Drumuri pavate

Vor fi 2 săptămâni de Tg.Mureş. Workshop-uri cu oameni a căror nume sunt mari în domeniul teatrului. Şi noi, puradeii, pe lângă ei pentru a prelua ce e mai bun. 7 ore pe zi. Îmi plac workshop-urile cu oameni noi.
Doamne ajută!

Sanie cu zurgălăi

Deja am început să ascult colinde. Mă liniştesc. E un aer în jurul meu, de iarnă. Acea melancolie şi linişte specifică sărbătorilor şi cântecelor de iarnă. Deja simt acea atmosferă. Abia aştept să împodobesc bradul, ca în fiecare an, să colind, să mă plimb pe străzi şi să văd totul alb în jurul meu, să simt răcoarea nasului înroşit, să mă bălăcesc în zăpadă, să prind fulgi în palmă... e anotimpul meu preferat şi deja îl visez şi îl aştept. Şi dacă şi de Crăciun e zăpadă, de nimic altceva nu mai am nevoie.

Ce anotimp esti tu?

"Adori iarna, deoarece odata cu ea isi fac aparitia primii fulgi de nea si minunatele sarbatori. An de an, astepti cu nerabdare sarbatorile de iarna care-ti trezesc in suflet bucurie si melancolie. Esti o persoana vesela, curioasa si consideri iarna un anotimp special, ca si tine. Nu-ti place caldura sufocanta din timpul verii, soarele foarte puternic si agitatia specifica din timpul anotimpului cald. Iarna iti inspira putere, speranta, incredere si curaj. Adori prima zapada si iti place sa privesti fulgii jucausi din fata geamului. Astepti cu nerabdare prima bataie cu bulgari si retraiesti cu nostalgie momentele copilariei. Esti o persoana vesela, energica si transmiti prietenilor acelasi entuziasm. Si garderoba de iarna te incanta; adori fularele colorate, caciulitele haioase si manusile groase. Iti place sa sochezi, asadar si-n miezul iernii porti cu nonsalanta fuste scurte si rochite seducatoare."

Pământul are gust de mac

Undeva lângă o cărare

doi copaci susţin un leagăn.

Mărturii din noapte.

Nu tu frig, nu tu toropeală.

Tu – bucurie.

Tu – confuzie.

Tu – emoţie.

Tu – nebunie.

Tu – dorinţă.

Tu – eliberare.

Treceau paşi pe lângă urechea mea

Şi din gură-mi ieşeau porumbei

Până când paşii-au încetat.

În clipa aceea corpul a devenit pământ

Şi energia a plecat de jos în sus

Într-un strigăt nemai-auzit.

Lei fioroşi au plecat la cer

Lăsând în urmă păcatul

nerostirii la timp a supremaţiei.

A rămas o energie care curenta

Iar buzele au rămas deschise.

Nu puteau înţelege descătuşarea.

Salivele s-au unit apoi;

pământ, copaci, leagăn.

Pactul a fost încheiat.

Cerul e martor

Iar ecoul încă pluteşte pe deasupra.

Nici o furtună nu va şterge urma.

După un ultim gând, am zbughit-o.

Paşii mă repezeau la vale;

mă aruncau în sus şi înainte

Abia parcă atingând pământul.

A fost cea mai rapidă fugă vreodată.

Pietricele au rămas printre dinţi

o noapte întreagă - să se aşeze.

Pământul are gust de mac.

(În)frânţi de ploaie

Dacă mă întrebi unde am fost zilele astea, vei afla că am fost la nebuni. La propriu şi la figurat. Nu, nu jignesc pe nimeni, dar o boală te înnebuneşte într-un anume fel. Trei zile am fost internată în spital unde în jurul meu am avut persoane bolnave de epilepsie, scleroză, glaucom, parkinson, paralizie, hepatita B şi încă o boală încâlcită aparent fără leac. Hău mai ştie cine, ce şi unde vom ajunge. Când stai într-un spital, mai ales înconjurat de cazuri cutremurătoare, parcă toţi pereţii se năpustesc asupra ta şi ai o mie şi o sută de filme horror în cap. Şi dacă mai încep şi vecinii de salon să-ţi povestească viaţa lor petrecută la sânul medicilor, te-ai aranjat pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Nu ţi-e de ajuns că ai tu problemele tale de sănătate cărora încerci să le cauţi o rezolvare, îţi împing şi alţii furculiţa în gât. Nu mai aveam răbdare, bine că am ieşit de acolo.

Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.

Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.

Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.

Optimismul mă caracterizează încă. Voi. Vom. Voi.
Voi.

Ani şi ani

Unii ţipă pentru a descărca energiile nepotrivite din corp. De preferat e să faci lucrul ăsta în pernă, nu care cumva să te trezeşti cu reclamaţii şi tot felul de opinii în jurul tău. Uneori simt şi eu nevoia să ţip, să strig până să mă golesc, să pot spune apoi că sunt liniştită, calmă, că m-am aşezat interior. Să ţip, să mă mustru, să cert pe altcineva, să plâng, să râd. În pernă. Când îmi vine. O perioadă. Sau toată viaţa? Până când n-o să mai îmi vină. Nu voi răguşi, sunt sigură. E prea mult acolo. Mult...
Astăzi e o zi de mare însemnătate pentru mine. Tind să uit asta în anumite clipe dar simt totuşi această bucurie. O bucurie care mulţumeşte colţului din stânga sus.

Da, şi astăzi îmi vine să ţip. Într-o zi tot am să ţip, astăzi vreau să devin un tot cu pământul. În urmă cu un an, Dumnezeu m-a luat la El pentru câteva minute şi m-a trimis înapoi. Nu ştiu ce mi-a povestit şi cât anume m-a certat, ar fi prea frumos să-mi pot aminti. Ştiu că m-a trimis înapoi ca să mai încerc o dată. Am să muşc din pământ şi am să-l mestec. Trăiesc şi altceva nu mai ştiu. Într-o zi voi deveni cu adevărat liberă, aşa cum îmi doresc.
Mulţumesc!

O poveste ce poate continua

E ca în copilărie. Atunci când îţi doreşti ca toate jucăriile să îţi spună povestea şi tu să stai să asculţi versiunea lor de adevăr. Le iubeşti pe toate la fel. Unele au fost private de anumite momente, altele au râs în hohote şi au plâns odată cu tine. Pe chipul lor găseşti acum aceeaşi bucurie de a fi alături de tine. Au stat mult timp închise între 6 pereţi de pânză. Nu îşi doresc o altă familie sau pungi de nailon în care să li se taie respiraţia. Oricum, îţi e greu să te desparţi de ele. Le-ai redescoperit într-un moment în care aveai nevoie de compania lor conştientă.

Şi fiecare are la rândul ei, povestea ei. Zâmbeşte. Sunt nostalgii şi momente memorabile. O dovadă a trecerii timpului, o dovadă a convieţuirii. Şi mai era un elefănţel albastru şi cu siguranţă mai erau vreo câteva. Parte din tine, a copilăriei tale. Partenerii tăi de jocuri, grupa mare de la grădiniţă care a trebuit să părăsească grupul. Ceilalţi au rămas mici şi în preajma ta. Nu sunt încă suficient de mari deşi cu lapte i-ai hrănit la fel pe toţi, i-ai învăţat cele bune şi cele rele.

Unii au devenit acum periniţă pentru ace (lucru care nu înseamnă că îi marginalizezi), alţii au fost manechini şi au prezentat moda. Ceilalţi au stat liniştiţi, martorii vizuali şi auditivi ai casei. Cei mai cuminţi. Pe unii i-ai dorit încă de la început, pe alţii însă i-ai privat de această bucurie; i-ai acceptat din bun simţ şi un timp i-ai abandonat prin te miri ce unghere ale casei până când le-ai simţit oftatul. Cu toţii îşi doresc să fie alături de tine, să se joace frumos, împreună, pe cuvertura patului tău, ziua, iar seara să îţi ţină companie sub plapumă.
Nu-i poţi lua cu tine oriunde te duci, dar eşti liniştit că oriunde te duci, ei te aşteaptă cuminţi şi cu braţele deschise.

