Cum arată casa ta?

Mama mea, cititoarea fidelă a acestui blog de mai bine de o jumătate de an, e şi criticul meu. Mă bucur când mă bombardează cu întrebări şi opinii personale referitoare la ceea ce scriu. Mulţumesc, ţuchi!

Momentan trec printr-o criză personală. Încă nu e foarte bine definită în mintea mea, dar mă enervez foarte repede şi simt că m-am pervertit la ceva care nu mă reprezintă. E prea complicat să definesc aici sensul la care mă refer. După ce ieri m-am certat cu un domn de la chioşcul de ziare, din prostia mea, astăzi am ripostat pentru o nedreptate comisă. Când treci printr-o criză personală vezi totul mult mai degajat în ceea ce-l priveşte pe celălalt, numai că nu te poţi abţine.

De dimineaţă abia m-am trezit, desigur, cu aceleaşi întrebări în minte cu care adormisem. A început din nou travaliul. Îmi spunea cineva astăzi că e bine când încep întrebările. Da, este. Ajungi să îţi lămureşti trăirile, viaţa. Doar că ultima dată travaliul m-a ţinut 3 luni, iar ultimele 3 zile din perioada respectivă au fost cele mai intense, după care am pus punct. Şi tare bine a fost după aceea. Până acum vreo 2 săptămâni când a reînceput totul, cu alte directive de data aceasta. Nu mi-am dat seama exact că trec din nou printr-o criză decât acum o săptămână, iar de 2 zile am început să mă tot gândesc.

Nici nu ştiu dacă vreau să treacă perioada asta. Mi-e teamă deja că va începe alta, curând. Oricum de un punct, va fi nevoie. Nu spun curând. Când va fi.

Oare întreaga viaţă constă în travalii? Cred că da. Unele cu perioade mai scurte, altele mai lungi. Dar ce anume ne duce pe drumul acela? Există oare travalii cu efecte negative? Şi aici cred că da. Complex rău, omul ăsta!

Travalii

Crize, spasme, râs furtunos, plâns isteric, lacrimi pe obraz şi sufletul rănit de ignoranţa clipei trecute. Pun pariu pe suflet. Pun pariu pe tine, nu mă înşela, nu-mi irosi speranţa şi iubirea. Lasă-mă să te caut, să te găsesc, să-ţi întind privirea... umbra mea e ca o nălucă în pustiu, se hrăneşte cu oaze şi îşi arde faţa. Drumul e lung şi efortul mare; resursele, încă inepuizabile, dar greu de explorat.

Abia când ştii că totul e nimic, devii nimic. Şi oare nu e mai bine să ajungi nimic? Să nu poţi ţine furculiţa în mână pentru că nu ştii cum? Să nu te poţi spăla pe mâini pentru că nu ştii cum sau pur şi simplu să te speli aşa cum descoperi tu că e mai bine pentru tine? De la zero. Ca un bebeluş abia sosit din lumea celor nenăscuţi încă, acum cu aripi de zbor, în cuibul realităţii coapte. Cu un aer nici prea vesel, nici prea trist. Cu vibraţia stângii de control şi atât.

Travelling

A fost frumos la Iaşi. Exceptând partea urâţică în care am fost nu pe deplin, dar 90 % neglijaţi de cei care trebuiau să se ocupe de noi, câştigătorii provinciali ai Iaşului (Eu şi Bianca, o fată venită tocmai de la Timişoara). Oriunde şi oricând luăm decizii care ne aduc atât avantaje, cât şi dezavantaje, nimic nou sub soare! Aşă că nu are rost să expun părţile negative, pentru că oricum sunt sigură că nu le voi uita, eu în general tind să îmi amintesc în timp, doar momentele acelea urâte.

