E încă frig şi ecoul suuună ne-ncetat. Aburii se transformă într-o secundă, în dâre de gheaţă. Privesc traseul lor. Să râd, să plâng? Ciocanul îmi dă impresia de multe ori că nu e bun de nimic; pentru ce a mai fost creat dacă nu e capabil să distrugă urmele? Las părul să-mi acopere ochii şi mintea, îngheţ personal, orice urmă de adevăr. Dar nici minciuna nu mă poate salva. Soluţia? Tai pletele şi las totul în bătaia liberă a vântului şi a îngheţului. Până unde voi ajunge, voi vedea. Mai târziu.
Mâine e 1, dar nu e Luni. Păcat. Poate fi un semn. Sau nu. Dacă nu cred, clar nu e un semn. Deşi am ajuns la concluzia că am premoniţii bune. Ultima m-a şocat întru totul. Mâine e 1. Noiembrie. Va fi şi mai frig decât azi. Poate. Poate nu.
Câte în lună şi în stele; vor fi câteva zile de acasă. Din nou. Nu îmi displace. Absolvent fără diplomă. Totul are un punct; undeva, cândva.
Nu ştiu. Nu vreau. Vreau... . Pentru mine. Ieri, frumos. Azi, vedem. Săptămâna viitoare, mai mult. Lucrurile reîntră în normalitate. Cifra trei, poate să fie cu noroc.
Mă iubeşte. Ştiu. Trebuie doar să mă conving mai mult. Atât. Aici, deci, nu e punct. Încă.
Clipe care dor. Sau nu. Sau care te disperă şi te scot din sărite. Timpul ne demonstrează că suntem nişte proşti. Nu ştim să vorbim, nu ştim să ne cerem iertare, nu ştim să ne recunoaştem sentimentele... tot ce ţine de uman, nu ştim. Bine însă că ştim toate celelalte tâmpenii existenţiale, crudităţi, infecţii şi muzică bună.
Mă piş pe toate frumuşeţile şi pe toate cunoştinţele; dacă nu e umanul, e zero.
Familia norişor e în covalescenţă; după frică şi război, după răni şi multe palme, se strecoară ursul în bârlog şi face ordine. Va fi senin, vor fi creme delicioase, albe şi pufoase, vor fi curcubee travesând întreg Drumul-Robilor.
Cât de mari ne dăm şi cât de mici suntem, de fapt!
M-am săturat de bârfe, de jigniri, înjurături, priviri pe deasupra ochelarilor de soare, de ţigarea purtată nonşalant, de ţigănia mascată sau de eternele frustrări şi plângeri ale sufletului nostru, doar pentru a impresiona un "public" care suprizăăăă, nu e atât de prost! Înţelegem foarte bine realitatea, o stare de spirit sau un simplu cuvânt şi eventual vrem noi să ne lăsăm prostiţi, tot din prostia noastră, până la urmă. Ca să nu părem obraznici sau nesimţiţi, inghiţim anumite mai multe lucruri şi nu spunem nimic.
În loc să ne ocupăm de lucrurile cu adevărat importante... Până când tot atâţia "i-uri" fără punct?
Încă mai aştept inspiraţia divină; am terminat cartea Oanei Pellea, acum citesc "Maestrul şi Margareta" a lui Bulgakov. Sincer, nu prea mă ţine, am impresia că se învârte istorisirea în jurul aceleaşi cozi şi că se insistă prea mult asupra unei idei. Devine obsedant. Am citit decât 50 de pagini, sper la mai bine, voi vedea unde mă poartă paginile.
Vârcolaci, vraci, magie neagră, Iisus... toate la un loc mă cutremură, nu-mi place deloc. Am sentimentul că sunt urmărită. O rugăciune după fiecare cuvânt nu ar strica, dar ia prea mult timp. Mai bine citesc detaşat sufletesc şi e în regulă.
