După două luni şi jumătate, azi-dimineaţă am auzit pentru prima dată ticăitul ceasului. De când mă ştiu mă preocupă noţiunea de timp, dar de aseară mă preocupă în mod constructiv, pentru un proiect în derulare. De cum m-am trezit, mi-au revenit gândurile cu care adormisem seara şi am redevenit preocupată de ceea ce vrem să punem în scenă. Timp, pământ, mama, Dumnezeu, valori creştine, morale, simplitate...
După două luni şi jumătate în care am convieţuit la o cameră distanţă de ticăitul ceasului, azi-dimineaţă l-am auzit pentru prima dată şi m-a cuprins frica, nu înţelegeam ce se aude. Aveam impresia că e doar în imaginaţia mea, mă gândisem poate la prea multe ceasuri cu o noapte în urmă. Uşa camerei era deschisă, m-am luat după ticăit şi am descoperit şi ceasul. Stă de două luni şi jumătate în acelaşi loc, milimetric mutat cu ocazia ştergerii prafului, dar e acolo de două luni şi jumătate şi eu am intrat nu des, ci foarte des în camera aceea.
Ce mai pot spune? E clar că universul meu prezent a acumulat multe gânduri şi imagini cu oameni, ceasuri, timpul care zboară şi pe care am ajuns să nu-l mai ştim aprecia. Gândurile noastre atrag lucrurile la care ne gândim. Încă o dată m-am convins de asta, e clar.
Primesc ceasuri ca şi donaţie, de oricare fel ar fi... ceasuri deşteptătoare, de mână (cu sau fără curea), ceasuri de perete, ceasuri oricât de vechi sau rău ar arăta. Am nevoie de ele pentru un proiect. Cei care aveţi şi consideraţi că le pot folosi eu pentru viitorul meu spectacol, vă rog să daţi un semn.
Mulţumesc.
In viata risipim ani,iar la moarte cersim clipe
RăspundețiȘtergere