Drept înainte!

Nu plâng şi nici nu râd pentru că încă un an râmâne în sfera amintirilor. Plâng şi râd pentru că timpul ne-o ia înainte de fiecare dată. El e dictatorul suprem şi nu avem nici o putere în faţa lui. Veşnica mea problemă, timpul! Cum trece, trece pentru că de fiecare dată mi-o fac cu mâna mea indiferent că vorbesc de lucruri măreţe sau nu.

Uneori crunt de repede mă trezesc că e seară şi e vremea pentru o nouă porţie de somn. Alteori nu ştiu cum să împing evenimentele să treacă mai repede să poată veni o nouă etapă sau o nouă zi. La noapte soseşte un nou an cu dalba încărcată... sper numai cu daruri de bine!

2009 a fost şi va mai fi câteva ore. Evenimente au fost multe; puse în balanţă nu ştiu care parte stă să atingă pâmîntul, ştiu doar că sunt şi că voi mai fi. Sper până la o sută de ani dacă nu şi mai bine! Un lucru esenţial pe care l-am învăţat anul acesta este că a doua şansă în viaţă o ai de la Dumnezeu, iar a treia de la Ăla Rău. Eu am primit o lovitură anul acesta şi o a doua şansă de viaţă. Pe o a treia chiar nu o vreau, dar vreau cât timp mai sunt acum, să duc în spate numai sacul sufletului meu. Câte crize şi nesopotamuri vor fi, voi fi şi eu printre ele cu sacul meu în spate, singura grijă pe anul 2010!

Vă doresc tuturor ce-mi doresc şi mie. Numai de bine să auzim, un 2010 pe sufletul vostru!

Făgăraş de vis

D'amour Ou D'amitië

Pictaţi în luminile oglindirii, scrijelim uşor pereţii umbrelor. Nu mai ştiu ce-am spus. Nu mai ştiu unde m-am născut. Memorialul durerii; memorialul iubirii eterne pure şi de neînlocuit. Une boucle d'oreille. Căutarea unui verité într-un butoi imens. Un tren pierdut pentru care fuga ageră şi sprintenă înseamnă cedare. Înseamnă o lungă călătorie în compartimentul vieţii către o destinaţie numită generic moarte. O moarte dincolo de care nu ne-am fi imaginat că vom găsi linişte şi împăcare.

Până la generic, destinaţia capătă denumirea de "destinaţii": copilărie, şcoală, job, soţ(ie), copii, nepoţi, pensionare, regăsire. Teoretic toţi trebuie să ne oprim în fiecare din aceste staţii. Măcar cu gândul. În fiecare există dorinţa numită "viaţă".
De ce umbra nu are culoare? De ce capătă forme şi dimensiuni? Nu e ea parte din mine? Nu e ea menită să mă apere? Nu e egalul meu, confidentul meu, susţinătorul etern? Unde dispare ea în întunericul nopţii, în bezna tunelului? De ce uneori mă sperie şi se multiplică?
Alături pentru totdeauna.
Ce-mi spune ea şi eu nu aud?

Time after time

Căutam prin firul ierbii un surâs pierdut. În aceste clipe, firele sunt simple oaze. Uite-acolo un morman de zăpadă, sapă bine, presimt că vom găsi chipul rătăcit! Dăi şi dăi, târâţi în genunchi, cu lăcomia şi bucuria dinaintea furtunii. „Nu se mai sfârşeşte mormanul ăsta... mi-au îngheţat mâinile, o pereche de mănuşi nu ai?” Unghiile albe deja de atâta îngheţ sapă în continuare după firul de iarbă rătăcit. E ultimul morman rămas şi ultima speranţă de verde. Unde a dispărut tot verdele din lumea asta? Chiar nu aţi mai lăsat nimic, oameni buni? Nebunia disperării îşi pune colţii la bătaie. Pumnii strânşi ai lacrimilor, oasele toate ale unui trup înlănţuit de durere, picioarele răzvrătite pe întreaga curăţenie, bat şi sar topind cu toată căldura lor, îngerescul alb al firii.

S-a dus zăpada şi pare că tot verdele a murit. Oaze peste oaze au rămas de-acum. Chiar şi cu atât, o mică bucurie în colţul gurii se naşte în fiecare oază. Dar surâsul pierdut când se va întoarce? În care galben va naşte un verde? În cel amestecat cu albastru, poate.

