Mi-e dor de amintiri. Să stau şi să depăn amintiri cu prietenii. Câte sunt, mi-e ciudă că unele dintr-alea faine, le-am uitat! Mă rog, stau ele acolo în subconştient, da' eu le-am uitat! Studenţie, viaţă pur şi simplu... amintiri. Prea multe îmi induc o stare de melanolie, dar îmi şi place; dacă ar fi să aleg perioada cea mai frumoasă a vieţii mele, nu ştiu dacă aş putea alege. Mulţumesc pentru că sunt şi pentru că mai sunt şi alţii pe lângă mine care mă fac să simt că am un rost în toată povestea asta cu viaţa. Că până la urmă, cu toţii avem un rost pe care îl descoperim la un moment dat şi pe care de-a lungul vieţii îl mai pierdem şi îl regăsim de "n-şpe" mii de ori. Că dee, aşa e-n viaţă. Şi-ncepe să-mi placă tot mai mult.
Dintre "pic" şi "poc" să fie ... puţin noroc? Atât "pic", cât şi "poc" pot deschide în final aceeaşi uşă sau nu. E greu de ales varianta cea mai bună. Nimeni nu poate garanta pentru nimic. "Ţi-am spus eu" îţi poţi auzi sau dacă lucrurile merg bine, rămâne varianta "Bine am făcut că nu am ascultat de x". De-asta când mă pune pe mine cineva să desenez un copac, desfăşor multe crengi şi crenguţe şi crenguluţe întrepătrunse şi întretăiate, de nu mai ştii care de unde a pornit şi unde a ajuns. Cam aşa şi cu viaţa asta, pentru mine. Că nu ştii ce e mai bine; eu ştiu doar că exist şi că întorc lucrurile pe o mie de părţi înainte de a lua o decizie. Îmi spunea cineva că trebuie să existe un triunghi în orice decizie, adică trei viziuni diferite, ca apoi să ştii ce să alegi. Teorie sau nu, şi eu teoretizez aici; important e să fie un "pic" sau un "poc" care să mă împlinească la un moment dat, să aducă rezultatul dorit la momentul potrivit. Triunghi, pătrat, linii sau hexagoane, ce contează? Dacă e să mă dau cu capul de pereţi, să nu am cui reproşa, să-mi reproşez mie! Că unii chiar ne doresc binele, dar ce e în sufletul meu?... cu asta cum se împacă ceilalţi? Că bine zice şi vorba asta: "Fiecare îşi proiectează propria viaţă; a lui. După sufletul lui."
Vreau o pauză. Pentru citit. Vreau să citesc. Într-un colţ de lume, în camera mea. Eu, teancul de cărţi, marker-e, ciocolată albă, apă, un aragaz şi ingrediente pentru ciorbă, un castron, o lingură, patul şi muzică clasică pe fundal. Vreo două luni, aşa? Şi o jumătate de an, nu mă supăr.
Am descoperit de curând că nu ştiu ce înseamnă "a iubi". Chiar nu ştiu. Şi mă întreb dacă cumva l-am iubit pe vreunul din foştii mei iubiţi. Ştiu în schimb, ce înseamnă să te simţi bine în preajma unei persoane, să aştepţi nerăbdător un mesaj de noapte bună sau de bună-dimineaţa sau un telefon scurt în care nu vrei neapărat să îi spui ceva celuilalt, dar simţi nevoia să îi auzi vocea. De câteva luni am sentimentul ăsta şi îmi place. Sunt deja aproape cinci luni. Somn uşor!
E locul meu. Cu adevărat un mister leagănul acela susţinut de cei doi copaci. Cum anume, habar n-am; ştiu doar că mă simt bine acolo. Am împărtăşit ceva momente împreună.
De la o vreme încoace, îmi tot vine să mulţumesc oamenilor pentru cuvintele lor. Săptămâna trecută cineva, ieri altcineva, azi din nou, cineva... şi nu trebuie neapărat ca ei să ştie că m-au ajutat, unele cuvinte nici măcar nu-mi erau adresate. Dar aşa se întâmplă când cauţi răspunsuri; le găseşti pur şi simplu şi te bucuri.
Am nevoie să cer iertare unei persoane dragi. Iertare şi atât, fără alte cuvinte; voi dovedi prin schimbare că îmi pare cu adevărat rău.
