Nu vreau să te aud, dar vreau să te văd!

De ceva vreme, nu mă mai pot auzi. Nu pot să-mi mai aud vocea. Nu am surzit, dar nu-mi mai suport vocea. Vreau să tac; în toate ungherele să tac. Oriunde mă duc, să tac şi să nu aud nimic. Nu mai suport să aud nimic ce iese din mine. Mi-am şi găsit leac! Mă las, asta e... mă las purtată de vocile astea, deşi nu vreau să le mai aud. Nici vocile celorlalţi nu mai vreau să le aud. Şi chiar dacă le aud, nu vreau să văd de unde au pornit; vreau să-mi imaginez, orice nebunie să-mi imaginez. Absolut orice nebunie. Să aud de la cel mai mic sunet, la cel mai acut. Să le aud, dar să nu le văd sau să nu aud nimic şi să văd, doar!

Vreau să vorbim prin vârful nasului, din ochi, cu laba piciorului, cu genunchii, cu braţele... să ne declarăm dragostea şi buna dispoziţie cu corpul. Să nu fie nevoie de cuvinte. Am obosit de atâtea cuvinte; ale mele sau ale altora. Poate e doar o etapă sau poate aşa va fi de acum înainte. Un singur corp poate crea lumi; nu o lume, ci lumi. Nu avem nevoie de cuvinte, dar ne-am obişnuit cu ele.