Am nevoie de suflul Tău,
de alinarea Ta,
de mângâieri calde
în pragul oricărei clipe.
Să-mi dau seama
până unde anume pot merge.
Să păşesc liber
către păsările cerului
şi să ciugulesc alături de ele.
Eliberarea eu nu o cunosc,
învaţă-mă Tu lucrul acesta.
Când plâng, cerul se sparge;
când râd, luna zâmbeşte.
Mare e sufletul meu
şi mică e puterea mea.
Colind lumea în lung şi-n lat degeaba,
ochelarii îmi sunt aburiţi.
Se sparge cerul şi ei nu clintesc.
Lipiţi îmi sunt parcă de vârful nasului.
Cu mâna Ta blândă,
cuprinde-mi chipul
şi ia-mi ochelarii de pe ochi.
Să încep să mă bucur
de nestatornicia lucrurilor,
să privesc noroiul ca pe ceva magic,
să încep să adun cioburi
şi să desenez petale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu