Iluzionişti

Îmi aduc aminte cât de mult am suferit pentru moartea artistei Mădălina Manole. Nu gestul ei în sine m-a lăsat fără suflu, cât masca uimitoare pe care o ţinuse atât de mult timp pe faţă. Niciodată nu vom ştii ce ascunde sufletul unui om. Un om aparent puternic, fără regrete, împăcat cu sine, dornic de muncă, cu o relaţie amoroasă de care e mulţumit. Îi mai lipsea să spună că e omul perfect. Vorbea oare lumea din ea pe care şi-ar fi dorit s-o aibă? Şi cum de nimeni nu a putut citi limbajul trupului ei? Câţiva prieteni de-ai ei, tot artişti, îmi amintesc că sesizaseră ceva în neregulă, dar nu au insistat prea mult, pentru că până la urmă fiecare îşi are propriul ciclu în viaţă, mai mult sau mai puţin agitat. Păcat; a fost un om frumos. Ascultându-i acum muzica, sunt încă fără răspunsuri.

Afişăm imagini aparent perfecte despre noi şi lumea în care ne învârtim, dar se pare că aceste imagini sunt nu de puţine ori, nişte iluzii. Suntem de-a lungul vieţii nişte iluzionişti profesionişti, se pare. Îmi aduc aminte de o iluzie probabil foarte bine cunoscută, în care un iluzionist, fiind cu mai multe persoane în barcă, a reuşit să creeze iluzia faptului că a mutat munţii din loc. Oamenii au ramas „mască”, evident, crezând în ceva, ce în mod cert, numai Dumnezeu ar fi reuşit.  Şi uite aşa înghiţim, de fel, iluzii; ne hrănim cu iluzii, uitând de fapt cine suntem, cine sunt cei de lângă noi, uităm să privim dincolo de nişte imagini şi cuvinte, nu mai avem răbdarea de a îl privi cu adevărat pe cel de lângă noi sau pe noi. Dacă ne-am cunoaşte pe noi, cred că am reuşi să îl cunoaştem şi pe celălalt şi chiar să îl şi înţelegem. Cei de lângă noi, nu au, de cele mai multe ori, curajul de a cere ajutorul; din teama de a nu deranja, de ruşine, pentru a nu fi catalogaţi drept nişte oameni slabi, etc. Se punea demult, într-o carte, în urma unui studiu, desigur, întrebarea: „câţi dintre noi observăm lacrimile din ochi ale colegilor?”, „câţi dintre noi observăm faptul că şi-a schimbat cerceii în dimineaţa aceasta, una dintre colege?”, „câţi dintre noi luăm tăcerea de astăzi, a  colegului, drept o problemă reală, şi-l tragem de-o parte pentru a îl încuraja?” În urma studiului, puţini, foarte puţini, sesizaseră aceste mici, dar extrem de importante schimbări. Intră şeful în birou, tu eşti cu lacrimi în ochi, iar el, ca de obicei, intră în birou, îţi dă nişte comenzi şi părăseşte biroul, la fel de grăbit precum a intrat. Nu schiţează nici un gest cum că ar fi semnalat vreo problemă în ceea ce te priveşte. Cum te simţi? Cu siguranţă ai nevoie măcar de o încurajare după spinare.

În aceeaşi situaţie se poate afla oricare dintre noi. Nu avem nevoie de încurajări; din orgoliu. Dar sunt atât de bine venite! Să ştim că îi pasă cuiva de noi, să simtă celălalt că ne pasă de el. Nu cerem ajutorul, dar ne bucurăm când cel de lângă noi ne oferă cel puţin un zâmbet de încurajare.

Nu suportăm să ne fie cunoscute slăbiciunile. E firesc, până la urmă, însă nu înţeleg de ce e nevoie de măştile perfecţiunii.  Întotdeauna există reversul medaliei. Întotdeauna. Ar fi ideal să fim mai atenţi la cei din jurul nostru, la schimbările din viaţa lor, la ei ca şi oameni care au un suflet. Sufletul e fragil şi drept urmare, în orice clipă poate suferi modificări demne de luat în seamă.