A flat Major

"te rog", "mulţumesc", "numai o clipă", "sigur că da", "să văd ce pot face"... nu sunt falsuri, sunt parte din noi; evident, a celor care le recunoaştem încă şi le simţim ca atare.

Unde e vorba bună, încrederea şi respectul pe care îl aclamăm cu toţii? Marii dansatori, îi urmărim cu foarte mare atenţie, sunt într-un sincron perfect în mişcările lor... toţi au acelaşi scop, aceeaşi pasiune pentru marea lor artă. Dar şi viaţa este o artă şi deşi unii trăiesc mai mult şi alţii mai puţin, eu susţin încă faptul că avem cu toţii acelaşi scop: acela de a ne realiza profesional în ceea ce ne împlineşte şi de a convieţui cu toţii în armonie, căci celelalte vin absolut inevitabil. Cînd toţi nutresc acelaşi scop, e imposibil ca lucrurile să nu se desfăşoare elegant şi profitabil. Scopul însă trebuie să fie pe deplin consimţit sufleteşte, de către fiecare în parte.

Cine funcţionează atunci când nu e fericit interior, când se pune presiune asupra-i, după ce cineva a ţipat la el, indiferent dacă a avut motiv sau nu, când i-au fost înşelate aşteptările?... . Am învăţat în decursul anilor să ne canalizăm atenţia asupra obiectivelor personale şi să nu ne înecăm în putoarea altora, indiferent de ce natură ar fi ea. Din păcate însă, uneori e prea greu şi când vezi că lucrurile degenerează din ce în ce mai mult, te scârbeşti şi tu din ce în ce mai mult.
Inevitabil, soluţia rămasă este întotdeauna, aceea de a strânge din dinţi. Cineva îşi propunea să reziste; cu toate ironiile plantate, e până la urmă foarte just... strângem din dinţi, rezistăm, ne eliberăm şi continuăm ce a început Dumnezeu cu noi.

"Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă"

Bad Habits

O zi plină... de plimbări, de discuţii, de gânduri!

Cineva strigă "nenea!", dar fii dragule mai atent, nu vezi că port fustă? E adevărat, e mai ciudat, fustă înflorată peste pantalon trei-sfert gri, după cum spunea cineva, tot astăzi : "Nu ţi-a mai ajuns materialul pentru fustă şi ţi-ai luat şi pantalon?" :-)) Noroc că persoana e femeie de treabă, ne permitem, că altfel începeam într-adevăr să mă gândesc la păsăricile mele bolnave. Şi poate că există totuşi undeva, o urmă de adevăr... Oare exagerez? recunosc că stilul meu vestimentar e cam ciudat uneori, modelul unghiilor nu mai vorbesc (acum le am roz, dar înainte au fost jumătate roşu, jumătate negru şi asta pe fiecare unghie în parte, plus că nu de puţine ori le-am avut albastre, galbene, mov... şi evident, nu în timpul şcolii, doar în timpul liber că altfel nu îmi permit). Mama săraca s-a obişnuit de mult cu mine, ce să mai spună? Mie nu îmi pare exagerat, gusturile nu se discută şi atâta timp cât toate se petrec paşnic, de ce nu?

"Vii să ne dăm în maşinuţe?", suna undeva pe la orele 17:00, vocea mea... "Da dute tu Anca, parcă n-ai 23 de ani!" Scrie undeva şi nu ştiu eu, ce ai voie şi ce nu ai voie să faci, în funcţie de vârstă? Ştiu că nu sunt mafalda şi că, spuneam odată, nici până mor poate nu voi ajunge să cunosc măcar 5% din tot ce mişună în lumea asta, dar ce poţi să faci sau ce nu poţi să faci, nu se învaţă, eu cred că se simte (exceptând cazurile bolnavilor de orice fel, care au regim special).