O sâmbătă cât se poate de relaxantă. Mi-e dor de exerciţii fizice. Mai am încă două săptămâni în care am interdicţie în a face efort, după care aştept să recuperez încet, încet. Mănânc mai bine, dar parcă slăbesc pe zi ce trece şi nici energie nu prea am. Având în vedere că nu fac nici sport, decât merg la şcoală şi mă uit ca vaca la colegii mei de pe margine, nu e normal, dar mai am răbdare. E în joc meseria mea şi trebuie.
Îl las deocamdată pe Bulgakov, trec la "Platonov" a lui Cehov. Mâine vine un profesor de la Bucureşti să lucrăm şi asta e singura piesă pe care nu am citit-o. E bine că nu o citisem, mă purific puţin de magii de toate culorile şi animăluţe înfiorătoare. La noapte somn cu o oră mai mult; sau poate voi alege să stau mai mult astă seară... cred că e mai bine aşa. Am timp să dorm o moarte întreagă, vorba cuiva :-)
Mi-am reamintit astă seară de momentele grele prin care am trecut. Pe undeva mi-a făcut bine. Mi-am reamintit că Dumnezeu mă iubeşte.
Weekend. Linişte. A fost furtună astăzi; nu afară, ci în sufletul meu. Citesc Oana Pellea, "Jurnal". Mă fascinează, mă regăsesc. Citisem câteva pagini cât am stat în spital şi m-a atras cartea enorm de mult. Ştiam de ea, Oana dăduse cu ceva timp în urmă, un interviu pe Realitatea despre cartea ei. O carte simplă, vizuală, un adevărat amestec pur şi uman. Mi-am cumpărat-o Luni. 28Lei. Nu ştiu dacă să mă gândesc că e mult sau acceptabil, dar merită banii, asta cred. E pe placul meu. Am citit în spital şi Dan Puric, "Despre omul frumos". Am căutat cartea la Humanitas, dar cică nu o mai aveau de mult. O vreau în biblioteca mea şi am văzut că nici nu era aşa scumpă, parcă doar 17Lei. O carte minunată, e mai complexă şi te face să o reiei din necesitatea de a fi.
Aş citi non-stop. Mă gândeam că pentru mine cititul e un refugiu. Citind cărţi, mă pierd în umanul şi în adevărul curat, un adevăr pe care îl cunosc doar imaginativ şi pentru care mă bucur sau sufăr decât la nivel mental şi sufletesc, dar detaşat de prezentul pe care îl învoc zi de zi. E un remediu; e o terapie. E o altă nuanţă a laturii umane pe care nu o cunosc personal, dar pe care mi-o pot imagina. Îmi plac cărţile umane, îmi plac întâmplările reale şi acţiunile care te ţin în suspans, îmi plac poveştile de viaţă, îmi place Steinbeck, îmi plac jurnalele artiştilor. Sunt de viaţă, au ceva de spus, mai important decât însăşi viaţa lor. Ei suferă în tăcere, îşi analizează viaţa în raport cu ceilalţi şi cu sufletul lor şi ne oferă ce e mai bun din ei. Evident, artiştii adevăraţi. Îi mirosim cu toţii.
În camera mea, zi de zi după ce mă trezesc şi îmi fac patul, pun două fotografii cu Emilia Popescu şi Florin Piersic pe patul meu. Îi pun acolo amintindu-mi de colţul meu de lume în care trebuie să ajung. Pe fotografii, autografele lor personale mă impulsionează. I-am cunoscut acum vreo trei ani la Timişoara. Am fost la spectacolul lor de trei ori. Am fost pur şi simplu exaltată. Aplauze peste aplauze, o forţă şi o energie ca-n poveştile care-ţi storc şi ultima lacrimă de bucurie. Eu în culise, poze, autografe după al doilea spectacol. Ţin minte că a fost 300 de mii biletul pentru spectacolul, dar preferam să rabd două zile de foame. Şi acum aş face la fel. E o nebunie, dar e o frumuseţe. Câte amintiri...
Ţin minte când am fost pentru întâia oară la un spectacol cu Maia Morgenstern. Singură, în întârziere, ploaie cu găleată, fugă şi o maşină care m-a stropit din plin pe toată partea dreaptă. Eram leoarcă. Am tras o înjurătură de parcă nu aş fi fost eu şi am început să plâng de nervi. Plecasem de nici 5 minute din cămin. Dacă m-aş fi întors să mă schimb, riscam să pierd spectacolul. Biletul îl aveam deja de mult timp cumpărat. Am decis să îmi continui drumul spre teatru aşa leoarcă cum eram. Nici la sfârşitul celor două ore de spectacol nu mă uscasem. Plângeam de bucurie că sunt în sală, mă uitam parcă încinsă pe jar, la Maia şi la jocul ei actoricesc. E o forţă a naturii femeia asta. La sfârşit am plecat în culise să primesc un autograf. Nu e deloc o femeie cu fumuri cum mulţi afirmă, e un suflet nobil. Plecând apoi spre casă, eram atât de fascinată încât vorbeam singură şi râdeam isteric, de bucurie. Vorbeam cu mama la telefon şi nu îmi venea să cred că am ocazia să îi povestesc toate acele lucruri. După câteva săptămâni aveam să o revăd şi am făcut şi o poză alături de ea.
Să nu mai vorbesc de Magda Catone şi Claudiu Bleonţ. Oameni minune şi ei. La Timişoara când i-am văzut după spectacolul pe care îl avuseseră, erau atât de dezgheţaţi şi de glumeţi... ne-au dat autografe pe şerveţele, am făcut poze, ne-au pupat... Apoi ne-au invitat şi pe noi alături de ei la masă. Eram cu încă o colegă. Ne-a fost ruşine, am spus că poate vom ajunge mai târziu, ne-au spus locaţia unde îi putem găsi. Câţi astfel de oameni au plăcerea de a-ţi oferi clipe din viaţa lor? Îmi pare rău acum că mi-a fost ruşine şi nu m-am dus. Fir-ar ruşinea azi! Dăţile viitoare nu mai dau cu piciorul niciunei provocări care aduce împlinire. Da' până când tot pită cu salam?
De când sunt la Sibiu, nu am mai avut astfel de momente mari cu artişti mari la nivel naţional. Decât i-am revăzut o dată pe Bleonţ şi Magda Catone la un spectacol de Crăciun, veniţi la TNS şi atât. În rest, actorii teatrului din Sibiu. Actori foarte buni, e adevărat, dar terapia prin actorii cunoscuţi la nivel naţional e mai puternică. Citind cartea Oanei Pellea am o poftă nebună de a îi cunoaşte pe toţii marii actori. Am o mulţime de lucruri de învăţat de la ei.
Vreau tot ce e mai bun pentru mine. Bunul meseriei de actor. A fi actor nu e chiar o meserie, e de fapt viaţa ta. Cine te mai plăteşte în ziua de azi numai ca să îţi arăţi sufletul? Toţi vor programe IT, jocuri pe calculator, campanii de imagine, mari lansări de maşini şi produse peste produse, scriere de proiecte... toţi vor să-ţi consume viaţa şi energia. Puţini vor să te cunoască valoric sufleteşte şi să te deschizi uman pentru ceilalţi. Nu mai ştiu ce e valoarea, ce e viaţa.
Vrei bani? Pentru ce să arunci sute de mii pe ţoale şi pantofi? Oricum le vei arunca mai târziu, te vei plictisi de ele şi banii sunt risipiţi degeaba. Dacă vrei umanul, îl poţi păstra oricât. M-am întins cam mult... cu sens, fără sens, cu mine.
O lecţie extraordinară de viaţă ce ne-o dau animalele; până nu demult, ţuţica mea lătra mereu la pisi şi norocul lor era că gardul care separă curtea de grădină, îi separa şi pe ei. Bine-nţeles, îi explicam de multe ori căţeluşei că nu e voie să latre la ea, că e nevoie ca ei să se iubească... şi toate încercările păreau în zadar. Mângâiam de multe ori pisica în prezenţa ei şi îi dădeam de mâncare, pentru ca ea să vadă faptul că pisi nu reprezintă nici un pericol pentru stăpâni şi prin urmare, nici pentru ea nu trebuie să fie o provocare.
