Îmi spunea de rău şi eu zâmbeam. Mă calma şi eu zâmbeam. Cât de pervers e şi râsul ăsta! Te apără de ce anume? De un inevitabil până la urmă? De un adevăr pe care trebuie să-l cunoşti? De o frică ce începe să se instaleze? Un zâmbet scurt. O dată ce ai ieşit din cabinetul medicului îţi vine să urli, să smulgi firele de păr din cap şi să te cerţi cu Dumnezeu, zâmbetul îţi dispare. Râsul e o formă de apărare, într-adevăr, dar prefer să curgă şiroaie din ochii mei, să piară şi ultima picătură, după care să respir zâmbind, acceptarea. Un surâs amar cu o lacrimă în colţul ochiului. Mergi pe stradă şi cuvintele lui revin. Stropeşti puţin asfaltul până când realizezi că nu eşti singur şi te faci că ţi s-a desfăcut şiretul.
Poate că e doar temporar; e oboseală şi nervi destui. Har Domnului, sunt variante. Există şi ploaie cu soare. Rezultă curcubeul. În zeci de culori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu