Costinesti 2009

Hit-ul verii 2009; melodia care îmi va aduce oricând aminte de vacanţa de la mare. O auzeam oriunde, pretutindeni... din zecile de sunete care mai de care mai îndepărtate, undeva distingeai piesa "Jai Ho - Pussycat Dolls".

Întoarsă de ieri dimineaţă de la mare, îmi lipseşte ceva... soarele, apa, liniştea de vacanţă. Nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult. Iniţial am vrut să stau doar 4 zile, apoi am mai prelungit cu o zi şederea mea, cred că mai mult la insistenţele mamei care spunea că îmi va părea rău dacă plec atât de repede; mi-am dat seama că într-adevăr îmi va lipsi, nu marea neapărat sau colegii mei cu care am fost, ci acele momente de relaxare deplină ale vacanţei, aşa că am mai stat încă o zi.

Pentru mine personal, Costineştiul nu e o staţiune în care să îţi petreci concediul sau vacanţa la mare... nu mi-a plăcut în mod deosebit staţiunea şi amplasarea plajei şi deşi anul trecut am fost o singură zi în Mamaia, mi-a plăcut mai mult acolo.
La Costineşti, nisipul e foarte aiurea, pietricele multe, alge cu carul, apa de o culoare alb-tulburiu, minzerie crasă (mucuri de ţigară peste mucuri de tigară); nimic nu se compară cu plajele din străinătate. Am fost în Belgia de două ori la mare şi a fost foarte frumos totul, ca să nu mai vorbesc de Insula Corfu - Grecia. Cea mai tare plajă ever, "Santa Barbara Beach" - Insula Corfu... pur şi simplu n-aş mai fi vrut să plec; a fost singura dată în viaţa mea când mi-a plăcut atât de mult la mare: nisipul fin de fin, apa de un albastru clar-deschis la mal şi de un cer senin în zare... apa caldă, nici o pietricică în apă şi toate astea adăugate peisajelor mirifice, stîncilor de pe marginea plajei...
Totul ţine de educaţie.

Nu mă omor după mare, dar îmi place apa... mă simt bine în apă, mă relaxează. Ce nu îmi place la mare la noi, sunt interminabilele manele pe care le auzi zvâcnind de prin tarabe şi discotecile ratate, de nici cumpărăturile nu ţi le poţi face în linişte, Doamne Fereşte să mai vrei să şi mănânci prin zonele afectate.

Deşi mi-a plăcut, nu am ce povesti atât de extraordinar ca semn că a fost într-adevăr frumos. Nu a plouat deloc, a fost cald şi bine, stăteam treji până pe la 4 dimineaţa că mergeam fie în White Horse, un local de rock-eri, fie stăteam la Karaoke pe malul mării, în cameră unde ne hlizeam, pe terase la o bere... răsăritul nu l-am prins în nici o zi, deşi mi-am pus de două ori ceasul să sune la 05:45; nu m-am putut trezi. M-am consolat cu gândul că am mai prins eu răsărituri la mare, inclusiv anul trecut în Mamaia, cu iubitul meu de atunci. Am prins şi un foc de tabără care nu prea a ieşit cum au vrut organizatorii, că ardea numai de la jumătate în sus şi căzuseră lemnele după numai un sfert de oră de atmosferă.

Oricum, cea mai frumoasă amintire de la mare de anul acesta, rămâne expediţia pe Epava Evanghelia, după cum am aflat că se numeşte, atracţia Costineştiului de peste 40 de ani. Doar eu cu prietenul unei colege am îndrăznit să ne apropiem mai mult de epavă, cu gândul de a cerceta zona, însă când parcurseserăm mai mult de jumătate, de comun acord, ne-am întors; mai mult din teama mea, nu ştiam ce va fi, valuri erau destule şi gândul că suntem tot mai departe de mal, mă speria. Norocul nostru a fost că în timp ce ne lăsam purtaţi de valuri pentru a reveni la mal, doi tineri ne-au abordat spunând că dacă vrem să mergem pe Epavă, să-i însoţim, că ei merg de 15 ani în fiecare an şi că e frumos totul... deşi nu îi cunoşteam, ne-au inspirat încredere şi am hotărât cu Ove să mergem, măcar vom şti că am murit pentru ceva. Am hotărât să ne dăm viaţa unul pentru celălalt în caz de ceva şi duşi am fost în urma celorlalţi doi tipi. Avea să se dovedească totul o teamă degeaba, pentru că a fost o treabă cât se poate de faină, în afară de atenţie multă şi bucurie, nu trebuia altceva.

După atâtea lopeţele din mâini şi câteva valuri peste podoaba capilară, ajunşi am fost la epavă. Ne-am făcut intrarea prin gaura din faţa epavei de pe partea stângă, după care trebuia să urcăm o scară. Părea totul atât de şubred, scara îmi părea că se mişcă, era toată ruginită şi scorojită, plus că păianjeni şi vieţuitoare mişunau de numa'... Cei doi care o luaseră în faţă pentru a ne ghida, ne-au sfătuit să nu ne uităm în sus pentru că rugina curgea în prostie; ajunseserăm pictaţi şi în cap şi pe tot corpul, cred că şi insectele extrăgeau mostre de pe mine şi cum nu vedeam mare lucru, nu prea aveam ce face. Ştiam doar că în mod normal, mi-e o frică nemaipomenită de insecte şi dau ca disperata cu papuci, cărţi după ele sau cu ce apuc, asta după ce ţip şi dau vreo două ture în cerc de nebună... aici nu mi-a venit să cred cum de nu am ţipat, dar tremuram şi îi arătam lui Ove ditamai păianjenii, măcar să ştiu că i-a văzut şi el. Am avut mare noroc că în timp ce înaintam pe scară era tot mai întuneric şi deja nu mai vedeam gâzele. Încordasem corpul şi înaintam uşor, pe indicaţiile unuia dintre băieţi; era totul foarte strâmt şi trebuia atenţie mare. După ce am tot înaintat noi aşa în sus, prin toate cotloanele, am ajuns şi pe nivelul principal de supravieţuire, unde totul era ros de timp, spart, găurit... pe mijlocul navei, este o crăpătură lată de vreo 30 cm, să zic? În orice caz, am scos capul şi corpul prin ea de am urlat pentru prima oară ca disperaţii la cei care ne aşteptau pe mal; era primul semn pentru ei că încă trăim :-)

În câţiva ani cred că va sfârşi ca Titanicul, epava asta... fără să pun la socoteală faptul că am citit pe internet că nava a fost construită pe acelaşi şantier pe care a fost construit Titanicul.

Am mers apoi mai departe, ne-am mai căţărat un nivel cum am putut şi am dat de capătul celălalt al navei; mergeam doar pe grinzi, pentru că prin alte locuri era periculos, cum se subţiaseră nivelurile, ne puteam trezi pleosc pe unde nu era de bine. Şi-uite-aşa, la punctul final, mă trezesc cu cei doi tipi spunându-mi că trebuie să sărim în apă ca să reajungem la mal; adevărul e că ei m-au mai înştiinţat cu treaba asta, doar că eu mă gândeam la faptul că Ove va vrea să ne întoarcem pe unde am venit şi să ieşim de pe Epava. Fleoşc, nu avea nici un astfel de gând... şi adevărul e că era mai periculos să ne întoarcem prin acelaşi loc, mai ales că distanţa între niveluri era destul de mare şi la o eventuală săritură pe un alt nivel, nu se ştia pe unde ajungeam, mai ales cu podeaua şubredă de ani.

12 metrii până în apă... mi-era o frică... am controlat-o uşor şi rapid, mai ales că sărisem de câteva zile de la 5 metrii distanţă la ştrand în Braşov. Am sărit a treia; m-am dat vreo doi-trei metrii în spate, l-am înştiinţat pe Ove că îmi iubesc părinţii şi fără a mai şovăi, am fost dusă. În câteva secunde am aterizat ca o adevărată bombă în apă, am desfăcut mâinile şi am ieşit la suprafaţă. Nu ştiu de ce eram mai fericită când am revăzut cerul... că trăiesc, că am avut parte de asemenea expediţie sau că mi-a plăcut săritura; cert e că am dat un chiuit lung de bucurie.
Valurile şi înotul lin ne-au readus la mal în siguranţă, iar acum rememorez doar, trăirile acelor momente.
Dumnezeu ştie de ce le face pe toate... El ne-a adus în cale şi pe cei doi băieţi fără de care nu am fi ajuns pe navă şi tot el a avut grijă de noi.

Cea mai frumoasă zi din vacanţă... memorabilă; restul a fost tăcere şi relaxare pe plajă la soare. Chiar m-am odihnit şi vorba unei colege, n-am avut stres.

Odihnă, o zi memorabilă, bălăceală... aşa pot descrie vacanţa mea de la mare; plus că îmi revăzusem colegii de facultate după două luni.