Marţi când am plecat acasă, ne-am oprit la ţară ca să dăm papa la puiuţi şi am observat foarte încântată, dragostea care roia între ţuţica mea şi pisi. Trec unul pe lângă celălalt şi nu au nici cel mai mic resentiment sau intenţie de a se jumuli. Astăzi când m-am întors la Sibiu, ne-am oprit din nou şi m-am emoţionat mai tare. Luasem căţeluşa în braţe, ridicată în două lăbuţe şi pisica se uita lung şi geloasă la mine; îmi părea gelozie pătimaşă. Pentru că nu am vrut să fac discriminare, am dat să mângâi pisica. Nu mi-a venit să cred... ca un copil pe care îl doare despărţirea de mamă şi care ţine strâns cu braţele brâul mamei pentru a nu îl părăsi, aşa mă ţinea şi ţuţica mea scumpă. Cu capul într-o parte, cerşind parcă, secunde de iubire din partea mea. Ceva puternic s-a produs în mine şi nu era milă, era dragoste pentru cele două suflete care sunt condamnate la o viaţă de animăluţe, fără a-mi da vreodată ocazia de a-mi împărtăşi sentimentele la schimb. Eu le dau iubire, căldură şi cuvinte calde, iar ele îmi oferă priviri, chiar şi strângeri în braţe, protecţie... deşi poate nu le oferim atât de multe precum ar trebui, ele ne sunt fidele şi ne iubesc necondiţionat. Vreau să le aud spunându-mi ce le doare, vreau să îmi ceară să le fac băiţă, vreau să îmi ceară papa, vreau să le văd zâmbind, vreau să îmi spună "Anca". Vreau să le eliberez de povară; ele nu consideră viaţa lor o povară, altfel ar pleca de îndată, dar mă întreb de multe ori ce e în sufletul lor. Cred că ţuţica are 3 ani deja, iar pisi abia vreo 9 luni şi are şi 3 puişori. Şi ţuţica are un pui mare, are deja anul imediat, doar că el e mai năzdrăvan şi nehalit şi îl ţinem mai singurel, aşa... e o lume mare, pe care nu aş da-o la schimb pentru nimic în lume!
Fidel unui ţel, fidel propriului tău părinte, fidel partenerului şi celui mai bun prieten al tău, fidel celor care îţi fac bine, fidel Lui; fidelitate şi înţelepciune... când vântul bate în sens opus, te poţi întoarce puţin în laterală, avansezi mai uşor. Dacă ai făcut un pas înapoi, s-ar putea să te împiedici şi să nu mai poţi controla lucrurile. Da, toate la timpul lor; da, fără dragoste nimic nu e...
Are you always gonna be there when I grow up, are you?
Cred că e una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-am citit.
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte – şi-a trebuit să strig : Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat ?
Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii : adus puţin de umeri şi plecat peste întrebările lumii.
Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri, şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ? Mâna mi se opreşte : e prea puţin. Glasul mi se stinge : e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis ?
Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă.
Reggae, muzica regilor... e o muzică ce am descoperit că mă fascinează pe bune, îmi place mult! Nu vreau să spun că sunt o regină, deocamdată mă aflu la rangul de prinţesă :-) dar acum două zile, am ascultat pentru prima dată trupa "el negro". Întâmplător sau nu, pe Tvr1 cânta această trupă şi melodia pe care am auzit-o chiar m-a impresionat; e vorba despre "Ploaia". Se pare că şi reggae-ul românesc face performanţă şi ne putem manifesta mai pe limba noastră.
Cine nu a auzit de Bob Marley sau Damian Marley, fiul lui? "No woman, no cry" sau "Road to Zion"... super melodii. Se spune că fiecare om preia câte puţin din fiecare, că sufletul lui este reprezentat de câte un element din fiecare categorie, element pe care şi-l atribuie de unul singur, în funcţie de personalitatea lui. - dacă aş fi un instrument, aş fi xilofon; - daca aş fi un peşte, aş fi delfin; - dacă aş fi un animal, aş fi girafă; - dacă aş fi o floare, aş fi floarea soarelui; - dacă aş fi un obiect vestimentar, aş fi palton lung, până la glezne; şi lista poate continua la nesfârşit.
Şi pentru că până acum nu eram sigură ce stil muzical sunt, iată că am pus punct: reggae!
Gelozia lui Othello a răbufnit incontrolabil, alimentată fiind la sigur! Sunt lucruri care ne orbesc şi răpesc încrederea într-o fracţiune de secundă. Suspiciunea şi răutatea ne domină involuntar. Deşi inima iubeşte şi porunceşte altceva, sufletul se urâţeşte şi nu vede decât ceea ce îi oferim.
Nu am învăţat să-mi iubesc ţuţica decât atunci când a fost bolnăvioară şi mai apoi, când burtica ei dădea în laterale. Genă, moştenire? Halal... cum ţii cana în mână, aşa vei bea şi din pocal.
- Cât face radical din 2? - 1,43... Te iertăm, oricum eşti pe aproape şi în condiţiile tale e de înţeles; important e că mintea ta funcţionează şi e în stare să caute răspunsuri. Când suntem aproape inconştienţi şi nu gândim înainte de a răspunde, ci ne lăsăm pur şi simplu simţurile să rostească, lucrurile sunt naturale, adevărate, pure. Conştient fiind, nici măcar 1,41 nu ştii să răspunzi, ce să mai vorbesc de 1,43; de ce? E exact cum spunea Ivaşcu: atunci când te întreabă cineva „te-ai tuns?”, în loc să răspunzi prompt, liber şi cu eventuale mici detalii despre conjunctură, tu îţi alimentezi sufletul cu „oare de ce mă întreabă asta? Nu îmi stă bine, nu îi place, ce urmăreşte?”
Curat, sincer... inima ştie mai bine decât toate cărţile pământului!
Încă nu am muşcat din pământul rece al toamnei prezente, dar inima simte o dorinţă nebună de a mulţumi lui Dumnezeu că mai sunt astăzi în stare de a scrie aceste rânduri. Nu îmi amintesc nimic, dar toată lumea care a fost prezentă la şocul pe care l-am creat, a fost panicată şi cei abilitaţi şi-au demonstrat profesionalismul. Dintr-o banală operaţie de amigdale, am intrat în stop-cardio-respirator si pentru aproximativ 10 minute, am fost cu îngerii. Mi-e greu să scriu aceste rânduri, încă nu realizez de fapt, ce s-a întâmplat. De regulă oamenii nu îşi aduc aminte ultima secundă a suflului, însă eu sunt conştientă când s-a produs, căci mintea mea lucra... panica încă mă bântuia după operaţie şi nu vroiam să se citească asta pe chipul meu. Am închis ochii de ruşine şi era să nu îi mai deschid niciodată. Cum era cu ruşinea? că mori de foame? ei bine, poţi să şi mori de-a binelea...
Îţi mulţumesc Iulia, că ai fost lângă mine în ziua aceea şi ai anunţat de urgenţă medicii de cele întâmplate şi îţi multumesc tuşi, pentru că ai fost lângă mine în toate acele momente pe care nici nu ştiu cum să le mai numesc. M-am trezit legată de mâini, slab de tot conştientă, cu voci care roiau de bucurie şi afirmau "Uite că a deschis ochii", "A mişcat mâna"... mai apoi tremuram cu tot cu pat şi am fost ingrijită până la refuz. Reanimarea a avut grijă de mine, dar mai bine spus, Dumnezeu a avut grijă de mine! Pentru ce reveneam şi plecam din nou? Important e că ultimul răspuns la resuscitare a fost pozitiv şi că mai văd încă lumina zilei, că mă bucur încă de tot ceea ce înseamnă viaţă, om, natură, toamnă, soare, cuvânt! După 2 ore deschideam şi eu ochii cu adevărat şi începeam să recunosc umbrele!