Închide ochii, inspiră adânc, numără până la cinci şi expiră treptat. De trei ori e suficient. Nu îţi pare altfel viaţa, acum? Totul e minunat. Monica Ristea, actriţă la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, vă poate ilustra foarte bine procesul, în spectacolul "Aniversarea", regia Vlad Massaci. Când simţi că nu mai poţi, încearcă.
Eu nu mai pot de atâta bine. Nu ştiu unde mai încape, ce să mă mai fac cu el. Mă refugiez în micile plăceri personale. Căşti în urechi, Cirque du Soleil pe fundal şi dans; măsline (mă trăzneşte uneori o poftă nebună rău că aş mânca un Kil); scris; fotografie; plimbări noaptea prin parc... În astfel de momente aş fuma o ţigară, să sorb otrava până la ultimul fir de nicotină. Să mă simt Paris, în vârful Eiffel-ului. S-ar micii toţi crocozaurii când ar vedea fiara din mine.
Astăzi mi s-a întâmplat ceva ciudat. Am văzut un om. Am întors capul nici o secundă şi omul dispăruse. Hello, I'm here... nu ţi-e milă de inima mea care oricum bate cum bate? M-am uitat în jurul locului în care îl văzusem şi nu avea cum şi unde să dispară atât de rapid, nici dacă ar fi luat-o la goană, i-aş fi văzut măcar dâra lăsată de fugă. Încep să-mi pun semne de întrebare în ceea ce mă priveşte.
Mă bucur că am terminat seara într-o manieră cât se poate de energică. Am văzut "Doamna de turtă dulce" la Teatrul din Sibiu şi mi-a plăcut de Mariana Mihu că n-am cuvinte să explic. A rămas într-un colţ, un vis.
Am aşteptat 1 Aprilie. Pentru un nou drum. M-am înşelat. S-au scurs atât de multe... Aştept finalul. Dureros pentru mine să spun asta, dar aştept finalul. Atât de mult mi-am dorit acest început, că nu pot înţelege dorinţa pentru un final cât mai curând. De două săptămâni tot aştept finalul, am spus. Mulţi oameni, foarte mulţi oameni... frustrări, supărări, bucurii, momente de neuitat, nopţi nebune, cântări la lumina lumânării, portocale, brazi de Crăciun, valuri, limbi străine, geamuri, despărţiri, nervi, lacrimi, cadouri. Nu mai ştiu care sunt oamenii în care cred. Şi poate că nici nu trebuie să cred în cineva. Ştiu doar câţiva oameni care au rostit cuvinte importante pentru mine în ultimii trei ani. Le mulţumesc. Mulţumesc Me.. şi Co....., doi oameni constanţi de-a lungul timpului în ceea ce mi-au oferit. Doi oameni, atât. Cuvinte sincere şi cu implicare; cuvinte care mi-au trezit semne de întrebare şi care m-au şi încurajat în acelaşi timp. Lacrimi şi visuri. Doi termeni care se întrepătrund. Unde e vis, trebuie să existe şi lacrimi, altfel e prea uşor. Nu-mi plac distrugătorii de vise. Şi nu-mi place să mă plâng, nu-mi place când mă plâng. Credem că le ştim pe toate şi că ştim cum stă treaba cu omul. Am ajuns să dăm sfaturi gratuite. Aparent pentru binele celuilalt. Lovim fără măsuri de precauţie. Nu-mi plac distrugătorii de vise. Îmi plac în schimb cei ce lovesc având mănuşi. Altfel, vorbim despre re-educare. Nu! Eu. La mine e problema; şi cheia. Într-o zi îmi vei zâmbi şi îmi vei spune că am avut dreptate. În felul meu, evident.
Bine, îţi spun. "Când eram mică/îmi doream să fiu mare/iar acum îmi doresc să fiu mică./Sunt sigură că avem aceeaşi problemă."
