Cândva, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu e un păcat, cu toţii credem asta la un moment dat. Cândva, era frumoasă viaţa şi abia aşteptam să devin adult, să fiu pe banii mei, să nu depind de părinţi, să am lumea la picioare, să îmi pot permite orice, să nu îmi refuz plăceri.... bogată imaginaţie, ce-i drept. Toate erau atât de simple, lumea părea atât de uşor de abordat, oamenii păreau a fi foarte receptivi. Era simplu să-ţi găseşti pe termen lung ceva de lucru, un iubit, o casă... pac pac apoi şi apăreau şi copiii, iar creşterea lor părea dintre cele mai uşoare şi plăcute, nu aşa cum au făcut părinţii noştrii cu noi; ce ştiau ei, după mintea noastră? Să ne certe, să ne pedepsească atunci când făceam rele? Era urât din partea lor, noi nu aveam de gând să procedăm la fel cu copiii noştrii...

Toate erau uşoare, simple... toţi ceilalţi le făceau să fie complicate. După mintea noastră; dacă aş da timpul înapoi, m-aş condamna pentru gândurile acelea tâmpite şi mi-aş spune: "vezi tu, că cine râde la urmă, râde mai bine!" Zi de zi, primesc dezamăgiri din partea oamenilor... poate că am trăit eu într-o carapace pe care mi-am construit-o singură şi n-am mai vrut să le simt urâţenia sau poate că am fost prea protejată de tot ceea ce există. Sau poate că lumea a devenit în timp, aşa cum este astăzi; cu siguranţă nu a fost chiar aşa de la bun început. 

Toate se fac în timp, toate se construiesc în timp, toate se dezvoltă în timp cu răbdare şi forţă. Le ştiu, le ştiam... le refuzam? Aşa e când eşti tânăr; tot ce zboară se mănâncă, te implici în toate şi le faci pe toate, nimic nu îţi stă în cale. Iar când e vorba să faci ceva pentru tine şi nu pentru altul, iată că apar piedicile şi loviturile. Într-adevăr, tot ce zboară se mănâncă...atâta timp cât faci lucrurile pentru beneficiul altora; când vine vremea ta, încep lucrurile să te doară, să le vezi mai limpede, mai grave... începe analiza şi greutatea fiecărui pas. Trebuie mare atenţie la tot ce zboară pentru că multe dintre ele muşcă!