Sting mucuri de ţigară în suflet

Acolo, orice viciu aş avea, mă protejează
- foşnetul frunzelor şi bătaia vântului sunt
casa mea -;
- cei doi copaci sunt ca un stâlp pentru mine,
iar leagănul, a doua mea mamă -.

Grăbită trag otrava-n mine
şi-apoi o scuip de parcă n-ar fi deja-n mine.

- pământul cel cu gust de mac îl calc în picioare,
numai să nu-mi bat joc de el pentru că
m-ar putea blestema -.
Tremur şi nu mai cunosc cumpătarea.
Ce absurd!
Prea repede, prea repede cedăm
atunci când sufletul ne e-amărât.
Închidem uşi peste uşi şi stăm cu noi
într-o prostie oarbă de care greu scăpăm
şi uite-aşa aşteptăm o mână care să ne tragă de guler
şi să ne spună
"mă, eşti tâmpit, eşti orb? nu vezi unde-ai ajuns?"

Şi uneori, totuşi, nici asta nu ne e de-ajuns;
pentru că gulerul se poate rupe
şi atunci rămâi tot tu cu o prostie a ta
mai mică - sau nu.