Ostrovul

Un an de-atunci. Dintr-o dorinţă de a acapara eul. Una peste alta, sunt mulţumită. Un prilej viu de a mă cuprinde. Ostrovul meu. E atât de bine... fără puncte acolo unde nu vreau eu, cu paranteze peste paranteze, cu raţiune sau simţământ.

Nici o pătrăţică nu trebuie să rămână necolorată. Chiar şi numai cu alb. Până şi albul înseamnă ceva.

Mulţumesc mami, cel mai adevărat şi prezent cititor al meu, mulţumesc Oana pentru adevărata legătură dintre noi, mulţumesc I. S. pentru ceea ce m-aţi ajutat să devin, mulţumesc Ţie pentru că exist şi tuturor, pentru mica lor contribuţie în viaţa mea. Orice bob contează. Acum câtva timp am primit unul şi mi-am dat seama că de acolo de unde nu te aştepţi, primeşti o adiere caldă. Am învăţat să citesc în stele, să privesc în întuneric.
Dar încă nu am învăţat totul!

Primiţi colindul?

Prieteni, familie, gânduri bune...
Linişte şi pace în suflet şi în gânduri.
Bucurii şi împliniri.
Pentru fiecare, atât cât îşi doreşte şi are nevoie!
Un Crăciun Fericit!
Colindele să pătrundă în casă şi în suflet! Magia Crăciunului să ne ia în braţe şi să-i primim căldura!
Să deschidem ferestrele, moşul e încă pe drum!

Gânduri gânduri...

Aerul. Incolor, inodor. Fals.
Aerul. Color, odor. Adevărat.

Toate geamurile sunt închise, iar eu respir aerul din cameră. Deschid fereastra în miez de noapte şi prospeţimea iernii pătrunde în casă, iar aerul se schimbă. Miroase a zăpadă, a prospeţime. Înainte mirosea a ceapă şi slănină. Acum cele două forţe se întrepătrund şi voi primi aerul suprem al serii care domină în acest moment. Şi în curând, după închiderea ferestrei, se va ivi un nou aer. Un al treilea simţ.
Lumina e aprinsă. Pereţii lila ai camerei, luminaţi de becul veiozei, naşte umbre, intensităţi, senzaţii. Zeci de lumi colorate fiecare în spaţiul ei. Lila-ul capătă nuanţe. Acolo în colţ, e mai închis. Patul îl umbreşte. Dacă mut veioza în altă parte, voi vedea perfect lila-ul colţului din dreapta. Aerul se odihneşte chiar şi pe lustră. Becul de 200W îmi va arăta o încăpere luminată ca în toiul zilei. Cel de 40W, îmi oferă un aer mai închis, mai intim.

Aerul meu îl colorez şi îl parfumez după cum mi-e gândul şi dorinţa.

Mâine voi spune "Ce bine e acasă!" De două luni, 80 de kilometrii au părut a fi prea greu de parcurs, dar nu-i nimic, mâine e clipa cea mare! Şi tot mâine e ajunul Crăciunului! Abia aştept să împodobesc brăduţul, să colind la luminile beculeţelor, să-l aştept pe moşul şi să mă veselesc alături de membrii familiei mele. Cei care vor fi. Pentru ceilalţi, un gând bun plin cu bucurie şi dragoste.
Şi pentru tine frăţior dragă, să ştii că oriunde ai fi, eu mă gândesc la tine şi te iubesc. Te aştept acasă. Aştept să împărtăşim momente împreună aşa cum era odată.

Crăciun fericit şi multă bucurie în suflet!

Adio şi rămâi cu bine

E dureros să cunoşti adevărul. Dar mai bine să-l deţii, oricât de crunt şi de neadevărat îţi pare sau este. Un adevăr al altuia, dar nu şi al tău.
Cel mai mare câştig al unui om este acela de a ştii că poate face rău unui om şi cu toate acestea să nu o facă, iar celălalt să nu ştie acest lucru.

"Acum ştiu şi nu mă mai tem de viaţă."
Acum ştiu şi nu mă mai tem de viaţă.

Şoapte de încurajare

Doi câini se îndreaptă vijelios înspre tine. Panică. Apoi relaxare controlată şi multă forţă în minte şi în corp. Lupta poate începe. Câinii privesc încă înspre tine şi când eşti pe punctul de a arăta puterea şi tăria din tine, aceştia te ocolesc şi fug mai departe. Nu mai îndrăzneşti să întorci capul, preferi să încerci să simţi cu spatele, o eventuală întoarcere a lor! Să se fi speriat câinii de atitudinea ta? Cât de mult contează să ştii cine eşti şi cât eşti! Deşi primeşti pericolul, forţa ta interioară te poate salva pentru că nimeni nu poate umbla acolo cu forţa dacă tu nu permiţi acest lucru.
Se spune că o femeie poate ridica o maşină în momentele în care viaţa copilului ei este pusă în primejdie. Cred. Mintea noastră şi sufletul nostru ne conduce acolo unde vrem noi. Trebuie doar să ştim ce anume vrem şi cât de intens vrem lucrul acela.

