mă revolt şi iau decizii

nu tocmai pe placul celorlalţi?

Ce dacă beau un litru de lapte

şi apoi mă doare stomacul?

Ce dacă am fost proastă

şi am avut şi eu orgoliile mele

în anumite momente ale vieţii mele?

Ce dacă nu-mi pasă? Şi ce dacă-mi pasă?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că miroase în miliarde de feluri

şi nu am ajuns să cunosc

decât câteva zeci de arome.

Mi-e ciudă când văd că-mi creşte părul şi tot creşte;

sunt semne clare.

Curând energia pământului

va fi mai puternică decât cea a soarelui.

Un mixt de evenimente.

Lungul drum spre acea efemeritate necunoscută.

Liniştea de după furtună.

Corpul meu imaginar care zboară.

Un vis nesfârşit.

O nouă şansă.

Trezirea la realitate.

De fiecare dată când îmi tai unghiile

mă gândesc că am mai distrus o parte din mine,

că m-am debarasat de mine?

De câte ori nu m-am ignorat astfel?

Unde-mi sunt toate unghiile?

Unde-mi sunt firele de păr?

Unde-mi sunt dinţii de lapte?

Unde sunt eu?

Ce e şi cu fenomenul ăsta?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că mă surprinde tot mai mult

şi îmi doresc să mă iubească

şi să mă lovească încă foarte mult timp.

Nu înţeleg nimic; plâng şi râd pentru că-mi vine.

Alteori mă abţin. De proastă ce sunt.

Ce dacă unu plus unu fac doi?

Nu de puţine ori îmi doresc să facă unsprezece.

Ce dacă întrebările tot curg

şi rădăcinile rămân încă ani întregi,

agăţate de pleoapele obosite?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Antologia vinovatelor plăceri

2010-11-08T21:18:00.001+02:00

„Antologia vinovatelor plăceri”. O carte care pentru mulţi nu reprezintă nimic. Pentru mine, însă, precum şi pentru alţi 101 poeţi amatori, reprezintă foarte multe. O carte la lansarea căreia nu am putut lua parte pentru că eram internată în spital în ziua aceea, dar o carte în posesia căreia am întrat, în final. Tot ceea ce ajunge la noi mai târziu, capătă alte valenţe; e o bucurie pe care o simt, o stare de bâţâială interioară care mă inspiră şi îmi dă curajul de a merge mai departe. Nu am mai spus nimănui, dar un manuscris aşteaptă. Un manuscris al meu pe care nu trebuie decât să am curajul de a-l prezenta cuiva; cui trebuie. Dacă merită prelucrat, ei vor ştii. Vor ştii? Cine ştie?

Spuneam ieri cuiva că de 6 ani scriu poezii. Greşit! De 10 ani scriu poezii, doar că multe dintre ele au fost distruse de mâinile mele într-o stare de nervi care mă acaparase cu totul. Cumva, primii 4 ani ai mei de poezie nu mai sunt decât undeva în adâncul adâncului sufletului meu.

Da, sunt acumulări care ajung să fie materializate în scris. Toate au o poveste a mea personală. Fărâme din viaţa mea. În „Antologia vinovatelor plăceri”, am bucuria de a citi şi reciti o poezie a mea, „O singură noapte”, pe care am scris-o anul acesta în 10 Martie şi care încheie o etapă extrem de bulversantă şi importantă a vieţii mele. O carte în care eu şi alţi 101 poeţi amatori, am câştigat dreptul de a apărea cu o poezie a noastră. E ceva extraordinar, care încurajează. Tot mângâi cartea şi mă mir să-mi văd numele şi poezia în ea. Am citit de zeci de ori poezia. Narcisism sau nu, asta sunt.

Genial titlul pe care l-au găsit pentru acest volum! Mulţumesc „vreaubilet.ro”!