Mă cert şi mă tolerez în acelaşi timp pentru aceste rânduri; poate ar fi bine să nu îmi creez ocazia de a le mai citi vreodată... habar nu am, simt nevoia de a-mi elibera mintea care e încă într-un impas. Astăzi am fost externată din spital, dar cauzele stopului respirator sunt încă oarecum neelucidate; frica foarte mare care nu m-a părăsit nicio clipă? o alergie la anestezic? insuficienţa mitrală ce mi-a fost descoperită astăzi? sau toate la un loc? Ştiu doar că atunci când voi rămâne insărcinată vor apărea unele riscuri de ordin cardiologic... sănătate multă? câtă? Cred cu tărie că atunci când voi fi întrebată ce îmi doresc de ziua mea, indiferent de an sau clipă, voi răspunde tare, clar şi răspicat: SĂNĂTATE! E mai bună decât toate!
Aş plânge să ştiu că părăsesc acest tărâm... misiunea mea nu a fost încă, îndeplinită! Şi poate că nu aş plânge pentru asta, cât pentru durerea, suferinţa din ochii şi sufletul părinţilor mei care ar rămâne! Prietenii şi apropiaţii sunt ceva relativ, lipsa mea nu ar mai simţi-o după câteva zile, poate, dar golul părinţilor rămâne întotdeauna liber, rece, cu ecou infinit!
Spuneai tuşi, că pot să consider că sunt nou născută. Da, sunt un nou-născut mare!
"Ce-aş fi fost fără Tine Eu nu vreau să ştiu; Aş fi fost poate vântul Ce suflă-n pustiu!
Pe mine m-ai ales Şi-atunci am înţeles: iubirea a început!"
Auzi aici... cică vă pot păstra în formol! Sună comic dar mi-e cam greaţă. După un an de zile petrecut în cadrul facultăţii de medicină, plus încă doi ani pe care îi mai am, m-am sictiric bine, nu glumă. Da, cursurile noastre de actorie se desfăşoară în cadrul clădirii acestei facultăţi, undeva la etajul patru. Asta nu înseamnă decât mare noroc, pentru că morga se află la parterul clădirii. Cât de drăguţ şi plăcut... Unde mai punem la socoteală că totul este alb şi sinistru, ca într-o atmosferă de piştal. După ce anul trecut în vacanţa de vară am stat 5 săptămâni la pat, dintre care 1 săptamână în patul spitalului, terorizată efectiv de groază că nu mai scap, m-am îngreţoşat de tot ce înseamnă boli, doctori, spitale... Dar asta e... când trebuie, e musai.
Amigdalele mele sunt acum pe cale de a fi date afară... astăzi mi s-a spus că e posibil acest lucru chiar acum, Joi! Brrrrrrrrrrrrrrr... nu ştiu de ce gânduri să mă apuc; senzaţia şi sentimentul că ceva din mine va pleca, mă va părăsi, îmi provoacă milă de propria-mi persoană; plus frica de operaţia în sine! Ce e bine, e că voi mânca multa îngheţată vreo câteva zile după operaţione... hi hi hi! Nu, nuuu... râd, plâng, râd, mă panichez, râd, mă liniştesc! Până la urmă, nu sunt singura care a trecut prin asta!
În ultimele zile am văzut o grămadă de pisicuţe, căţeluşi, abandonaţi efectiv fără respiraţie şi pătaşi de sânge, pe toate drumurile... mi-a rămas imaginea lor ca un pepene crud, necopt, pentru care îţi pare rău că l-ai tăiat prea devreme! Diferenţa? Pepenele îl desfaci cu o plăcere nebună, nebănuită... sufleţelele le-ai distrus din prostie, nebunie tâmpită! Probabil vitezomania şi-a lăsat amprentele prea bine!
