Telefon peste moarte

Astăzi am descoperit cea mai frumoasă melodie pe care am ascultat-o vreodată.
Te iubesc mami, te iubesc tati!

Clipind clipe

Te cheamă umbrele. Spre un necunoscut. Ele te văd pe tine, tu pe ele, nu; dar le simţi. În ceafă şi în creştet. În fiecare pas. Îţi pătrund prin vene; fiori, îţi îngheaţă pleoapele. Îngeri şi demoni veghează împreună. Întotdeauna împreună. Din ring zboară mii de pene deodată. Nici nu apucă să se aşeze toate penele, că vezi altele plecând spre un cât mai sus.

Ce este aceea o 'pauză'?

Începutul sfârşitului?

Mi-e dor de amintiri. Să stau şi să depăn amintiri cu prietenii. Câte sunt, mi-e ciudă că unele dintr-alea faine, le-am uitat! Mă rog, stau ele acolo în subconştient, da' eu le-am uitat! Studenţie, viaţă pur şi simplu... amintiri. Prea multe îmi induc o stare de melanolie, dar îmi şi place; dacă ar fi să aleg perioada cea mai frumoasă a vieţii mele, nu ştiu dacă aş putea alege.
Mulţumesc pentru că sunt şi pentru că mai sunt şi alţii pe lângă mine care mă fac să simt că am un rost în toată povestea asta cu viaţa. Că până la urmă, cu toţii avem un rost pe care îl descoperim la un moment dat şi pe care de-a lungul vieţii îl mai pierdem şi îl regăsim de "n-şpe" mii de ori. Că dee, aşa e-n viaţă. Şi-ncepe să-mi placă tot mai mult.

Ţi-ai strâns bine şireturile?

Dintre "pic" şi "poc" să fie ... puţin noroc? Atât "pic", cât şi "poc" pot deschide în final aceeaşi uşă sau nu. E greu de ales varianta cea mai bună. Nimeni nu poate garanta pentru nimic. "Ţi-am spus eu" îţi poţi auzi sau dacă lucrurile merg bine, rămâne varianta "Bine am făcut că nu am ascultat de x". De-asta când mă pune pe mine cineva să desenez un copac, desfăşor multe crengi şi crenguţe şi crenguluţe întrepătrunse şi întretăiate, de nu mai ştii care de unde a pornit şi unde a ajuns. Cam aşa şi cu viaţa asta, pentru mine. Că nu ştii ce e mai bine; eu ştiu doar că exist şi că întorc lucrurile pe o mie de părţi înainte de a lua o decizie. Îmi spunea cineva că trebuie să existe un triunghi în orice decizie, adică trei viziuni diferite, ca apoi să ştii ce să alegi. Teorie sau nu, şi eu teoretizez aici; important e să fie un "pic" sau un "poc" care să mă împlinească la un moment dat, să aducă rezultatul dorit la momentul potrivit. Triunghi, pătrat, linii sau hexagoane, ce contează? Dacă e să mă dau cu capul de pereţi, să nu am cui reproşa, să-mi reproşez mie! Că unii chiar ne doresc binele, dar ce e în sufletul meu?... cu asta cum se împacă ceilalţi? Că bine zice şi vorba asta: "Fiecare îşi proiectează propria viaţă; a lui. După sufletul lui."

La Libelula

Cinstite feţe

Vreau o pauză. Pentru citit. Vreau să citesc. Într-un colţ de lume, în camera mea. Eu, teancul de cărţi, marker-e, ciocolată albă, apă, un aragaz şi ingrediente pentru ciorbă, un castron, o lingură, patul şi muzică clasică pe fundal. Vreo două luni, aşa? Şi o jumătate de an, nu mă supăr.

Într-o zi o să îmi rezerv acest drept.

Rosturi

Am descoperit de curând că nu ştiu ce înseamnă "a iubi". Chiar nu ştiu. Şi mă întreb dacă cumva l-am iubit pe vreunul din foştii mei iubiţi. Ştiu în schimb, ce înseamnă să te simţi bine în preajma unei persoane, să aştepţi nerăbdător un mesaj de noapte bună sau de bună-dimineaţa sau un telefon scurt în care nu vrei neapărat să îi spui ceva celuilalt, dar simţi nevoia să îi auzi vocea. De câteva luni am sentimentul ăsta şi îmi place. Sunt deja aproape cinci luni.
Somn uşor!

Acţiune, la asta se rezumă!