I have a dream

Momentan, îmi doresc sănătate. Restul, pe parcurs. De multe ori nu ştiu ce să cer lui Dumnezeu; parcă nici curaj nu mai am să îl rog să-mi dea ceva anume, material vorbind sau să mă ajute să obţin vreun rol, promovare sau recunoaştere. Ele vin, dacă e până acolo. Un vis de a avea sănătate şi ce mai ştie El că e mai bine pentru mine. Eu ştiu unde vreau să ajung, dar fără sănătate nu se poate. Nu îmi doresc să devin dramatică. Am un vis şi mai multe visuleţe. Şi poate că nu trebuie să cer nimic, trebuie doar să continui firul firesc al vieţii. Cât de simplu, e! Sau îmi pare doar?
Cine caută, găseşte.

Barca pe valuri, pluteşte uşoor

Când merg la doctor şi mă văd nevoită să aştept în aşa numita "sală de aşteptare", nu am pretenţii gen 'televizor', 'conversaţii la telefon(ale altora)' sau 'Istoria României de la 1848 care răsună din cabinetul doctorului'. Nu, chiar vă rog să le ţineţi departe de mine, mă pot lipsi cu aşa o uşurinţă, de nu o să vă vină să credeţi. Poate că stau prost cu nervii, dar încep să mă foiesc, pun picior peste picior, braţele încrucişate şi na nenică! Cred că e nevoie de o linişte înainte, să te mai gândeşti încă o dată la conversaţia care se va naşte.

Când stau la astfel de "cozi", prefer Istoria mea, în mintea mea. Zeci de gânduri repetitive mă fulgeră în clipele acelea: "Ştiţi domnul doctor...", "Credeţi că...", "Dacă...". Oricum le uit pe toate când mi se spune "Poftiţi", dar e siguranţa şi liniştea că le-am parcurs şi ele revin uşor, uşor, de îndată ce am închis uşa pe dinăuntru.
Şi pentru că mai trebuie să şi ies din cabinet, ies! Cu capul şi mai rotund şi cu alte gânduri. Revăd istoria şi mă gândesc "na, că te duci cu una şi capeţi mai multe"! Alţi bani, altă distracţie!

With love

Am revenit mai devreme decât mi-am promis. Mulţumesc mami pentru că m-ai ajutat să ies din depresie. Nu mă interesează cine citeşte aceste rânduri şi nici ce impresie (bună sau rea) îşi face despre a mea persoană. Astfel de momente fac parte din viaţa noastră, desigur, şi ne şi întăresc în acelaşi timp. Poate doar că nu trebuiesc expuse celorlalţi.

8 Octombrie reprezintă multe pentru mine printre care şi o datorie mai veche. Nu e vorba de bani, ci despre un gest de nepreţuit pe care nu l-am dus la bun sfârşit. În acest an voi mulţumi dublu. Până atunci însă mai este şi mă simţeam zilele trecute ca într-o cuşcă cu lei fioroşi. Ei bine, e important să nu fi singur în lupta cu viaţa, iar mama a fost şi e în continuare alături de mine. Ce vrea Dumnezeu, dar e important să vreau şi eu căci altfel "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă" şi mă trezesc mai târziu că am pierdut timp; un timp important. Dacă mă izolez nu rezolv nimic; din contră, mă afund mai mult.

Următoarele două săptămâni sunt foarte importante pentru mine, de aceea sunt şi atât de "ca pe ace". Dacă unora nu le pasă, aştept ca acestor oameni să le pese. Mi-e greu să mă gândesc la ce va fi, dar am încredere. Mai rău nu se poate, nu-i aşa? Un prim pas va fi 30 septembrie, celălalt va fi o săptămână întreagă.
Doamne Ajută şi multă sănătate!

Pe curând!

E nevoie de o pauză, o aşezare. Cereale integrale la micul dejun, ouă, fructe, legume... hrană mentală şi sufletească. Şi tot ce face bine unui suflet obosit. Da, e obosit.
Revin pe 8 Octombrie. Cu alte forme ale existenţei mele, aceeaşi esenţă.