Ce ţi-e scris în frunte, aia e... poate! Mie însă îmi place să cred că eu mă ghidez după principiile mele proprii.
Fugi, nu e foarte târziu şi mult nu mai ai... gata? ne-am liniştit, bine? nu a fost decât o sperietură al naibii de fulgerătoare! Cum, ce-a fost? Frică de propria umbră?!
La 7 sau 12 ani, lumea nu e la picioarele tale, dar îţi place să crezi că deţii controlul asupra a tot ce mişună în preajma ta. Mingea de fotbal e pocalul de foc, piaptănul şi toate ustensilele tale pentru coafat prietenele vecine, sunt coroniţa de argint şi prin urmare toate celelalte griji nu dispar, dar sunt ignorate. Frica nu ajunge să te cunoască decât foarte rar, atunci când soliciţi personal, transferul prin intermediul aviaţiei; cu porţia, la pachet... dacă mai rămâne ceva, trimiţi avionul de unde a venit... cu pachet cu tot!
Vulpiţa şireată îşi mai arată încă o dată colţii de porţelan; cameliile din plastic nu au miros, dar dacă ai puterea să-ţi imaginezi că petalele ei emană parfumul vieţii tale, dăm pagina. Eu zic acum să îmi imaginez buldozerul ce sparge porţelanul... e posibil asta, nu? Porţelanul simte durerea? Până şi păpuşile plâng când le pedepseşti că în povestea ta, nu au fost cuminţi şi nu s-au comportat ca nişte adevărate domnişoare!
"- Cum se poate că tuşiţi chiar şi acum, după moarte? - Obişnuinţa, draga mea!"
Când îţi recunoşti bine crucea pe care o ai de dus, când punctul din depărtare se vede clar şi nici o altă umbră nu îţi poate periclita vederea în spaţiu, picioarele te poartă singure înspre adevărul tău; chiar şi atunci când începi să şchiopătezi de oboseală şi parcurgi astfel, ani buni din existenţă.
Înapoi în universul dorinţei, în lumea nebuniei şi a extremelor, în adevăratul colţ al cunoaşterii profunde...
Ieri am fost şi eu ca omul la Braşov, cu trenul personal, groaza Carpaţilor... Era plin de mâini întinse şi feţe lipite de geamul compartimentului; mă vedeam într-un film western, cu pistolul la cataramă, aşteptând sprintenă să găuresc totul în jurul meu. Păcat însă că îmi uitasem pălăria de cowboy acasă şi noroc pentru şatra cea îndelung crescătoare.
Cum ajung în Braşov, altă nesopotamie. Dau să trec strada să accesez Bulevardul Victoriei, observ că trecerea de pietoni s-a mutat undeva mai la stânga şi mă întorc uşor pentru a nu atrage atenţia asupra mea. Ori nu am fost convingătoare, ori cineva chiar mă pândea de cum m-a zărit prima dată, pentru că observ în spatele meu un boschetar, cu buza umflată şi bubată, nespălat şi cu o faţă care îţi transmitea dintr-un foc, gândurile lui perverse şi bolnave. Măresc pasul, pândesc cu coada ochiului şi îl văd tam-nesam fix în spatele meu, parcă eram siamezi. O iau mai la dreapta, grăbesc încă o dată pasul, din nou gemelul se lipeşte de mine, mă opresc brusc ocolindu-l pe partea dreaptă şi trec pe partea stîngă a trotuarului prin spatele lui. Se holbează la mine mirat, de parcă nu se aştepta să-mi dau seama de prezenţa lui. Ajung la trecerea de pietoni, trec galopând strada şi mă bucur că handiul a rămas undeva în spatele meu. Fără nici o intenţie de a incetini graba din paşi, cum iau colţul cu B-dul Victoriei, zgâitul mă ajunge. Îmi dau seama clar că tipul are ce are cu mine... Fierbând de nervi, fac un zig-zag pe trotuar din mers şi libidinosul în continuare, vrea să fim siamezi. Trag cu ochiul ultima oară, nu are nici o intenţie de a se dezlipi din spatele meu şi mă opresc încă o dată brusc, cu nervii la maxim şi îi spun "Ai vreo problemă? Hai, mişcă!" şi îl mai şi împing pe saracu'; băga-l-aş în... toţi stâlpii de telegraf! Mai are şi tupeul să comenteze: "Nu, mişcă... te rog frumos!" =)) Dacă nu eram atât de nervoasă, poate aş fi schiţat un zâmbet cât de mic, da aşa, să mă scutească!
Şi ca să se termine ziua corespunzător, întorcându-mă acasă cu autobuzul, şoferul tâmpit, că altcumva nu merită să fie lăudat, uită de vreo cîteva ori să închidă uşa din spate a autobuzului. Pasagerii îi atrag atenţia, problema se rezolvă, însă ultima dată a fost fatal. Plecând autobuzul din Şercaia şi atingând deja în jur de 60 Km/h, pasagerii nu mai apucă să atenţioneze şoferul să închidă uşa, fiind obligaţi să strige în disperare să oprească de urgenţă; un tânăr căzuse din autobuz. Cu luminile telefoanelor şi brichetele aprinse, căci era deja în jur de 21:10, au început să-l caute pe băiat pe marginea drumului. Era distrus la faţă, căzuse din plin. Ziceau ceilalţi pasageri că era puţin beat tânărul, dar asta nu e o scuză pentru buruiana de şofer, care se joacă cu vieţile oamenilor!
Vai de capul meu şi de zilele noastre... că ştii unde pleci, dar nu ştii dacă te mai întorci şi mai ales cum te întorci.
Tic, Tac - a fost miezul nopţii. Stelele îmi şoptesc poveşti, poveştile nutresc gânduri... multe, colorate. Nu îmi e frică de viaţă, îmi e frică de oameni. Viaţa nu e decât un lung şir de întâmplări, oamenii sunt golul de care poţi fi învăluit. La rândul meu, sunt om şi creez goluri. E cam înnorat şi o singură stea, din poziţia aleasă, se iveşte cînd şi cînd de după norişorii grioleţi (nu pare să existe termenul în dicţionar, dar s-a petrecut în gândul meu).
Unde, cum, de ce? Poate că e de vină Socrate, Platon şi cu Giordano Bruno; ei mi-au implementat filozofia lor... "Pentru a ajunge la adevăr, e nevoie de independenţă în gîndire". Ne stoarcem zilnic sentimentele şi nu vrem altceva decât ca celorlalţi să le putem spune drept şi veridic, cum stă treaba. Dar tot viaţa e cea care ne învaţă că nu toate golurile primesc cu înţelepciune, parte din noi. E mare lucru să ai tăria de a accepta o viaţă, ca să nu mai vorbim despre tăria de a accepta o moarte cruntă, în schimbul propriei demnităţi. A avea curajul să-ţi duci ideile şi buna credinţă, până la capăt, indiferent de consternarea celorlalţi...
Steaua continuă să apară şi să dispară... mă priveşte, îmi vegheză spusele; nu mă aud decât eu şi steaua milenară. Îmi aduc aminte de o poezie: "Copilărie" - Ana Blandiana. Codru verde de brad a fost cea alături de care, am analizat pentru întâia oară, o poezie; mi-a plăcut stilul abordat şi maniera în care m-a făcut să înţeleg de fapt, care sunt cărările. Îmi aduc aminte şi acum, şocul interior pe care l-am avut la final; abia atunci mi-am dat seama de ce toate acele întrebări. Cînd spunem lucrurilor pe nume, ceilalţi încep să înveţe materialul.
~~~ Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Şi-ncerca să-apară în oglindă.
N-am văzut-o niciodată, dar ştiam, Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă (Precum inima salcâmului din geam Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă E aievea cântu-i uniform, Şi ca nu cumva în somn să tacă, Mi-era frică seara să adorm. ~~~