Am proaste obiceiuri, recunosc... mă îmbrac foarte colorat când mă apucă, pentru unii şi puţin ciudat, am foarte multă energie şi sunt foarte laborioasă pentru alţii, nu îmi place să stau în acelaşi loc mai mult timp, simt nevoia să ies să mă plimb (chiar şi de una singură dacă e nevoie), vreau perfecţiune deşi ştiu că perfecţiunea însăşi este imperfecţiune, nu suport să am coşuri şi când le văd mă zgâmâi de se supără mama pe mine, mă enervez când sun pe cineva şi nu îmi răspunde, de multe ori tac şi degajez fie mister, fie reticenţă, ş.a.m.d. ...

Mi-au plăcut enorm de mult, următoarele cuvinte şi le voi păstra: "deprinderea de a suprima orice criticism inutil în viaţă sau în munca voastră profesională, va grăbi considerabil dezvoltarea dumneavoastră."

Finally...

Mihail Cehov, cât te-am aşteptat…

De la începutul vacanţei mă chinui să îi găsesc scrierile care de fapt s-au dovedit a fi scriere : Curs de Arta Actorului – 54 pagini (tot ce am găsit). Poate că mai sunt, dar încă sunt enigme pentru mine. Ne-a fost recomandat la sfârşitul anului 1 universitar, să citim tot ce găsim de-a lui, fără alte detalii. Eu atâta am găsit, atâta citesc. Am încercat la trei biblioteci municipale, pe o grămadă de site-uri de unde poţi cumpăra cărţi online şi nimic, sărăcie nu glumă, cu arta asta. Chiar şi pe net găseşti date foarte puţine despre el... şi pe unde am mai întrebat, nimic…

Am găsit de curând ce-am vrut, am downloadat, mi-am listat, astă seară şi mâine citesc; 54 pagini de A4 nu e mult, deşi trebuie parcurs cu mare atenţie, nu e joacă meşteşugul ăsta. Am văzut că sunt şi exerciţii, diferite remarci, tehnici... ca pentru tinerii învăţăcei.
Piratăm tot ce putem!
Cartea de căpătâi, după Stanislavski.

Pentru mine, pentru noi...

I want it that way

Tocmai ce am reauzit-o la radio şi mi-am dat seama ce îi lipsea zilei de astăzi. Nu are o dedicaţie anume; pur şi simplu, pentru toţi cei care ştiu să aprecieze ceea ce merită.

Un vis al meu, pe-o albie

O lume pururi albă,
Un vis al meu pe-o albie.
Feţe fără de grimase
Aure rezonatoare
Raze de soare
Şi stele căzătoare...
Un vis al meu pe-o albie.

O concluzie cât se poate de optimistă şi idei realizabile într-o clipită, nu-i aşa? Că doar trăim în România, the land of choice. Ce noroc că sunt roman… de fiecare dată când am revenit în ţară, fie că a fost vorba de Belgia, Grecia sau Croaţia, sentimentul de a călca pe pământ românesc, a fost puternic pozitiv, pentru că rădăcinile nu se uită; însă după doar câteva secunde de măreţie a sentimentelor şi contactul cu adevărata faţă a celor care îşi fac veacul printre aspiraţiile mele, încep să mă gândesc cu părere de rău că a trecut repede timpul şi că nu mai sunt dincolo.

Plâng când sunt departe de casă şi mă gândesc la mama. Plâng când revin acasă şi mă gândesc la sentimentul de a o restrânge în braţe. Ciudat însă, după doar câteva secunde de păşire în propria casă, dorinţa de a o părăsi e mare. Poate pentru că nu sunt doar eu şi mama cele care împărţim casa, prezenţa celorlalţi mă sufocă mult. Bufff, nu contează...

Ce spuneam că îmi doresc? Bine oricum că îmi doresc numai eu şi poate încă vreo 5% din tărâmul ăsta al alegerilor, că altfel zău că deveneam majoritari şi spărgeam balonaşele fantasmagorice ale celorlalţi.
Nici în două mii de ani nu vom ajunge civilizaţi şi la nivelul mentalităţii corespunzătoare.

A fost frumos à la Belgia. Am văzut-o cu ochii vacanţei, nu cu ai şcolii ca anul trecut; am văzut-o prin ochii lui J., prin ochii părinţilor lui (poate vreodată socrii mei, cine ştie) şi prin ochii unei lumi total diferite. Anul trecut nu i-am cunoscut părinţii, îi văzusem într-o singură zi pentru două ore şi e normal să nu îţi dai seama exact cum e un om în atât de puţin timp. De data aceasta însă, după o săptămînă petrecută alături de familia lui, aveam cu toţii impresia că ne cunoaştem de-o viaţă. Nişte părinţi atât de simpatici, de dezgheţaţi, de drăguţi... au fost foarte încântaţi de mine şi eu de ei. Mai în glumă mai în serios, părinţii lui şi-au dat acordul pentru relaţia noastră. :-) Ce a început în mai 2008, continuă acum.

Uneori îmi vine să las totul şi să mă arunc şi eu în lumea celor care îşi doresc mult şi obţin mult, fără prea mari sacrificii. Pentru ce îmi trebuie mie viaţă de artist? Pentru ce atâta suferinţă când pe alţii îi doare fix în cur şi poate nici acolo, corect.
Eee, mai în glumă mai în serios, eu sunt aici acum, el acolo şi cum spuneam, din nou fără obligaţii şi cu speranţa de a ne revedea à la România în iarnă, iar mai departe, om vedea ce scrie-n carte… pagina ‘x’.

Orice şi oricum ar fi, tot cu “r” va începe cuvântul ce defineşte naţionalitatea mea şi tot artist vreau să mor, altfel voi fi întotdeauna un cub mare, gol şi rece.

On a bien compris?

Et c'est vrai en plus...

Nu m-am francofonic, franco-belge-wallonit de fapt, e doar un melange ciudat si normal, de vreme ce de cateva zile le vorbesc limba; am reinceput sa gandesc in franceza si mai imi scapa cate una!
Anul trecut, dupa 4 luni si jumatate de stat in Belgia, mi-a trebuit cateva saptamani bune sa ma reobisnuiesc cu ganditul in romaneste, ma intreb acum, dupa doar o saptamana, de cat timp voi avea nevoie! Oricum, franceza e o limba pe care as vorbi-o in permanenta, are o rezonanta pe care o ador efectiv!

O dedicatie pentru mine, de aici, din inima Belgiei si pentru toti cei carora li se potriveste acest minunat cantec... in limitele bunului simt, desigur! Daca ne propunem sa rezistam, atunci e obligatoriu sa ne propunem si sa nu regretam nimic! Ce ne facem cu mana noastra, se numeste lucru manual.

Sa traim... nu bine, ca nu ma intereseaza, ci prin noi, cu sentimente frumoase!

Ment to be

Încă două zile şi sunt în drum spre Belgia. O săptămână de vacanţă mă aşteaptă, de parcă nu aş fi avut destulă până acum.

"Vezi să nu te îndrăgosteşti din nou"... cuvinte care răsună încă. Poate da, poate nu, oricum, la ce bun? când iubim dar distanţa e prea mare, parcă flacăra dispare, ceva nu mai bate cu acelaşi ritm. Cândva demult, gândeam altfel, dar timpul trece şi rotiţele ni se învârt continuu, le mai ungem cu puţin ulei, le mai vopsim în culori vesele sau triste, le schimbăm... dragostea ne surprinde cu diverse chipuri, la orice pas şi în fiece moment, trebuie să fim pregătiţi şi să profităm, cât şi cum putem căci fiecare învăţătură e unică şi are ceva special. A trecut un an şi o lună... încă mă gândesc cu zâmbetul pe buze, dar nu sunt la fel de larg deschise.

Să-i revăd pe toţi... mi-e tare dor! De internat, de profi, de administrator, de camera mea... voi intra cu nostalgie să o revăd, dar cu mult drag; într-o noapte a plouat infernal şi nu mai puteam de frică. Am fobie de tunete, fulgere, vânt puternic... am plâns singură în cameră şi am adormit cum am putut; pe la şase dimineaţa, trezită întîmplător, m-am îngrozit şi mai tare şi nu am mai rezistat... mi-am luat plapuma, perna, am încuiat camera şi am ciocănit la colega de lângă, rugând-o să mă găzduiască până urma să ne trezim pentru a merge la universitate.
Îmi aduc aminte şi de primul chef pe acoperişul internatului înalt de 10 etaje, plus toate celelalte care au urmat... toate năzbâtiile noastre, profesorii de nota 25, administratorul drăguţ care fugea cu bomboane după noi... :-)) paştele petrecut în sânul belgienilor, ziua mea de naştere cu mâncare tradiţională românească, sesiunea lor infiorătoare cu 13 examene...

Patru luni şi jumătate de vis, cea mai frumoasă experienţă şi perioadă din viaţa mea. Atunci l-am cunoscut şi pe J., în ultima lună; şi a fost cea mai frumoasă lună din cele patru şi jumătate petrecute acolo. După două luni urma să ne vedem în România, iar acum urmează să ne revedem în Liege.
Oamenii se văd şi se revăd, după care se despart, fără obligaţii... ce viaţă, ce decizii!

Murder, she wrote!

Owner

Ieri mi s-a spus că există două categorii de şoferi: şoferi care şi-au buşit maşina şi şoferi care n-au făcut-o încă! :-) În mod cert mă aflu încă, în cea de-a doua categorie. Nu trebuie neapărat ca maşina să îţi aparţină ca să o poţi buşi, poate o nimereşti pe a vecinului care te roagă să îl duci până la supermarket, pe a mătuşii sau mai ştiu eu a cui... şi nu trebuie neapărat ca tu să fii neatentul, pentru ca farurile din spate să îţi fie trimise la paradă.

Mă rog, ideea este că deţinând trofeul numit permis de conducere, avem obligaţii în plus, zeci, sute, "n" chiar. Am eu ceva cu "n-urile" astea... Astăzi, în timp ce pregăteam o delicioasă tocană de cartofi, aud muzicuţa interfonului şi răspunzând, o voce mi se adresează: "Poştaa, aveţi un permis de conducere!" După, nu vă mai spun... singură în casă, exteriorizare!

Sper că nu sunt doar un bun bucătar :-) ci şi un bun şofer; oricum, totul se învaţă pe parcurs... deţin firele, urmează doar să leg strâns, nodurile!

Vă împărtăşesc şi chipul obosit, atâta doar, restul e pentru mine, pentru că în ziua de astăzi nu mai putem avea încredere în internet, chiar până la acest nivel!

Aveţi acolo şi data naşterii, se vede foarte bine, descifraţi corect, nu care cumva să trimiteţi cadourile într-o altă zi, nu mai e atât de entuziasmant! Urmează acum să vă dau şi adresa mea de acasă... în curând, rămâneţi aproape!

:-)

Hai, paaa!

Acum şi pentru totdeauna!

Nu doar ea, ci şi Peter Folk, marele Locotenent Colombo de care nu cred să nu ştie cineva, e condamnat să ducă în cârcă, boala Alzheimer.
Mă uit în ochii ei de final şi mă cuprind fiorii...
Arta şi artiştii nu vor muri niciodată!

Deliciu

Orificii înfundate

Să trăim la fel, să ne simţim la fel de bine, să nutrim aceleaşi plăceri gustative şi vizuale, să râdem cu aceeaşi poftă nebună ani întregi şi clanuri sute... nu e suficient doar să trăim, mai trebuie să şi observăm că ceea ce ne înconjoară nu ne aparţine decât prin prisma unor corpuri cu aceleaşi funcţii biologice, diferite doar prin bătaie, circulaţia sângelui, privire, semnul din naştere specific, etc. Unghiile cresc şi la mine şi la tine, doar că mie îmi apar poate pete albe, iar ţie nu; sau poate că mie îmi cresc puţin mai repede, oricum, ideea e că ne cresc amândorura.

