Spre tavan, înainte!

Tolănită în pat, cu gândul într-o mie de părţi... pe fundal, răsună blând, o cântare bisericească. Aşa aş rămâne toată noaptea; cu ochii deschişi, savurând fiecare secundă. Dimineaţă sunt convinsă că aş fi ca nouă, doar că până seara nu voi mai ştii cum să-mi ţin ochii deschişi şi energia în toi. Pic repede seara... alteori stăteam zilnic pănâ pe la 3, 4 dimineaţa şi mă trezeam la maxim 9 şi o duceam bine. Dar, e altă mâncare de peşte asta.

Dacă ar fi fost vară, n-aş fi stat pe gânduri şi direct în parc m-aş fi dus la ora asta... cu căştile în urechi, contemplând... am o linişte neliniştită; nu ştiu cum vine asta, dar am nevoie de linişte. E oboseală, sunt gânduri, doruri, întrebări, regrete, dorinţe; ca toată lumea, sunt convinsă. Ştiu în schimb că acum, în momentele astea, am nevoie să mă întind, cu ochii în tavan, trecând dincolo de el, şi simţind fundalul muzical. 

Uneori simt că mă rătăcesc în propria-mi cameră - e prea mare şi începe să mă enerveze lucrul ăsta. Trebuie să o mai personalizez... imagini, ghirlande, lumânări parfumate, flori, cărţi... 

La tavan, hai!

"Teren minat"

Dacă "Cecitate" a dispărut din peisaj, "Teren minat" se doreşte pui. E vorba despre o carte; nu volum de poezie, ci o carte cu şi despre copii. Mă inspiră poate locul în care îmi petrec jumătate din lună. Greşit spus "poate", căci mă inspiră sigur. Sunt frustrări, bucurii, nervi, simpatii, gingăşii, pofte nebune de a strânge tare tare de tot, în braţe, anumiţi copii, momente în care mă simt total lipsită de inspiraţie, clipe în care cu maţele chiorăind trag de mine să mai rezist măcar câteva clipe, de dragul copiilor, clipe de dezinteres total faţă de prichindeii de-a dreptul obraznici şi râzgâiaţi, emoţii... La sfârşitul fiecărei zile, trecând peste toate, am o linişte; zilele în care sunt alături de copii, trec mai repede decât cele în care sunt liberă. Uneori îmi pare ciudat, alteori e explicabil, important e să fiu împăcată cu mine însămi la sfârşitul fiecărei zile. O mulţime de gâzulici îmi transmit zilnic, din energia şi gândurile lor. Unii mă impresionează până peste poate, de alţii mă doare sufletul, faţă de alţii sunt atât de fără schimb energetic... să nu mai vorbesc despre cei care vin şi au un anumit handicap. Mi se rupe sufletul, deşi în acelaşi timp mă bucur pentru faptul că cei din jurul lui luptă să-l integreze în societate.

Trecând peste toate, e frumos să te joci, e frumos să mă joc alături de puiuţii care vin zilnic la locul de joacă unde lucrez. Cât timp am inspiraţie, putere de muncă, răbdare şi linişte sufletească, vor mai trece zile şi poate se va materializa şi o carte cu titlul "Teren minat". 

Doamne Ajută!

Cândva, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu e un păcat, cu toţii credem asta la un moment dat. Cândva, era frumoasă viaţa şi abia aşteptam să devin adult, să fiu pe banii mei, să nu depind de părinţi, să am lumea la picioare, să îmi pot permite orice, să nu îmi refuz plăceri.... bogată imaginaţie, ce-i drept. Toate erau atât de simple, lumea părea atât de uşor de abordat, oamenii păreau a fi foarte receptivi. Era simplu să-ţi găseşti pe termen lung ceva de lucru, un iubit, o casă... pac pac apoi şi apăreau şi copiii, iar creşterea lor părea dintre cele mai uşoare şi plăcute, nu aşa cum au făcut părinţii noştrii cu noi; ce ştiau ei, după mintea noastră? Să ne certe, să ne pedepsească atunci când făceam rele? Era urât din partea lor, noi nu aveam de gând să procedăm la fel cu copiii noştrii...

Toate erau uşoare, simple... toţi ceilalţi le făceau să fie complicate. După mintea noastră; dacă aş da timpul înapoi, m-aş condamna pentru gândurile acelea tâmpite şi mi-aş spune: "vezi tu, că cine râde la urmă, râde mai bine!" Zi de zi, primesc dezamăgiri din partea oamenilor... poate că am trăit eu într-o carapace pe care mi-am construit-o singură şi n-am mai vrut să le simt urâţenia sau poate că am fost prea protejată de tot ceea ce există. Sau poate că lumea a devenit în timp, aşa cum este astăzi; cu siguranţă nu a fost chiar aşa de la bun început. 

Toate se fac în timp, toate se construiesc în timp, toate se dezvoltă în timp cu răbdare şi forţă. Le ştiu, le ştiam... le refuzam? Aşa e când eşti tânăr; tot ce zboară se mănâncă, te implici în toate şi le faci pe toate, nimic nu îţi stă în cale. Iar când e vorba să faci ceva pentru tine şi nu pentru altul, iată că apar piedicile şi loviturile. Într-adevăr, tot ce zboară se mănâncă...atâta timp cât faci lucrurile pentru beneficiul altora; când vine vremea ta, încep lucrurile să te doară, să le vezi mai limpede, mai grave... începe analiza şi greutatea fiecărui pas. Trebuie mare atenţie la tot ce zboară pentru că multe dintre ele muşcă!

Prima zi...  nu pot, n-am cum, am aşteptat-o. Cu emoţii. Decât să mă plictisesc 12 ore într-un magazin de haine, mai degrabă îmi storc puterile alături de copii. Şi oricum e un alt fel de oboseală cu ei. La sfârşitul zilei eşti stors, dar străluceşte o lumină vie de copilul care s-a ascuns în tine atâta timp. 

Prima mea zi de lucru aici, bate cu ziua în care s-au cunoscut părinţii mei acum 28 de ani. 12 Noiembrie. 12 ore de lucru. Două zile cu două zile. Copiii... sunt minunaţi; atunci când nu vorbesc prostii sau nu sunt egoişti şi râzgâiaţi, dar sunt frumoşi, puri, sinceri şi plini de viaţă. În 12 ore vin cred, peste 100 de copii. Greu să le ţin minte numele tuturor. Azi 100, mâine încă pe atâţia şi alţii, chiar... de unii te ataşezi, că asta e, nu ai cum altfel şi te uiţi după ei cum pleacă. Ai vrea să mai stai puţin doar cu ei... te aşteaptă alţii însă pe care nu-i poţi neglija. Şi la sfârşitul zilei, recapitulezi şi-ţi dai seama că a fost o zi plină, frumoasă şi că pentru a doua zi, mai ai nevoie de câteva jocuri de rezervă. Ceva energic şi de grup; ceva după care copiii să fie extaziaţi. Şi rămâi după stingerea luminii, cu gândul acolo, iar noaptea în somn, speri ca Doamne-Doamne să îţi mai ofere soluţii.

E un loc de joacă pentru copii pe care mi l-aş fi dorit şi eu când eram copil. Nu l-am avut... alţii se pot bucura de el şi mă bucur şi eu, alături de ei.

Mâine e o nouă zi, noapte bună!

Blue

I need you to love me when I  cry

I need we make love when we both cry;

Let tears and sorrows be our path

Let us be surrounded by mystic rivers.

I loved you the day hopes were gone

I met you with your blue, blue skirt.

Don’t forget to keep your blue awake.

I won’t. Mine is green, anyway.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

I wish I could tell you the awful truth

I wish I could plant high trees around you.

I need to write letters on your chest

I need to forget it was my choice.

We both stood calm and we waved good-bye

We know that ‘something’ will always shine.

Blue guitar, blue skirt, blue eyes…

Blue was perfect, but now it’s gone.

5 stele

Se 

apropie 

cu 

paşi 

repezi. 

E 

aici, 

parfumul 

nu 

mă 

înşală.