"Până şi câinii mănâncă firmiturile care cad de la masa stăpânilor lor." Ei nu au numai colţi fioroşi şi ochi roşii. E necesar însă o diferenţiere. În noi. După cum simte sufletul.

Toată ziua prin zăpadă

"Săniuţa fuge
Nimeni n-o ajunge
Are dor de ducă
Parca-ar fi nălucă!"

M-am înnebunit până şi eu pe mine cât de mult iubesc zăpada. Da, pentru că e albă, pufoasă, pentru că are un parfum foarte aromat şi proaspăt, răcoros, îmi dă fiori... alb totul şi atât de curat... anotimpul meu preferat e iarna. Astăzi ne-am săniat puţin pe la Avrig. În prag de seară, pe drumul care duce înspre Valea Avrigului, puteai zări o maşină trăgând cinci sănii după ea. La cât de mulţi eram, a fost necesar! Nebunia de pe lume. Cu fularele până la ochi, cu căciuli în cap, subţire îmbrăcaţi căci noi pornisem în Avrig cu alte socoteli şi uite-aşa... chiote, răsturnări de sănii, rujdituri cu genunchii de şoseaua acoperită cu zăpadă, rostogoliri prin zăpadă. A fost frumoasă aventura. Cât de tare poate fi senzaţia de pe sanie când e trasă de o maşină! Dacă prinde viteză mare şi mai iei şi o curbă, te-ai ras din neatenţie, dar poate deveni foarte comic momentul! Să vezi cum ai căzut şi rămâi în urmă fără ca ceilalţi să îşi dea seama sau măcar să audă strigăturile tale... sună a imposibil dar e atât de comic de posibil! :-) fuga rapid după sănii făcând gesturi disperate, numai că uuups, e cam târziu şi întuneric afară, iar semnele disperate nu se mai văd. Într-un final îşi vor da ei seama şi vor aştepta sau se vor întoarce.
Dacă treci cu brio de curbă, sentimentul satisfacţiei e mare pentru că treci prin zece tipuri de transpiraţii şi onomatopee şi tot cu fundul pe sanie ai rămas!

Eu m-am ales cu o vânătaie zdravănă la genunchiul drept pentru că vreo 20 de metrii mi-a rămas piciorul înţepenit şi m-am rujdit bine de asfaltul înzăpezit şi am mai căzut o dată din neatenţie după o curbă, unde m-am dat de-a rostogolul peste cap. Dacă ieşeam neatinsă din trenuleţ cred că nu mă mai numeam Anca! :-))
La sfârşit ne puteam numi îngheţate toţi cei care am locuit pe sănii în toate momentele acelea, dar vinul fiert cu măr şi scorţişoară de după, ne-a retransformat cu totul!

Păi nu e frumoasă iarna? Aseară a fost vijelie mare şi vedeam furtuna de zăpada... de pe toate acoperişurile caselor şi de peste tot, se ridicau fulgii şi zburdau rapid în toate direcţiile! Mie mi-a plăcut, alţii au afirmat că sunt sadică. Poate. Albul oricum curăţă. Zăpada răcoreşte. Adevărat, există şi zăpadă neagră, dar nu cred că o caută cineva pe aceea. Eventual o găseşte inevitabil. Zăpada e singurul constituent al naturii cu ajutorul căruia putem să ne jucăm şi să ne bucurăm în atât de multe feluri!

Mie îmi place iarna, zăpada şi vreau să mă bucur de fiecare dată când am ocazia. Îngheţ şi dezgheţ... 3 luni pe an. Şi din acele 3 luni, câteva săptămâni de zăpadă, iar din acele câteva săptămâni, rămân cele câteva ore de care ne bucurăm cu adevărat într-o nebunie asurzitoare, indiferent că vorbim despre sanie, patine, schiuri, bob, placă, om de zăpadă, bulgăreală... Câteva ore pe an de împlinire? Cam puţin. De-asta trebuie profitat din plin când se iveşte ocazia. Nu după chef sau dispoziţie, pentru că ce e frumos trece repede.

Dacă mâine va ploua, nu mi-ar fi părut rău?