Îmi place să cred în ideea de suflete pereche, de familie, de prietenie până la moarte, de sănătate multă... îmi place, dar sunt realistă; într-o societate decadentă nu mai paştem iarbă la fel cum păşteam odată. Dacă nu stângem din dinţi, dacă nu ne acceptăm defecte de dragul convieţuirii, dacă nu aducem o atenţie sau nu rostim cuvinte frumoase, degeaba vrem să fim îndrăgiţi nespus şi pe vecie; dacă nu muncim şi nu ne spetim pentru propriile realizări profesionale, dacă nu dăm tot ce-i mai bun şi nu aducem beneficii, degeaba ne mai luptăm şi vrem aprecieri sau avansări.

Vrem prea multe dar nu facem nimic pentru a le obţine. Când te lupţi pentru că vrei să reuşeşti la un examen, lucrezi mental, fizic, psihic şi uite-aşa atenţia ta e pe deplin canalizată asupra reuşitei. Oare chiar nu putem proceda la fel şi în toate celelalte cazuri? Mi-e groază de mine, de tot ce mă atinge şi de toate adierile care mă fac să vibrez; mi-e groază de ziua de mâine, mi-e groază de secunda următoare, de tot...

De ce nu suntem atenţi cu cei de lângă noi, de ce nu ştim să ne oferim căldură? prietenească sau profesională, pe lângă speteală zilnică. În mod normal, media orelor de lucru pe zi a scăzut, deci ar trebui să avem mai mult timp.

Plâng pentru căcatul care pleoscăie la toate uşile, pentru mizeria pe care o suflă vântul din toate părţile, pentru infecţia cu care mă lupt zilnic...

Mă doare-n cot şi nu mă doare, plâng şi îmi trece, sparg şi mă opresc... dar când se vor opri toţi, când vor trece toate?

Cine, ce, cum, unde, când?

De câteva zile caut şi eu să-mi înţeleg menirea printre toate minciunile astea politice şi războaiele interminabile între toţi apelativiştii societăţii faimoase, România.

Fidel Castro cred că ar fi cea mai potrivită imagine alături de care nu îndrăznesc nici măcar să îmi scarpin nasul, învăţat de atâţia ani cu mirosuri care mai de care mai stricate. Norocul meu, însă, este că de bătaie nu mi-e frică, aşa că îndrăznesc orice; nici măcar Fidel Castro al României nu-mi poate pune sare pe rană.

Muc cel mic îmi provoacă sentimente de compasiune şi de obicei acest sentiment trebuie transformat cu ajutorul întinderii unei mâini mai mult sau mai puţin potrivite; cert e că încercarea moarte n-are. O singură problemă ar mai fi aici, îndemânarea şi vitejia personajului şi mi-e cât se poate de clar că ceva pute. N-are rost să fac muşchi la mâini pentru o paiaţă de extraterestru, până la urmă.

Regina salvamarilor, mai degrabă regina blondelor, are noroc că într-adevăr, are clasa aceea de a salva reputaţia celor mai sus menţionate prin "eleganţa" cuvintelor, indiferent de loc, cadru, etc. Spuneam recent că are ceva femeia asta, care mă face să o ascult... mă întreb acum, să-i fie nesimţirea postată în orice situaţie, bunul simţ care îi lipseşte cu desăvârşire sau atitudinea total rece, faţă de toate acuzaţiile primite? Cu câte cuburi de gheaţă trebuie să se învăluie femeia asta! Până acum am ascultat-o, că era vară, mă topeam şi eu de căldură, dar de acum, cu toamna cea bogată, nu mai am nevoie de privirile ei docile, hai, la revedere!

Frumuseţea exterioară e trecătoare cât ai spune "brânză"; ce e înăuntru nu poate fi întinat niciodată atâta timp cât e acolo, bine apărat. Mai apare câte un virus, microb sau câte cele, dar sufletul, nefiind materie palpabilă, nu există să fie infectat dacă mintea nu te lasă.

Aseară se căuta omul antiBăsescu. Or fi mulţi, frate, antiBăsescu, dar nici unul 100%, nici măcar 1%... mai e cineva antiminciună, antiescrocherie, antifalserie, antimizerie, antiticăloşie? În politica românească, zero barat!

Cred că sunt atâţia oameni simpli, de rând, care ar putea mai multe decât toţi cei care în prezent ocupă scaunele degeaba în Parlament...

M-am săturat de atâta vorbărie şi false valori; vorba multă, sărăcia omului!

Respiraţie

După cinci ore de aşteptare, îmi venise în sfârşit rândul...
Hai, Anca, fă-ţi curaj, nu te panica, totul va fi bine! Pornim uşor, păstrăm liniştea şi concentrarea, ascultăm indicaţiile şi conducem prudent.

A durat cam mult totul, cel puţin aşa mi-a părut de emoţii. Rememorând totul, pare atât de uşor... dar în momentele acelea, timpul nu mai are nici o şansă, trebuie să mai stea puţin în loc, iar obrajii parcă vor să explodeze!

L-am luat, restul nu mai contează decât pentru mine şi pentru viitorul ce şade să-mi fie muză. Un semnul exclamării mare şi lat, şoferi nerăbdători... timpul le rezolvă pe toate!
De astăzi, aştept maşina care mă va proteja în orice conjunctură.

Ne vedem în trafic, numai binee!

Hai, Noroc!

O singură secundă şi totul e trecut. Încă o secundă şi s-a dus de mult; cauţi cumva norocelul care te-a ocolit? Nu, nu vorbesc în diminutive, e pur şi simplu, norocelul florii de demult apuse, îţi aduci aminte când ni-l suflam în ochi, pe timp de vară? O păpădie aparent lipsită de importanţă, de un alb puternic, doar că văzut prin ecran alb-negru... un simbol al soarelui, de fapt şi al cochetăriei.

Cochetăm cu noi, cu pomii înfloriţi, cu vraja mării, cu pepenii roşii sau cu tot ce pare derizoriu. Căutăm muguri până şi în cărţile vechi, prăfuite, în bolile incurabile, în minţi depresive, în balonul cel mai drag al sufletului, spart de un ac nenorocit rătăcit cândva în colţul încăperii.

Când ai prins norocelul, toţi norii inverşunaţi dispar... iei firicelul, îi transmiţi din căldura ta şi îl păstrezi bine la piept, nu înainte de a te mai asigura o dată că l-ai pus unde trebuie şi că nu ţi-a scăpat printre degete! Ai chemat şi toţi zeii înainte de a face toate astea? Că altfel, tot degeaba...

Norocel, noroc? Care e diferenţa? "el"? Nu, diferenţa e tu, eu!
Căutăm printre vise, prindem păpădii, norocei...

Hai noroc!

Costinesti 2009

Hit-ul verii 2009; melodia care îmi va aduce oricând aminte de vacanţa de la mare. O auzeam oriunde, pretutindeni... din zecile de sunete care mai de care mai îndepărtate, undeva distingeai piesa "Jai Ho - Pussycat Dolls".

Întoarsă de ieri dimineaţă de la mare, îmi lipseşte ceva... soarele, apa, liniştea de vacanţă. Nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult. Iniţial am vrut să stau doar 4 zile, apoi am mai prelungit cu o zi şederea mea, cred că mai mult la insistenţele mamei care spunea că îmi va părea rău dacă plec atât de repede; mi-am dat seama că într-adevăr îmi va lipsi, nu marea neapărat sau colegii mei cu care am fost, ci acele momente de relaxare deplină ale vacanţei, aşa că am mai stat încă o zi.

Pentru mine personal, Costineştiul nu e o staţiune în care să îţi petreci concediul sau vacanţa la mare... nu mi-a plăcut în mod deosebit staţiunea şi amplasarea plajei şi deşi anul trecut am fost o singură zi în Mamaia, mi-a plăcut mai mult acolo.
La Costineşti, nisipul e foarte aiurea, pietricele multe, alge cu carul, apa de o culoare alb-tulburiu, minzerie crasă (mucuri de ţigară peste mucuri de tigară); nimic nu se compară cu plajele din străinătate. Am fost în Belgia de două ori la mare şi a fost foarte frumos totul, ca să nu mai vorbesc de Insula Corfu - Grecia. Cea mai tare plajă ever, "Santa Barbara Beach" - Insula Corfu... pur şi simplu n-aş mai fi vrut să plec; a fost singura dată în viaţa mea când mi-a plăcut atât de mult la mare: nisipul fin de fin, apa de un albastru clar-deschis la mal şi de un cer senin în zare... apa caldă, nici o pietricică în apă şi toate astea adăugate peisajelor mirifice, stîncilor de pe marginea plajei...
Totul ţine de educaţie.

Nu mă omor după mare, dar îmi place apa... mă simt bine în apă, mă relaxează. Ce nu îmi place la mare la noi, sunt interminabilele manele pe care le auzi zvâcnind de prin tarabe şi discotecile ratate, de nici cumpărăturile nu ţi le poţi face în linişte, Doamne Fereşte să mai vrei să şi mănânci prin zonele afectate.

Deşi mi-a plăcut, nu am ce povesti atât de extraordinar ca semn că a fost într-adevăr frumos. Nu a plouat deloc, a fost cald şi bine, stăteam treji până pe la 4 dimineaţa că mergeam fie în White Horse, un local de rock-eri, fie stăteam la Karaoke pe malul mării, în cameră unde ne hlizeam, pe terase la o bere... răsăritul nu l-am prins în nici o zi, deşi mi-am pus de două ori ceasul să sune la 05:45; nu m-am putut trezi. M-am consolat cu gândul că am mai prins eu răsărituri la mare, inclusiv anul trecut în Mamaia, cu iubitul meu de atunci. Am prins şi un foc de tabără care nu prea a ieşit cum au vrut organizatorii, că ardea numai de la jumătate în sus şi căzuseră lemnele după numai un sfert de oră de atmosferă.

Oricum, cea mai frumoasă amintire de la mare de anul acesta, rămâne expediţia pe Epava Evanghelia, după cum am aflat că se numeşte, atracţia Costineştiului de peste 40 de ani. Doar eu cu prietenul unei colege am îndrăznit să ne apropiem mai mult de epavă, cu gândul de a cerceta zona, însă când parcurseserăm mai mult de jumătate, de comun acord, ne-am întors; mai mult din teama mea, nu ştiam ce va fi, valuri erau destule şi gândul că suntem tot mai departe de mal, mă speria. Norocul nostru a fost că în timp ce ne lăsam purtaţi de valuri pentru a reveni la mal, doi tineri ne-au abordat spunând că dacă vrem să mergem pe Epavă, să-i însoţim, că ei merg de 15 ani în fiecare an şi că e frumos totul... deşi nu îi cunoşteam, ne-au inspirat încredere şi am hotărât cu Ove să mergem, măcar vom şti că am murit pentru ceva. Am hotărât să ne dăm viaţa unul pentru celălalt în caz de ceva şi duşi am fost în urma celorlalţi doi tipi. Avea să se dovedească totul o teamă degeaba, pentru că a fost o treabă cât se poate de faină, în afară de atenţie multă şi bucurie, nu trebuia altceva.

După atâtea lopeţele din mâini şi câteva valuri peste podoaba capilară, ajunşi am fost la epavă. Ne-am făcut intrarea prin gaura din faţa epavei de pe partea stângă, după care trebuia să urcăm o scară. Părea totul atât de şubred, scara îmi părea că se mişcă, era toată ruginită şi scorojită, plus că păianjeni şi vieţuitoare mişunau de numa'... Cei doi care o luaseră în faţă pentru a ne ghida, ne-au sfătuit să nu ne uităm în sus pentru că rugina curgea în prostie; ajunseserăm pictaţi şi în cap şi pe tot corpul, cred că şi insectele extrăgeau mostre de pe mine şi cum nu vedeam mare lucru, nu prea aveam ce face. Ştiam doar că în mod normal, mi-e o frică nemaipomenită de insecte şi dau ca disperata cu papuci, cărţi după ele sau cu ce apuc, asta după ce ţip şi dau vreo două ture în cerc de nebună... aici nu mi-a venit să cred cum de nu am ţipat, dar tremuram şi îi arătam lui Ove ditamai păianjenii, măcar să ştiu că i-a văzut şi el. Am avut mare noroc că în timp ce înaintam pe scară era tot mai întuneric şi deja nu mai vedeam gâzele. Încordasem corpul şi înaintam uşor, pe indicaţiile unuia dintre băieţi; era totul foarte strâmt şi trebuia atenţie mare. După ce am tot înaintat noi aşa în sus, prin toate cotloanele, am ajuns şi pe nivelul principal de supravieţuire, unde totul era ros de timp, spart, găurit... pe mijlocul navei, este o crăpătură lată de vreo 30 cm, să zic? În orice caz, am scos capul şi corpul prin ea de am urlat pentru prima oară ca disperaţii la cei care ne aşteptau pe mal; era primul semn pentru ei că încă trăim :-)

În câţiva ani cred că va sfârşi ca Titanicul, epava asta... fără să pun la socoteală faptul că am citit pe internet că nava a fost construită pe acelaşi şantier pe care a fost construit Titanicul.

Am mers apoi mai departe, ne-am mai căţărat un nivel cum am putut şi am dat de capătul celălalt al navei; mergeam doar pe grinzi, pentru că prin alte locuri era periculos, cum se subţiaseră nivelurile, ne puteam trezi pleosc pe unde nu era de bine. Şi-uite-aşa, la punctul final, mă trezesc cu cei doi tipi spunându-mi că trebuie să sărim în apă ca să reajungem la mal; adevărul e că ei m-au mai înştiinţat cu treaba asta, doar că eu mă gândeam la faptul că Ove va vrea să ne întoarcem pe unde am venit şi să ieşim de pe Epava. Fleoşc, nu avea nici un astfel de gând... şi adevărul e că era mai periculos să ne întoarcem prin acelaşi loc, mai ales că distanţa între niveluri era destul de mare şi la o eventuală săritură pe un alt nivel, nu se ştia pe unde ajungeam, mai ales cu podeaua şubredă de ani.

12 metrii până în apă... mi-era o frică... am controlat-o uşor şi rapid, mai ales că sărisem de câteva zile de la 5 metrii distanţă la ştrand în Braşov. Am sărit a treia; m-am dat vreo doi-trei metrii în spate, l-am înştiinţat pe Ove că îmi iubesc părinţii şi fără a mai şovăi, am fost dusă. În câteva secunde am aterizat ca o adevărată bombă în apă, am desfăcut mâinile şi am ieşit la suprafaţă. Nu ştiu de ce eram mai fericită când am revăzut cerul... că trăiesc, că am avut parte de asemenea expediţie sau că mi-a plăcut săritura; cert e că am dat un chiuit lung de bucurie.
Valurile şi înotul lin ne-au readus la mal în siguranţă, iar acum rememorez doar, trăirile acelor momente.
Dumnezeu ştie de ce le face pe toate... El ne-a adus în cale şi pe cei doi băieţi fără de care nu am fi ajuns pe navă şi tot el a avut grijă de noi.

Cea mai frumoasă zi din vacanţă... memorabilă; restul a fost tăcere şi relaxare pe plajă la soare. Chiar m-am odihnit şi vorba unei colege, n-am avut stres.

Odihnă, o zi memorabilă, bălăceală... aşa pot descrie vacanţa mea de la mare; plus că îmi revăzusem colegii de facultate după două luni.