Apus

Mă simt mică. Un fulg poate; clişeu.
Un oftat mă pune în dificultate.
Încerc să simt. Simt perişori; clişeu.
Dă-i! Mai tare... şi mai tare!
Strânge din dinţi şi stânge pumnii.
Nu mai văd nimic.

Hei, deschide ochii!

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

E fum, e prea mult fum.
În nas, în creier...
Până şi timpanul e amorţit.
Le ştiu pe de rost, pe toate;
A pus; apus; a-pus; aaa, pus?
Apus.

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

Cineva

Nu e scris în nicio carte, nu există definiţii. Există doar un corp care vibrează. Nu are nici nume, decât un alt corp mai mare şi mai puternic deasupra lui care decide pentru fiecare particulă respiratorie. Punct.

Aştept să mă trezesc

Îmi sunt mâinile pătate şi gândurile tulburi.

Am comis-o din nou.

Nu ştiu câte rugăciuni mai trebuiesc

ca să mă vindec de păcatul acesta.

Adorm cu ochii mici

şi mă trezesc cu ei şi mai mici,

privind în golul sufletului.

Remuşcări.

Cine spune că odată ce alegi calea rugăciunii,

scapi de probleme şi necazuri,

când de fapt, atunci încep ele

să apară în chip mai viclean?

Chiar şi rugăciunea e grea;

e uşor să o spui,

greu să te ţii de ea,

e mai greu să crezi

şi mult mai greu să o primeşti 

cu adevărat.

Am crezut prea uşor în ajutorul imediat;

m-am convins cu greu

de drumul plin de praf al vieţii.

Asta nu înseamnă, însă, că deţin vreun secret.

E pur şi simplu o luptă;

cu demoni, cu vânt, cu animale sălbatice,

cu mâinile mele, cu gânduri haine.

La fiecare pas, fac un pas înapoi.

Alteori o jumătate, dar chiar şi aşa, avansez.

Mai încet, ce-i drept,

dar chiar şi ploaia ne mai lasă

cu legumele uscate.

Pete.

Mari şi mici, foarte rar minuscule.

Le simt la secundă.

Când eşti prea credul,

te calcă propriile-ţi pete pe picioare.

Doare.

Să mă trezesc, înseamnă lacrimi

pentru ceilalţi,

înseamnă să-mi cunoască şi alţii lacrimile;

să continui, înseamnă lacrimi

doar pentru mine.

Astăzi, lacrimile pentru ceilalţi sunt prea ciudate.

Eşti prea slab, prea mic, eşti prea ciudat.

Dacă le ţii doar pentru tine, iarăşi nu e bine,

dar nici timp nu au ceilalţi să-ţi culeagă lacrimile.

Şi uite-aşa… te lupţi cu aerul.

Chiar vor veni zile când aerul va fi cu porţia.

Iar eu mă pătez, pentru că nu ştiu încă negocia;

cu mine. Oare chiar ştiu unii negocia atât de bine

sau păstrează lacrimile bine, numai pentru ei?

Unele pete nu sunt deloc pete,

vânătăile sunt direct trepte pentru curcubeu,

iar eu fac paşi înapoi.

Nu sunt un rac mascat,

dar îmi pătez singură drumul şi trebuie curăţat. 

Încercări; până la noi încercări.

Iluzii… 

Miile încercări! Le iubeşti sau le respingi.

Le-am tot neglijat.

Am aşteptat norii şi apele să se unească, mai degrabă. 

Chiar şi aşa, aştept să mă trezesc.

Frică.

De guri, de stele. Nu e nici un secret. E o luptă.

Cu pete pe obraji, pe mâini, pe tălpi.

Safe

Caut un tunel; cu licurici. Licurici albi - gălbui. De ce îmi plac trandafirii galbeni? Pentru că sunt galbeni şi pentru că au ţepi. Pentru că sunt bolnavă. Şi despre Bacovia se spune că se scălda în alte nisipuri; mişcătoare. Căldura vine din stânga şi o ia uşor, în sus. M-am trezit pe un cocor zburând în înaltul ceriului, deasupra mării în care oglindea soarele. Singurătatea e tristă uneori, dar "cum pot să spun că-s singură când lumea-ntreagă, asupra mea, privirea-şi aţinteşte?"