"The Great Dictator"

Am văzut şi eu în sfârşit filmul "Dictatorul" a lui Charlie Chaplin şi implicit, vestita scenă a bărbierului. Jos pălăria!

Mi-am cumpărat colecţia apărută acum câteva luni cu revista "Dilema Veche", însă nu am avut timp să vizionez DVD-urile. Astăzi am patru filme văzute, din cele opt şi sunt foarte încântată de ceea ce am văzut. Singurul lucru care mă surprinde, este rapiditatea cu care se termină fiecare film. Atât de brusc se încheie totul încât rămân câteva secunde bune, încă, în faţa monitorului întrebându-mă ce s-a întâmplat. Finalurile sunt coerente, însă prea bruşte pentru mine. Când eram mică şi mă uitam la Chaplin, probabil că nu îmi dădeam seama, acum însă le văd altfel.

Dragostea şi devotamentul lui Chaplin din fiecare scenă, mă captează întru totul. Eu sunt o persoană care nu rezistă singură la un film pe calculator. Mă plictisesc şi nu-mi place să mă uit singură, trebuie să fie ceva acolo, care să mă ţină. Am multe filme văzute doar pe jumătate, astfel. Compania cuiva mă ţine în general (asta dacă nu sunt prea obosită şi adorm). De data asta însă, am văzut patru filme singură, în patru zile diferite şi am rezistat fără nici cel mai mic efort. Spune multe pentru mine, lucrul acesta.
Abia aştept să le văd şi pe celelalte!
5,

Raskolnikov

Citesc "Crimă şi pedeapsă". După doar 30 de pagini m-au năpustit zeci de gânduri despre viaţă, dragoste, idealuri, regrete, prietenii...
Multă psihologie încă din primele rânduri. Gânduri ascunse, apăsări, întrebări retorice, patimi.
Un drum pe care îl voi marca înainte de a pleca la ţară. Va avea apoi timp să se aşeze.
6,

Counting down the days

Deşi mi-am spus că nu voi mai pleca nicăieri vara asta, m-am răzgândit. Bucovina mă aşteaptă. Vatra Dornei mă aşteaptă. Satul natal al mamei mă aşteaptă cu amintiri. Văcuţele copilăriei mele sunt acolo, le văd. Coliba, căruţul, şura de lemne sau ce-a mai rămas din ele. Inima munţilor şi aerul verde mă aşteaptă. O întreagă lume e acolo. Pentru două săptămâni voi străbate colţurile firelor de iarbă şi a brazilor de acolo. Bistriţa cea lin curgătoare şi munţi cât vezi cu ochii. Pietrele Doamnei de veghe şi multă linişte. Pescuit, zmeură şi bureţi.
Satul Lunga, bucuria zilelor mele. Începea veselia de fiecare dată când treceam de Vatra Dornei. Localizare: "Poiana Largului - 59 Km" Fix!
Vin! Începe numărătoarea inversă!
7,

Ea fumează în tihnă

Ea fumează în tihnă
chiar şi atunci când şade în linişte
- pe vecie,
un trup rece lângă ea.

Îşi caută seva prin ochii lui închişi
şi se roagă pentru o nouă bucurie
- a clipei ce va urma.

Un fum negru,
parte a unei ţigări maronite
- de secundele care se tot îngroaşă.
Zeci de cerculeţe
se vor transforma
în porta-vocea mesageră.
Cu toţii vor afla dorinţele scurse
- prin fumul de ţigară;
ele nu rămân necunoscute,
în propriul trup
- secat de-atâta vorbă.

Ele vor face haz
de alte dorinţe
şi vor complota în chip haios şi ascuns
printre respiraţii
- carnale şi industriale.

Maybe More Magic Mimes

"Poftiţi la tratameeent" se auzea în fiecare dimineaţă, după-masă şi seară. Bolnavi eram; de pantomimă. Şi nu ne-a tratat camera 4 atât cât ne-a tratat maestrul şi asistenta lui! :-)

M-am bucurat enorm de nişte oameni minunaţi alături de care am format o echipă frumoasă. În general, mi-e teamă să pornesc la drumuri noi cu oameni noi, mai ales că nu mai am 14 ani când tot ce zboară se mănâncă. Bucuria a fost că toţi, fără excepţie, m-au surprins prin atitudinea degajată, liberă şi umană. Fiecare cu păsăricile lui, desigur, inclusiv eu, însă echipa care s-a instalat a fost una de nota 10. Nu m-am simţit o clipă stingheră sau reţinută în timpul lucrului, ceea ce e foarte important în astfel de cazuri.

Au fost multe surprize pe care ni le-au pregătit organizatorii, iar prima şi poate cea mai importantă, a fost aceea că după o săptămână de lucru, ne aştepta un spectacol în care noi eram actorii. "Cutia Mimei", un spectacol la care s-a lucrat cu suflet. Mulţi dintre noi eram obişnuiţi cu scena, însă erau şi câţiva care se afişau pentru prima dată astfel. Toţi însă am fost egali, nu s-a afişat vreunul mai deştept ca celălalt. Publicul a primit foarte bine spectacolul nostru, am avut mari emoţii înainte de a incepe, dar ca niciodată, m-am simţit foarte bine pe scenă; atât de sigură pe munca noastră şi atât de liberă. Simţeam toată energia pozitivă a colegilor şi a celorlalţi din echipă care ne susţineau de după cortină, de la lumini şi sunet. A fost multă viaţă acolo, am trăit o oră de spectacol foarte intensă.

