Ziua în care zeii au năvălit
către infinitul himeric.
Când răbdarea nu-şi mai găseşte drumul,
cum să-şi găsească omul, răbdarea?
Să fi fost, ea, vreodată prezentă?
Nu în chipul tău de lut.
În dârele de umbră, da;
în miezul problemei, nu.
Şi uite-aşa arunci cuvinte de prisos
când ştim prea bine
că cel ce scuze caută,
singur se acuză.
Subconştientul vorbeşte singur.
Tu vorbeşti în doi - duplicitar.
De auzit, te-aud,
dar nu te mai simt - niciunde!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Cred ca asta suntem- alb si negru- in acelasi loc. In acelasi timp. Se vad pe rand.
RăspundețiȘtergereNe-am plictisi oare, daca am fi numai o culoare, se intreaba Bamse din mine?
RăspundețiȘtergereIar dacă nu ajungem să le cunoştem pe amândoua, nu vom ajunge niciodată să desluşim gri-ul. Si iata cum viata capata culoare...