Ca-n viaţă

Cuvintele au dispărut. Invizibilul devine vizibil şi totul pare o joacă de copii la cel mai înalt nivel. Dacă se păstrează inocenţa vârstei de început, s-ar putea să rămânem şi noi cu zâmbetul, la final. Până acolo unde putem duce.
Dar nu orice zâmbet ascunde bucurie. Da, dar nici bucuria nu înseamnă mulţumire.

Poftiţi, vă rog!

Ultima zi din Februarie. Mâine începe primăvara. Teoretic. Ghioceii au apărut oricum de ceva zile şi ne încântă sufletele. Mă voi duce de îndată să mă aprovizionez cu mărţisoare pentru cele dragi mie. Parcă trebuie să ne alegem şi băbuţe acum în perioada asta, mă mai gândesc ce zi aleg, până la noapte am vreme.

O dedicaţie muzicală de excepţie pentru primăvara care dă să ne invadeze în câteva ore şi pentru floricelele din voi, doamnelor şi domnişoarelor. O primăvară frumoasă şi plină de inspiraţie pozitivă!

Cuvinte sparte

Sunt în vacanţă şi nici măcar nu mai ştiu de ce. Mă plictisesc pur şi simplu. Câtă ironie şi prostie! Unde mi-e bucuria pentru ceea ce înseamnă în mod cât se poate de simplu "odihnă"? Câţi nu aşteaptă concediul sau vacanţa pentru a lenevi, iar eu fac nazuri. Şi nici măcar nazuri nu cred că se numesc. Sictir, saturaţie pur şi simplu pentru ceea ce văd în jurul meu. Nu, nu sunt perfectă şi nici nu îmi doresc să fiu; nici măcar nu există perfecţiune. Sunt cât se poate de ironică, miştocară de fel, miserupistă şi non-conformistă.
Nu mai vreau nici să mănânc, nici să dorm, nici să deschid gura. Mă dor toate. La propriu. Ieşirile în aer liber sunt singurele momente în care simt că aparţin cuiva.

Ieri după ce mi-am făcut analizele şi m-au văzut medicii, mi s-a spus că sufăr de oboseală cronică. Cine crede că mă mai pot odihni acum, se înşeală amarnic. Noaptea nu pot adormi, îmi vine greu să mă pun la somn şi mă trezesc cu durere de cap. Nu dorm foarte mult, de stresat mă stresez din orice, nervi îmi fac destui în fiecare zi, sătulă fiind chiar şi de fumul de ţigară pe care îl înghit până şi pe stradă, din partea ignoranţilor. O mie de gânduri şi de întrebări care nu-mi dau pace, răspunsuri multe din care nu mai am nici puterea să aleg... mă îndrept spre o necunoscută mare de tot.

Poate odată cu venirea primăverii mă voi înviora. Liniştea ei o caut şi mă linişteşte . Ce vreau eu de la nestemata viaţă ştiu, asta mă mai ţine trează şi atât. Nici măcar locul numit "acasă" nu mai îmi dă puterea de care am nevoie. Cât de dureros şi răutăcios... Nu e decât o căldură care după câteva ore capătă caractere înghesuite. Şi nu cred că e doar o fază în mintea mea, e în sfârşit un moment în care am tăria de a recunoaşte. Iubesc, dar cu măsură.

Săptămâna aceasta m-am jucat cu o comoară de fetiţă pentru 2 zile. Câtă bucurie şi linişte îmi dădea... chiar şi numai dacă o priveam sau o ţineam în braţe, îmi umpleam sufletul cu bucurie şi împlinire.

Ce te mai poate bucura? Frunza ruginie care îşi începe zborul? Aşa zboară şi timpul, mare scofală. Soarele care apune? Aşa apunem şi noi într-o bună zi, iar lumea ne va uita mai curând decât promite sau îşi va aminti de noi, dar va fi mereu cu ochii înlăcrimaţi; nu mai ştim să ne bucurăm de amintiri. Lacrimi de bucurie? Pentru mine nu există, acelea nu sunt lacrimi, sunt excitări ale sentimentelor care răbufnesc. Lacrimile nu se nasc decât din durere.

"O caracteristica a celor cu increderea in sine scazuta este accentuarea amintirilor negative si "impacarea" cu gandul ca "Numai mie mi se putea intampla asa ceva... ". Specialistii spun ca aceasta este una dintre capcanele care adancesc problema. Tot ce trebuie sa faci este sa iti controlezi gandurile si emotiile, printr-un procedeu foarte simplu. "
Tare deştepţi mai sunt medicii ăştia şi psihoterapeuţii. Ei nu au probleme? Ba da şi de multe ori poate mai mari decât noi, doar că încearcă şi ei săracii să ne trezească la realitate. Care realitate, oameni buni? Mai bine rămâi prost şi încuiat, că atunci când realizezi prea multe, e vai şi-amar...

Concluzia? O voi trage într-o altă viaţă. Sau poate niciodată. Oricum totul e atât de schimbător şi de îngrozitor de trecător...

Aviz pentru cei în cunoştinţă de cauză:
~Eu şi cutiuţa mea ne mai hrănim doar cu clătite~
Atât.

Curat constituţional

"Taie văpaia
Şi scrie-mi că mâine există.
Crede că ruptă
din nestemata infinitului
e clipa.
Pictează-mi oaze."

O simt parcă nici nu ar fi.
Întind uşor gândul
Şi înţep crisparea
Cine are curajul?

Crudul tremură
Mirarea ţinteşte în gol
Paşii grăiesc adânc
Totul îngheaţă.

Coboară încet adiere
Şi şopteşte-mi cald,
adevărul.

Cu o floare nu se face primăvară

Atât de tare m-am speriat de mine şi de liniştea care domnea... mi-e frică de linişte şi calm, dar cum se face că prinde atât de bine? Şi cum se face că atunci când totul în jur tace, eu nu pot tăcea? De ce atunci când soarele mă încălzeşte şi copacii dezgoliţi mă privesc duios prin ochelarii lor înmuguriţi, eu nu pot tăcea? Să stau lemn cu faţa spre cer şi să nu şoptesc nimic naturii care mă priveşte. Să las ochii tăcând şi întregul corp primind mana pământului.

Am trăit destul vibrând şi zburând, ţipând şi lovind... puţină linişte, domnilor din cer? Opriţi gândul şi suflarea, opriţi orice urmă de mişcare, faceţi urechile să tacă, coaseţi nasul şi îndesaţi poame în gură. Ofer irişi distinşi. Ofer totul la schimb pentru doar câteva clipe de tăcere.

"Mă" sau "nu mă"

Până nu demult credea că va pierde globul de cristal. O lovitură de parchetul lăcuit i-a provocat o gaură mică, dar signifiantă până la refuz. Foarte lent, întreaga creaţie părăsea globul fără să-i pese de goliciunea care va răsuna peste zări. Formele dispăreau încetul cu încetul şi fiecare picătură care cădea peste pământ se transforma în râuri de lacrimi, iar peştii apăreau de neimaginat, învăluind fiecare val spumegând. Nu mai ştiai pe unde să te scalzi. Până şi pietrele loveau răcoarea apei şi priveau străpungerea. Totul în jur se înneca; blocuri de gheaţă se topeau, valuri imense răpuneau chiar şi floarea de colţ. Nu mai era mult şi totul ar fi devenit ocean; oceanul fără nume sau un ocean numit "pământ".

De ce nu?

Îmi doresc să mă dau cu paraşuta; să sar din avion şi să simt aerul rece şi fiorii de teamă care mă vor lovi; să strig de frică şi să râd cu lacrimi de panică; să-mi pun mâinile la ochi să nu mai văd nimic şi să pândesc în acelaşi timp lumea mică de jos în care mă voi reinstala; să trec printre norii pufuleţi şi să mă bucur de privelişte; să simt fiecare senzaţie ca şi cum ar fi ultima; să mă bucur de ultimele secunde aeriene şi să reajung la sol cu încărcătura necesară de a o lua de la capăt; să zbor tot timpul.

Little secret

Ai simţit vreodată cum aerul expirat de tine îţi încălzeşte corpul? Indiferent că rosteşti o mustrare, cuvinte dulci sau că visezi pur şi simplu... Indiferent că celălalt te face cu ou şi cu oţet sau că te scoate din sărite? Cred că e vorba despre trăirea interioară pe care o porţi cu tine mereu şi pe care nu doreşti să o pierzi, dar pe care ţi-o retransmiţi ca o încurajare, ca un imbold. E prietenul tău cel mai bun pe care îl protejezi indiferent de situaţie. Se mai întamplă să fim neglijenţi şi să lăsăm aerul acesta să treacă pe lângă noi şi să-l lăsăm în urmă, echivalentul momentelor de depresie, desumflare, fără de vlagă...

Îmi aduc aminte de un moment de relaxare pe care l-am trăit anul trecut şi în care cuvintele celui de lângă mine sunau cam aşa: "Acum vei da afară tot aerul de care tu nu ai nevoie." Am trăit în acelasi timp un moment de panică pentru că am simţit într-adevăr o durere în piept în timpul expiraţiei şi un cumul negativ care îşi lua zborul.

Acum realizez de fapt cât de important e să ne permitem să conştientizăm totul; fiecare mişcare, fiecare suflu, fiecare cuvânt sau gest. Nu doar când primim energie de la celălalt ci şi în timp ce noi dăm. De multe ori la nervi sau furie, nu ţinem cont de ce simţim şi împroşcăm indiferent de situaţie. Toate se întorc împotriva noastră, toate revin la noi; din noi, iar vinovaţii suntem tot noi de fapt. Permitem prea mult căcatului celorlalţi să ne mânjească. Când energia proprie eliminată e pozitivă şi conştientizată, devenim şi noi conştienţi şi pozitivi şi nu ne lăsăm atacaţi sau doborâţi de sentimentele celuilalt care dau buzna înspre noi.

Va fi micul meu secret de acum înainte.

Şşşttt...

Poate că dacă ar sta timpul în loc am încremeni şi noi şi ne-am acorda timp. Timp să privim dincolo de brazi, de nori, dincolo de un simplu trup care nu spune nimic şi care totuşi înseamnă atât de mult. Când suntem înconjuraţi de "prinţipuri" bufalo-biliste, vedem totul undeva mai sus decât putem duce şi lauda de sine nu miroase-a bine.

O tânără domnişoară se adresează unui domn: "Nu-mi permit să vă contrazic". În acelaşi timp, la doar câteva secunde, îi spune: "Da, vă pot fi nepoată, dar dacă noi, cei de vârsta mea, nu avem acum un cuvânt de spus şi nu încercăm să contribuim cu ceva, cine şi când?"

Păi bine, bine domnişoară, nu vezi că singură te-ai contrazis? Mă doare capul de vorbe vorbe şi numai vorbe, că suntem atât de experţi în sfaturi şi în teorii, da' practica tare rău ne dă peste nas! Ori ai un cuvânt de spus ori nu-l ai ori taci dracu din gură... ori era o glumă. Ori deja începe şi mă doare din nou capul. Ori deja delirez, ori... ori!

Scârţa scârţa, că ieri cineva ne tot povestea câte-n lună şi-n stele, îmi lăsa mie impresia, numai aşa cât să nu tacă. Când te simţi cu musca pe căciulă pentru ceva şi nu vrei să se instaleze liniştea, bagi frate cuvinte gârlă, câte vrei şi câte nu vrei, teme incitante ca să fii sigur că celălalt e interesat. Dar când deja te-a enervat la culme cel din faţa ta, poate să-ţi dea şi un pui fript, flămând să fii de două zile, că tot în cap iţi vine să-i arunci puiul.

