Este ziua a-10-a, luna a-8-a, adică 10.08 . Imediat inversăm şi ajungem la ziua a-8-a, luna a-10-a, adică 08.10 . Şi uite aşa se vor împlini 4 ani. 08.10.2009; “I will survive” a fost încurajarea perfect inconştientă, iar “Pe mine m-ai ales” a devenit imnul sufletului. Oare cât de bine am ştiut să mulţumesc în aceşti 4 ani pentru clipele extra, primite în dar? Nu cred că îndeajuns; poate nici măcar 1%. Sunt clipe în care fac mult prea multe, deşi nu cred că există prea mult, dar sunt şi clipe în care uitarea e catastrofală: distruge tot ceea ce fusese clădit cu umilinţă şi patimă. Câţi dintre noi ştim a mulţumi cu adevărat pentru faptul că respirăm, că ne putem mişca degetele pe tastatură, că gândim, că putem clipi şi privi minunile naturii, că auzim în fiecare dimineaţă ciripitul nebun al păsărelelor, că putem călători în lumea asta în lung şi-n lat fără a avea grija banilor?
“Mă ascund în spatele gândurilor leneşe şi visez prea mult; visarea e bună, dar cu măsură. Mă ascund în spatele principiilor obsedante şi a unei sensibilităţi care nu-mi dă voie să comunic cu cei care nu vibrează cu sufletul meu; e bine, până la un punct în care depind într-o oarecare măsură de acei oameni. Mă ascund în umbra mea pentru a nu fi călcată în picioare; e bine, dar loviturile trebuiesc primite şi barate. Mă ascund în spatele privilor dominante şi inteligente pentru a nu demasca slăbiciunea, vulnerabilitatea. Mă ascund în spatele nebuniei şi a unei disponibilităţi continue pentru a nu permite să se cunoască tristeţea, melancolia caracteristică-mi.” Vă regăsiţi? Mă regăsesc… . Sunt un om care trece repede de la o extremă la altă. Sunt un sado-masochist. Un trist şi un nebun al vieţii totodată. Un plângăcios şi un crizat. Un fricos... mi-e frică de intunericul pădurii şi de necunocutul din întunericul nopţii. Nu mi-e frică de eşec sau moarte; sunt o fire liniştită de fel, tăcută şi energică. Mă enervez foarte repede, incredibil de repede - contrar aparenţelor. Mă abţin când nu e cazul...
Făceam un bilanţ şi am realizat că Dumnezeu m-a ferit în viaţă de multe momente care ar fi fost marcante pentru mine; trebuia să fiu prezentă şi eu în mijlocul lor, dar întotdeauna a intervenit acel ‘altceva’. Îmi era ciudă pe moment că nu am luat parte la acel bucium cu jale, dar timpul mi-a demonstrat că toate experienţele vieţii prin care am trecut sunt mai mult decât toate celelalte la care nu am participat, cu un parfum mult mai puternic şi semnificativ pentru mine. Dumnezeu nu dă omului decât atât cât poate duce, nu mai mult.
Nu cred că voi putea vreodată fi profund recunoscătoare sau să mă apropii de ceea ce se doreşte spiritual de la mine, dar sunt sigură că întotdeauna voi avea un gând acolo sus. Pentru mine, pentru cei morţi şi dragi ai mei, pentru liniştea şi pacea sufletului meu.
Unoeri simt nevoia să scriu, să vorbesc cu mine şi dedesupturile de care mai uit. E ca o încurajare şi dovadă că încă mai simt, nu m-am rătăcit.
După aproape patru ani, mai sunt! Sunt doar un om. Sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu