În viaţa mea, sunt. Într-o alta nu vreau să fiu sau nu mai vreau să fiu. Am iubit şi uite-aşa, dintr-o dată, nu mai iubesc! Dacă e ca cineva să mă condamne, acela va fi El şi nimeni altul! Mă dor condamnările altora care nu înţeleg că gândurile nu coincid; e o încercare falsă. Niciodată nu vor reuşi să deşurubeze. Şi dacă e ca cineva să mă condamne, acela va fi El şi nimeni altul! Din glob m-am făcut bilă şi rău nu-mi pare. În schimb, nu mai pot iubi aceleaşi voci din fiecare zi. Nu mai pot iubi.
Tot timpul aceleaşi întrebări perturbă liniştea din suflet şi încet încet, îmi voi scrie cu sânge, sentinţa.
Nu des, ci foarte, foarte rar, există oameni care sunt acolo, necondiţionat, pentru tine. Mă rog, condiţia este scopul final comun, care trebuie atins. Oameni care se umilesc sau cel puţin au impresia că se umilesc, când de fapt ei nu fac altceva decât să-ţi arate încă o dată, dragostea lor pentru tine. Când totul e de căcat şi când ai impresia că eşti lăsat de izbelişte, atunci vine la tine cel care cu adevărat te iubeşte; deşi poate meriţi să fii lăsat în voia ta.
Un singur astfel de om cunosc şi mi-e suficient. Un om exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care nu face nimic doar de dragul de a face. Şi tocmai pentru că sunt atât de rari oamenii ăştia, tindem să nu-i mai vedem. Din prostia noastră. Dar ei există. Pentru noi. Şi atunci, de ce să nu existăm şi noi pentru ei? Dar din dar se face rai.
„Antologia vinovatelor plăceri”. O carte care pentru mulţi nu reprezintă nimic. Pentru mine, însă, precum şi pentru alţi 101 poeţi amatori, reprezintă foarte multe. O carte la lansarea căreia nu am putut lua parte pentru că eram internată în spital în ziua aceea, dar o carte în posesia căreia am întrat, în final. Tot ceea ce ajunge la noi mai târziu, capătă alte valenţe; e o bucurie pe care o simt, o stare de bâţâială interioară care mă inspiră şi îmi dă curajul de a merge mai departe. Nu am mai spus nimănui, dar un manuscris aşteaptă. Un manuscris al meu pe care nu trebuie decât să am curajul de a-l prezenta cuiva; cui trebuie. Dacă merită prelucrat, ei vor ştii. Vor ştii? Cine ştie?
Spuneam ieri cuiva că de 6 ani scriu poezii. Greşit! De 10 ani scriu poezii, doar că multe dintre ele au fost distruse de mâinile mele într-o stare de nervi care mă acaparase cu totul. Cumva, primii 4 ani ai mei de poezie nu mai sunt decât undeva în adâncul adâncului sufletului meu.
Da, sunt acumulări care ajung să fie materializate în scris. Toate au o poveste a mea personală. Fărâme din viaţa mea. În „Antologia vinovatelor plăceri”, am bucuria de a citi şi reciti o poezie a mea, „O singură noapte”, pe care am scris-o anul acesta în 10 Martie şi care încheie o etapă extrem de bulversantă şi importantă a vieţii mele. O carte în care eu şi alţi 101 poeţi amatori, am câştigat dreptul de a apărea cu o poezie a noastră. E ceva extraordinar, care încurajează. Tot mângâi cartea şi mă mir să-mi văd numele şi poezia în ea. Am citit de zeci de ori poezia. Narcisism sau nu, asta sunt.
Genial titlul pe care l-au găsit pentru acest volum! Mulţumesc „vreaubilet.ro”!
Vor fi 2 săptămâni de Tg.Mureş. Workshop-uri cu oameni a căror nume sunt mari în domeniul teatrului. Şi noi, puradeii, pe lângă ei pentru a prelua ce e mai bun. 7 ore pe zi. Îmi plac workshop-urile cu oameni noi. Doamne ajută!
Deja am început să ascult colinde. Mă liniştesc. E un aer în jurul meu, de iarnă. Acea melancolie şi linişte specifică sărbătorilor şi cântecelor de iarnă. Deja simt acea atmosferă. Abia aştept să împodobesc bradul, ca în fiecare an, să colind, să mă plimb pe străzi şi să văd totul alb în jurul meu, să simt răcoarea nasului înroşit, să mă bălăcesc în zăpadă, să prind fulgi în palmă... e anotimpul meu preferat şi deja îl visez şi îl aştept. Şi dacă şi de Crăciun e zăpadă, de nimic altceva nu mai am nevoie.
Ce anotimp esti tu?
"Adori iarna, deoarece odata cu ea isi fac aparitia primii fulgi de nea si minunatele sarbatori. An de an, astepti cu nerabdare sarbatorile de iarna care-ti trezesc in suflet bucurie si melancolie. Esti o persoana vesela, curioasa si consideri iarna un anotimp special, ca si tine. Nu-ti place caldura sufocanta din timpul verii, soarele foarte puternic si agitatia specifica din timpul anotimpului cald. Iarna iti inspira putere, speranta, incredere si curaj. Adori prima zapada si iti place sa privesti fulgii jucausi din fata geamului. Astepti cu nerabdare prima bataie cu bulgari si retraiesti cu nostalgie momentele copilariei. Esti o persoana vesela, energica si transmiti prietenilor acelasi entuziasm. Si garderoba de iarna te incanta; adori fularele colorate, caciulitele haioase si manusile groase. Iti place sa sochezi, asadar si-n miezul iernii porti cu nonsalanta fuste scurte si rochite seducatoare."
Dacă mă întrebi unde am fost zilele astea, vei afla că am fost la nebuni. La propriu şi la figurat. Nu, nu jignesc pe nimeni, dar o boală te înnebuneşte într-un anume fel. Trei zile am fost internată în spital unde în jurul meu am avut persoane bolnave de epilepsie, scleroză, glaucom, parkinson, paralizie, hepatita B şi încă o boală încâlcită aparent fără leac. Hău mai ştie cine, ce şi unde vom ajunge. Când stai într-un spital, mai ales înconjurat de cazuri cutremurătoare, parcă toţi pereţii se năpustesc asupra ta şi ai o mie şi o sută de filme horror în cap. Şi dacă mai încep şi vecinii de salon să-ţi povestească viaţa lor petrecută la sânul medicilor, te-ai aranjat pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Nu ţi-e de ajuns că ai tu problemele tale de sănătate cărora încerci să le cauţi o rezolvare, îţi împing şi alţii furculiţa în gât. Nu mai aveam răbdare, bine că am ieşit de acolo.
Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.
Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.
Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.