Cred despre mine că aş putea sta o zi întreagă într-o încăpere cu multă lume, fără să scot un cuvânt. Doar să stau şi să-i ascult pe vorbitori, să le miros emanarea cuvintelor, să le privesc grimasele, limbajul non-verbal... dacă nu sunt interesată de subject, prefer să stau neneică şi să tac şi-o săptămână, că sunt sătulă de păreri, de răutăţi, de Takko, New Yorker, Lady Gaga, new fashion, freze noi şi trenduri noi, cururi, ţâţe şi politica mamii ei.

"Ne ducem toţi câte puţin mereu..."

Cecitate

"Cecitate" - titlul unei cărţi care nu a apărut încă, dar care în câteva luni va fi pe piaţă.

"Cecitate" - un proiect în stadiu de lucru.

"Cecitate" - un titlu cam bolnav pentru o carte, dar care înseamnă mult.

CECITÁTE s.f. - Absenţă a vederii datorită unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire.

Cecitate psihică = pierdere a capacităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului.

Cecitate verbală = pierdere a capacităţii de a citi sau de a întelege sensul limbajului scris; alexie.

Cecitate nocturnă = hemeralopie. – Din fr. cécité, lat. caecitas, -atis.

Terapie

N-am să-ţi reproşez nimic
Bastonaşele sunt de vină.
M-au cocoşat mai tare
Decât aş fi fost
Dacă nu existau.
Conexiunea s-a pierdut.
Suflarea a fost tăiată
În două
Şi am lovit în ea
Cît de tare nu am putut -
niciodată.
Scaunele se privesc în gol
În ritm de "alabala portocala"
Şi-şi şoptesc infinitul
Aşteptând după fantoma perfectă.
Bate de trei ori
În aerul împresurat cu maci
Şi îmi vei auzi adierea.
Voi veni să colorez fantoma
În culorile curcubeului
După care voi pleca -
pentru totdeauna.
Vorveşte-i ei,
Eu voi fi departe;
plec în ţinutul albastru
să cânt fulgilor.

Descântec

Nici nu mai ştiu unde s-a pierdut. Am avut-o în buzunarul stâng, aproape de roşul acela nestemat şi a scăpat. Nu ştiu dacă a fugit sau dacă e vorba de neglijenţă. Simt că atunci când o voi regăsi, altceva voi pierde. Dumnezeu ne dă pe-o parte şi ne ia pe cealaltă. Habar nu am de ce; poate că El ştie mai bine şi de aceea le face astfel. Şi poate că totuşi nu voi pierde acel altceva, nu îmi doresc.

Dacă citeşti "Pasărea albastră" a lui Maurice Maeterlinck, descoperi că viaţa ta începe cu foarte mult timp înainte ca tu să te naşti cu adevărat. E o adevărată luptă în lumea copiilor nenăscuţi încă. Cunoşti de pe atunci rolul tău principal printre semeni. Dacă cineva e responsabil cu împărţirea ciumei, altul abia aşteaptă să înfăptuiască o crimă, pe când tu poate ai sarcina de a deveni conducătorul ţării. Dacă vreunul se sustrage menirii lui, nedorind să plece din ţinutul copiilor nenăscuţi încă şi întârzie chiar şi o secundă, nu se va mai naşte niciodată. Mulţi se îndrăgostesc încă din ţinutul celălalt unul de altul şi iată cum sentimentul de dragoste la prima vedere din zilele noastre capătă o altă explicaţie, mult mai pertinentă.

Dar nu cunoşti decât direcţia spre care te îndrepţi. Cum anume ajungi să îţi îndeplineşti rolul, asta nu mai ştii. Multe cărămizi se vor sparge în capul tău şi multă iarbă va trebui să rumegi. Atât cât face bine la digestie, nu mai mult, pentru că s-ar putea să începi şi tu să pierzi din tine părţi importante şi elementare, pe care va fi greu să le recapeţi.

De ce ţi-e cel mai tare frică?
- ncbsănsîunee
Care e visul tău cel mai mare?
- zăîţitusuientfnaenr
Ce anume crezi că te poate împlini pe tine ca om, acum?
- pliăsmocanu.