Hai, Noroc!

O singură secundă şi totul e trecut. Încă o secundă şi s-a dus de mult; cauţi cumva norocelul care te-a ocolit? Nu, nu vorbesc în diminutive, e pur şi simplu, norocelul florii de demult apuse, îţi aduci aminte când ni-l suflam în ochi, pe timp de vară? O păpădie aparent lipsită de importanţă, de un alb puternic, doar că văzut prin ecran alb-negru... un simbol al soarelui, de fapt şi al cochetăriei.

Cochetăm cu noi, cu pomii înfloriţi, cu vraja mării, cu pepenii roşii sau cu tot ce pare derizoriu. Căutăm muguri până şi în cărţile vechi, prăfuite, în bolile incurabile, în minţi depresive, în balonul cel mai drag al sufletului, spart de un ac nenorocit rătăcit cândva în colţul încăperii.

Când ai prins norocelul, toţi norii inverşunaţi dispar... iei firicelul, îi transmiţi din căldura ta şi îl păstrezi bine la piept, nu înainte de a te mai asigura o dată că l-ai pus unde trebuie şi că nu ţi-a scăpat printre degete! Ai chemat şi toţi zeii înainte de a face toate astea? Că altfel, tot degeaba...

Norocel, noroc? Care e diferenţa? "el"? Nu, diferenţa e tu, eu!
Căutăm printre vise, prindem păpădii, norocei...

Hai noroc!