Unde? În noi?

Cu toţii avem nevoie de un sprijin, de un umăr, de un ghid al sufletului. Niciodată nu ajungem să ne dăm seama cu adevărat de cel mai potrivit, pentru a-l face părtaş gândurilor noastre. Cu toate teoriile lor, Freud şi toţi "nebunii" dom'le, parcă nu fac altceva decât să ne adâncească în terorile vârstei. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât ne dăm seama mai repede şi mai uşor că avem nevoie de ceva, de acel ceva, de altceva-ul vieţii. De stropul acela de culoare al nostru, de creionul personal care să păstreze în contur, tot ceea ce dorim să-i oferim. Numai că deşi ştim ce anume vrem să-i oferim, nu reuşim să surprindem exact. Ca o fotografie care îşi pierde din naturaleţe şi mesaj. Nici un aparat din lume nu va reuşi să redea atmosfera pe de-a-ntregul. Oare a simţit cineva vreodată fiorii realităţii unui tablou? Sunt convinsă, dar cred că am putea număra pe degetele de la o mână. Şi nu cred totuşi că 100%. 100% nu există în nimic. Nici măcar în noi. Ce dacă avem două mâini şi putem face orice? Tocmai, că nu putem. De multe ori, cel înzestrat cu o singură mână ajunge să facă mai multe.

Şi totuşi, unde e sprijinul moral? În noi? Iubim pentru că suntem înţeleşi, oferim pentru ni se oferă, căutăm pentru că avem nevoie. Unde? În noi?