Aş vrea să scriu atât de multe... a fost ploaie multe zile în tabără, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine, să încălzim noi atmosfera din casă şi de afară. A fost... pozele vorbesc, imortalizează momente. Rămân ele şi amintirile nescrise.

A fost o tabără din care am plecat cu un sentiment ciudat, acela al despărţirii inevitabile de pe urma căreia nu ştii ce se va întâmpla cu fiecare şi când anume te vei mai revedea cu celălalt. Poate niciodată? Poate am trecut prin prea multe astfel de momente. Diferenţa o face legătura care s-a închegat; vom vedea. Cert este faptul că după nici prima zi de tabără şi de tratament, simţeam că sunt acolo de zile întregi, că aşa e firea lucrurilor, că aceea e casa mea. Noroc cu telefonul peste care mai dădeam din când în când şi vedeam că m-a sunat mama; erau momentele în care realizam că mai există o viaţă şi în afara tratamentului. Şi m-am bucurat mult când am văzut că nu eram singura care trăia un astfel de sentiment; mai erau persoane care îmi împărtăşeau gândurile şi asta cred că era de bine.

Rămâne o săptămână în care am simţit pe bune ce înseamnă 'echipă'. De la organizatori şi până la colegi participanţi la tabără. Drept dovadă, la final a ieşit şi soarele, pentru a ne mulţumi pentru faptul că am rămas împreună până la capăt!
MaybeMoreMagicMimes, îţi mulţumesc!

Doritorii de suveniruri din tabăra de pantomimă, să poftească aici.

Iubiri fara remediu

Un copil îţi face întotdeauna viaţa mai frumoasă. E multă responsabilitate, dar e frumos. Am petrecut patru zile minunate în mijlocul unei familii frumoase şi mai ales, a unei fetiţe cu totul specială. Un mediu în care cuvintele "te rog" răsună atât de natural de fiecare dată şi încă atât de des.

Mulţi am uitat să lăsăm deoparte lucrurile urâte şi să luăm ca atare viaţa, bucurându-ne de cei mai apropiaţi nouă şi anume familia. Mulţi ne enervăm foarte repede din motive cât se poate de puerile şi de nejustificat. Ce contează că nu-mi place mie sucul acesta? Mulţi nu mai ştim să ne consultăm ca şi prieteni foarte apropiaţi sau ca şi familie.
Dragostea se cunoaşte foarte uşor din privire.

Dacă nu ştiaţi:
Tradafirul acesta este trandafirul iubirii şi are miros de albastru.
Jerry îl iubeşte pe Tom cât un clips; un clips pentru rufe.
Trei noi trebuie să construim un castel de nisip.
Eşti haios de mă dai jos/Eşti haioasă de mă dai joasă.

E sau nu o variantă

Dacă esţi călător înfocat şi locuri de cazare nu găseşti, dar ai nimerit într-un oraş mare, opreşte-te la varianta 'club'. Sau poate ai prieteni sau rude în oraş, dar nu vrei să deranjezi pentru doar câteva ore. După dănţuieli zburătoare sâmbătă seara, am adormit o jumătate de oră într-un club din Sibiu. Canapeaua vibra sub mine, muzica urla cât de tare putea, eu stăteam liniştită cu ochii închişi şi porneam pe calea viselor. Cei care mă ocheau, erau colegii, au avut ei grijă să nu rămân singură pe acolo. Dar bine-nţeles că au avut grijă şi să mă trezească puţin cu oliecuţă de apă peste faţă, că prea aveam somnul dulce, se pare. Chiar era, am şi visat ceva, dar nu mai ţin minte ce anume, m-am trezit prea brusc şi a zbughit-o visul.
Nu am mai fost într-un club cred că de vreun an. A fost o eliberare de energii, a fost frumos. Astăzi plec din nou câteva zile. Am tot umblat luna asta şi până la sfârşitul lunii tot aşa o ţin, după care pauză de relaxare totală.

Mult mai este...

Sunt încă la ziua de ieri cu gândurile, e dureros să vezi cum un om atât de puternic, exterior, a cedat. Nu ştii niciodată ce e în sufletul omului. Sper să fie o lecţie pentru mulţi dintre noi, ca să căutăm ajutor atunci când ne simţim depăşiţi de toate cele din jurul nostru. Poate Mădălina l-a căutat în familia ei, asta nu putem ştii, dar se pare că nu a fost suficient. M-am regăsit mult în ceea ce spuneau psihologii despre starea artistei şi poate că şi mulţi dintre voi. Cu cât înaintez în vârstă, îmi vine să fug tot mai mult de lume, de cei din jur, de contactul cu oamenii, de locuri anume. Caut însă resurse ascunse, netocite încă. Resurse necesare pentru ca să mai fac faţă încă unei zile. Uneori am impresia că nu mai e scopul acela anume, ci forţa de a rezista. E frumos să nu ne pese, să lăsăm omul din noi să iasă afară, cu bune, cu rele, indiferent de cum ne vede celălalt. Până la urmă, toţi susţinem că dorim sinceritate şi uman. Doar că a devenit atât de greu să facem lucrul acesta... critici sunt la fiecare pas.