E locul meu. Cu adevărat un mister leagănul acela susţinut de cei doi copaci. Cum anume, habar n-am; ştiu doar că mă simt bine acolo. Am împărtăşit ceva momente împreună.

De la o vreme încoace, îmi tot vine să mulţumesc oamenilor pentru cuvintele lor. Săptămâna trecută cineva, ieri altcineva, azi din nou, cineva... şi nu trebuie neapărat ca ei să ştie că m-au ajutat, unele cuvinte nici măcar nu-mi erau adresate. Dar aşa se întâmplă când cauţi răspunsuri; le găseşti pur şi simplu şi te bucuri.

Am nevoie să cer iertare unei persoane dragi. Iertare şi atât, fără alte cuvinte; voi dovedi prin schimbare că îmi pare cu adevărat rău.

Atenţie, motor, ACŢIUNE!

Mă rostogolesc continuu

Închide ochii, inspiră adânc, numără până la cinci şi expiră treptat. De trei ori e suficient. Nu îţi pare altfel viaţa, acum? Totul e minunat. Monica Ristea, actriţă la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, vă poate ilustra foarte bine procesul, în spectacolul "Aniversarea", regia Vlad Massaci. Când simţi că nu mai poţi, încearcă.

Eu nu mai pot de atâta bine. Nu ştiu unde mai încape, ce să mă mai fac cu el. Mă refugiez în micile plăceri personale. Căşti în urechi, Cirque du Soleil pe fundal şi dans; măsline (mă trăzneşte uneori o poftă nebună rău că aş mânca un Kil); scris; fotografie; plimbări noaptea prin parc... În astfel de momente aş fuma o ţigară, să sorb otrava până la ultimul fir de nicotină. Să mă simt Paris, în vârful Eiffel-ului. S-ar micii toţi crocozaurii când ar vedea fiara din mine.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva ciudat. Am văzut un om. Am întors capul nici o secundă şi omul dispăruse. Hello, I'm here... nu ţi-e milă de inima mea care oricum bate cum bate? M-am uitat în jurul locului în care îl văzusem şi nu avea cum şi unde să dispară atât de rapid, nici dacă ar fi luat-o la goană, i-aş fi văzut măcar dâra lăsată de fugă. Încep să-mi pun semne de întrebare în ceea ce mă priveşte.

Mă bucur că am terminat seara într-o manieră cât se poate de energică. Am văzut "Doamna de turtă dulce" la Teatrul din Sibiu şi mi-a plăcut de Mariana Mihu că n-am cuvinte să explic. A rămas într-un colţ, un vis.

Şi încă

Am aşteptat 1 Aprilie. Pentru un nou drum. M-am înşelat. S-au scurs atât de multe...
Aştept finalul. Dureros pentru mine să spun asta, dar aştept finalul. Atât de mult mi-am dorit acest început, că nu pot înţelege dorinţa pentru un final cât mai curând. De două săptămâni tot aştept finalul, am spus.
Mulţi oameni, foarte mulţi oameni... frustrări, supărări, bucurii, momente de neuitat, nopţi nebune, cântări la lumina lumânării, portocale, brazi de Crăciun, valuri, limbi străine, geamuri, despărţiri, nervi, lacrimi, cadouri.
Nu mai ştiu care sunt oamenii în care cred. Şi poate că nici nu trebuie să cred în cineva. Ştiu doar câţiva oameni care au rostit cuvinte importante pentru mine în ultimii trei ani. Le mulţumesc. Mulţumesc Me.. şi Co....., doi oameni constanţi de-a lungul timpului în ceea ce mi-au oferit. Doi oameni, atât. Cuvinte sincere şi cu implicare; cuvinte care mi-au trezit semne de întrebare şi care m-au şi încurajat în acelaşi timp.
Lacrimi şi visuri. Doi termeni care se întrepătrund. Unde e vis, trebuie să existe şi lacrimi, altfel e prea uşor.
Nu-mi plac distrugătorii de vise. Şi nu-mi place să mă plâng, nu-mi place când mă plâng. Credem că le ştim pe toate şi că ştim cum stă treaba cu omul. Am ajuns să dăm sfaturi gratuite. Aparent pentru binele celuilalt. Lovim fără măsuri de precauţie. Nu-mi plac distrugătorii de vise. Îmi plac în schimb cei ce lovesc având mănuşi. Altfel, vorbim despre re-educare. Nu!
Eu. La mine e problema; şi cheia. Într-o zi îmi vei zâmbi şi îmi vei spune că am avut dreptate. În felul meu, evident.