Rebeliunea. Ajută la ceva? Şi nu fac nici un fel de referire la toată răfuiala prezentă în România noastră iubită. Nu mă mai uit la telembizor de luni bune. Am renunţaţ să îmi distrug neuroni. Şi-aşa îmi distrug zilnic destui, cu problemele şi stresul pe care le car în cârcă de la sine, aşa, că mi le dă viaţa, de ce să mă mai complic cu toate câte sunt la nivel naţional, chiar şi internaţional? Mai aflu câte una din diverse discuţii din jurul meu, dar nu mă complic eu într-atâta. La revedere, pupici şi zgândărici.
Dacă ar fi să ne revoltăm pentru fiecare lucru sau situaţie peste care dăm, am fi într-un haos total, nu s-ar mai înţelege creion cu hârtie. Nori de cenuşă de-a dreptul ar trebui să fie între noi. Mă revolt destul în mine, dacă ar fi să răbufnesc, aş distruge cartiere. Dar nu se merită. Pentru cine? Pentru soarele care străluceşte şi panseluţele care zâmbesc fericite? Cum îţi aşterni, aşa dormi. Asta ar trebui să fie consolarea. Ştiu că nu e. E un clişeu doar. Vor veni şi zile mai bune? Lasă că le rânduieşte Dumnezeu pe toate, sau care ar trebui să mai fie salvarea? Şi apropo de salvare, astăzi chiar era să mă calce una. Ce frumos trebuie să fie să mori călcat de salvare!
"Să mori culcat pe-un aşternut, aşa cum dorm culcaţi în cimitire, toţi sfinţii palizi din altare: cu pumnii-ncrucişaţi pe piept."
O poezie drăgută... nu mai ţin minte autorul şi nici titlul şi mi-e lene să caut.
Şi cum spuneam, revoltă ca să ce? Să mă eliberez, da! Să fiu călcată în picioare de cei care au pus coada la prună, nu! Toate îşi au rostul lor, iar când voi descoperi rostul concret, mă voi elibera faţă de mine. Atât.
Că bine spunea cineva: "a fi sau a nu fi nu e o intrebare; sunt două!"