Unii cedăm mai devreme, alţii mai târziu. Până la urmă poate e şi normal. De unde ştim noi ce e mai bine pentru celălalt? Chiar şi psihoterapeutul, te ajută să înţelegi de ce anume ai tu nevoie, în funcţie de tine însuţi, nu în funcţie de el; el nu dă sfaturi, îţi oferă drumuri pentru ca tu să te (re)descoperi. Ultimul cuvânt, însă, ne aparţine.

Trebuie însă să oferim, pentru a fi împliniţi, pentru a lăsa dâre frumoase în urma noastră. Nu mi-a plăcut deloc de Mircea Badea care a lansat, din punctul meu de vedere, nişte cuvinte deloc etice despre Mădălina Manole. Până la urmă cine sunt eu să judec un astfel de gest? În cel mai rău caz mă deprimă şi pe mine, dar încerc să caut un "de ce" şi să-mi doresc ca ea să fie bine acolo unde e; nu ştim ce ne aşteaptă în lumea de dincolo. Dumnezeu e singurul judecător şi îmi doresc să învăţ ceva din această întâmplare. Să încerc să nu mă las niciodată doborâtă de viaţă. Sunt foarte impresionată de acest caz şi îmi doresc să nu mai aud niciodată despre oameni atât de puternici şi totuşi atât de vulnerabili interior. Şi eu sunt unul dintre ei şi poate de aceea şi sunt atât de impresionată de ce s-a întâmplat. Nu îmi aduc aminte să mă fi atins atât de puternic moartea unui om.

Omagii

Sunt multe de spus, puţine de făcut. Am plâns astăzi de dimineaţă la 8 şi jumătate când am aprins televizorul, cum rar plâng pentru artiştii care se duc. Un om frumos, despre care se spun acum lucruri extraordinar de frumoase şi al cărui gest nu şi-l explică nimeni. Astrologii şi psihologii par singurii care reuşesc să-şi ducă ideile coerent până la capăt. I-am ascultat şi eu, îi înţeleg, dar nu înţeleg totuşi "de ce?", aşa cum cred că mulţi nu înţeleg. Fata dragă care urma să-şi lanseze un album nou, un album despre care am înţeles că a fost refuzat de radio-uri. Cu siguranţă sexy brăileanca oferă mai multe poporului român. E trist, dar cât se poate de real. Nu-mi vine să cred, chiar nu pot să cred. Şi din păcate asta e o perioadă în care paginile web vor fi atacate pur şi simplu de fani şi ne-fani care vor dori să-i asculte sau re-asculte muzica. Vom sfârşi prin a spune că da, a fost un om foarte valoros. Acum, după ce s-a dus. Deşi ştiam cu toţii ce om mare este. Viaţa unui artist e atât de dură şi de intensă interior, te mănâncă absolut orice mică răutate, incertitudine profesională, pentru că programul tău nu e unul de la 8 la 17, ci permanent şi cu muncă şi luptă intensă. Astăzi ai inspiraţie, mâine poate nu ai, azi eşti apreciat, mâine eşti împins de un guţă-lar. Dar adevăraţii artişti nu vor muri, totuşi, în sufletul omului care se apreciază pe sine, în primul rând.

Astfel de momente sunt pentru mine, cele în care mă întreb pentru cine? Cred că numai pentru noi luptăm de fapt, doar că uneori se pare că cedăm. Am avut şi eu la viaţa mea, momente depresive, înţeleg multe, dacă tot vorbim despre sinucidere. Omul puternic exterior şi zâmbitor tot timpul, e într-adevăr un adevărat vulcan în interior, doar că luptă continuu cu viaţa. Până la un moment dat, se pare. Mă doare. Îmi pare foarte rău şi îmi doresc ca sufletul artistei noastre să se odihnească în pace şi să ne zâmbească în continuare de acolo de unde este.
La Mulţi Ani, Mădălina Manole!

Miros de uluci

Plec. La ţară. Departe de aglomeraţie, aproape de animăluţele mele dragi, de ţuţica mea, de pisi şi de machele noastre! Nu prea mult, scurt; dar suficient. Vor fi două zile de telefon închis şi no internet. Cu adidaşii de shrek în picioare, o carte după braţ, aparatul foto şi două muze (părinţii). Aer curat, odihnă, miros de grătar; păcat de chitara pe care am lasat-o în Sibiu, trăgeam câteva serenade, dar ajung în câteva zile şi o recuperez.

Mi s-a găsit o nouă poreclă: "boschi", cu accent pe "i". De unde vine nu spun încă, dar îi place mamei acum să râdă de mine. Nu am mai trăit aşa moment jenant în viaţa mea şi de atunci, "boschi" am rămas!

Nu mai spun decât "Hai Spania!"