Am 24 de ani. Iubesc copiii şi sunt învăţătoare în Ceuaşu de Câmpie. Mama m-a părăsit când aveam 5 ani şi de atunci locuiesc cu tata. Nu-mi mai amintesc decât că tata a plâns. De atunci, eu nu mai plâng, mi-am promis că nu mai plâng. Acum râd. Mama locuieşte la Budapesta şi ne vedem foarte rar. Singura amintire de la ea de când sunt mică, este un inel pe care în ziua în care m-au sărbătorit la tăiatul moţului, l-am ales de pe tavă. Parcă aş fi presimţit că avea să plece. Mi l-au pus la gât. Nu mă voi despărţi niciodată de acest inel. În ziua în care am împlinit 14 ani, l-am simţit pentru prima dată pe deget. Nu l-am mai scos de atunci. Noaptea adorm cu mâna stângă sub cap, iar mama e cu mine. Nu o condamn. E mama mea. În fiecare zi e cu mine. Îmi trimite întotdeauna pachet de Crăciun şi de Paşte. De Crăciun mai mult. Chiloţi şi şosete. Asta e tot ce îmi trimite. Dar îmi trimite cât pentru tot anul. Lolek şi Bolek, elefănţei, copilaşi, inimioare, creioane colorate, flori... sunt modelele de pe şosetele şi chiloţii pe care mi-i trimite mama. În fiecare an vine Moş Crăciun la mine. Îl iubesc pe Moş Crăciun. Copiii sunt şi ei foarte bucuroşi când îl văd pe Moşu'. Îi cântăm colinde, recităm poezii, ne jucăm trenuleţu cu Moşu, îi furăm căciula din cap... Ne place cum ne spune el: "Hoo, ho, hooo, ce-o să mă fac eu în Laponia fără căciulă? Cine îmi aduce căciula primeşte o îmbrăţişare de la Moşu!" Şi pe rând, copiii, îi fură moşului, căciula. Am 20 de copii în grupă şi pe toţi îi iubesc la fel. Sunt tare cuminţi. Dacă se întâmplă ca unul să nu vină la şcoală, eu merg la el acasă şi facem lecţiile. Nu-mi place să rămână cineva în urmă. Trei dintre ei sunt rromi. Când merg la ei acasă, mă simt ca la mine acasă. Mă servesc cu cozonac şi lapte. Cozonacul cu lapte e preferatul meu. Când le văd mucişorii curgându-le din nas, îi iau şi îi strâng la piept, atât îmi sunt de dragi! Şi mai au şi urme de noroi pe la nas şi pe mânuţe. Trăiesc într-o căsuţă sărăcăcioasă. Cei 20 de copii, au vârste diferite, dintr-a-ntâia până în a patra. O altă fetiţă nu vede. În fiecare dimineaţă trec să o iau să mergem împreună la şcoală. Ştie foarte multe poezii şi cântecele. Când avea 8 ani, a lovit-o o maşină. Traversase strada după minge şi când s-a întors, nu s-a mai uitat în partea stângă. Părinţii ei au fost disperaţi. Am fost alături de ei. Acum fetiţa şi-a revenit. A fost la un pas de îngeraşi. Are o voce minunată şi o piele atât de albă şi fină! Pe toţi îi iubesc la fel. Toţi 20. Un băieţel, e foarte durduliu şi pofticios. Termină primul din farfurie întotdeauna şi pândeşte să vadă cine nu mai poate mânca. Ştim când s-a săturat, îşi linge degetele foarte prins. Cam o dată pe lună îşi linge degetele. Ne distrăm copios. Îşi lasă capul ruşinat şi când nu mai zâmbim, continuă să îşi lingă degetele.
Eu locuiesc cu tata. De când a plecat mama, a fost lângă mine clipă de clipă. Mă susţine în tot ce fac. Îmi explică tot ce am nevoie. E foarte la curent cu ce se întâmplă. Citeşte ziarul în fiecare dimineaţă. Televizor nu avem; economisim. Acum 4 ani în schimb, m-a certat foarte tare. M-am supărat atunci şi am vrut să plec de acasă. Nu ştiam ce fac. Am avut o decepţie în dragoste şi eram la un pas de nebunie. Cum am putut fi împotriva legilor creştino-morale? Tata a fost cel care m-a ajutat. M-a dus la un psiholog. E o capcană să te laşi învăluit de compasiunea unui om. M-am îndrăgostit de el. Era căsătorit. I-am devenit amantă. Timp de doi ani am tot sperat. Toţi cei care au din bunătatea tatălui meu, îmi dau fiori. El e foarte sigur pe el, prins întotdeauna de ceea ce face. Mă ataşez uşor de cei blânzi cu privirea caldă a tatălui meu.
Vreau să merg la un casting. Vreau să fiu zână. Mi-a citit tata despre el în ziar. La teatru 74. Zânele au puteri. Vreau să o aduc pe mama înapoi.