Am vizitat parcul Copou, o minunăţie de parc, o frumuseţe rară. Sute de lalele de toate culorile, şi o adevărată coroană de ramuri deasupra capului... foarte frumos. Plus că noi ne plimbam şi prin ploaie, pentru că din păcate Sâmbătă, până mai pe seară, nu am prins vreme frumoasă. Aşa că aerul proaspăt cu aromă de ploaie te îmbălsăma efectiv. Am vizitat Muzeul Unirea, cel a lui Alexandru Ioan Cuza, Muzeul lui Mihai Eminescu şi Grădina botanică. Pentru că ploua şi activităţile în aer liber programate pentru festival au fost amânate, ne-am îndopat cu muzee şi frumuseţi ale oraşului. A meritat. Seara a fost o mică petrecere cu specific francofon, iar Duminică am dormit ca purcicii până la 12 jumătate, am fost în oraş să halim şi ne-am întors în cameră şi am jucat remi până la 5 jumătate când am plecat spre locul unde avea loc festivitatea de premiere. Şi să nu vă spun că am ieşit pe primul loc la remi. Din coadă! :-) Am jucat 4 oameni. Măcar e un prim loc, nu? chit că e din coadă :-)

Şi uite aşa, s-a făcut ora 6 seara şi a venit momentul premierei. Locul 3 la secţiunea studenţi, je! 7 cărţi şi 100RON. Nu mă aşteptam să primesc bani, a fost o surpriză plăcută. Şi la cât mă ironizam eu, cu locul 3 din câţi participanţi? 3? am aflat că juriul a avut de ales dintre sute de poezii. N-or fi chiar 945 de poezii, dar vreo 102 or fi fost. Mă rog, m-am simţit bine. Nu mă laud, dar mă bucură să cunosc latura aceasta. Şi asta nici măcar nu înseamnă că poeziile mele au fost extraordinare, pentru că oricum totul e subiectiv la urma urmei. Dacă ar fi fost o altă comisie, cu alte teorii personale despre viaţă, jurizarea ar fi fost alta. Până una alta, a fost o experienţă frumoasă, pe care o păstrez în suflet.

Antoniu şi Cleopatra

Cleopatra : "Acum nu sunt decât femeie supusă durerii ticăloasă. Ca o fată ce mulge-n grajd şi mătură prin curte. Atât mi-a mai rămas. Şi ce să fac? Să zvârl cu sceptru în zeii fără suflet şi să strig că până-a ne fura ei giuvaierul, această lume ca a lor a fost? La ce mi-ar folosi? Dacă răbdarea e tâmpă şi zbuciumul e pentru câini turbaţi, e un păcat să ne-aruncăm în hruba morţii cât încă n-a-ndrăznit să vină ea la noi? Ei, ce-i curaj! Dragele mele dragi, priviţi! Lumina noastră s-a sfârşit, s-a stins. Să-l îngropăm pe-acest nobil brav după cel mai ales tipic roman şi-apoi să ne luăm viaţa după mândria morţii. Să mergem, hai, urmaţi-mă domniţelor, veniţi, veniţi prieteni, nu ne rămâne decât tăcerea şi-un cât mai scurt sfârşit."

Până când?

Maşina pe care eu o văd verde, el o poate vedea gri. Şi cum îl pot eu convinge că nu, că e verde? Pot veni încă 20 de persoane care vor afirma că de fapt maşina e verde, el va fi liber să o vadă gri. Pentru că nimeni nu îi poate interzice asta. Pentru că poate el chiar o vede gri. Şi poate că de fapt nu e nici verde, nici gri, ci albastră. Sau poate că maşina nici nu există. Poate că e de fapt un copac acolo sau o simplă gaură. Cine deţine adevărul suprem? Nimeni. Fiecare deţine propriul adevăr.

Şi atunci pentru ce să ne batem capul, să punem la suflet, să ne încărcăm aiurea şi să începem să închidem ferestre?

Printre fire

Am obţinut locul trei în urma unui concurs de poezie în limba franceză. Locul trei, oare din câţi participanţi? din trei? :-) Concursul s-a desfăşurat prin intermediul unei asociaţii studenţeşti din Iaşi, iar premierea va avea loc Duminică seara, pe 25 Aprilie. Nici să merg acasă, care vorba aia, e la o oră distanţă de Sibiu, nu am chef şi nici timp, şi mă trezesc eu să merg la Iaşi? 12 ore de tren? Da' tot mă duc, im sorii! Mă duc să-mi ridic premiul. Nici nu ştiu în ce constă şi nici nu are importanţă. O diplomă de pus la dosărel. O mulţumire sufletească. O amintire frumoasă, o bucurie.

Parcă mă şi văd când eram mică şi participam la concursurile de şah de unde uram să mă întorc fără diplomă, motiv pentru care probabil şi veneam acasă măcar cu menţiunea I. Am vreo 4 diplome. În fiecare 1 Iunie eram prezentă la competiţie. Când am intrat la liceu mai greu participam, pentru că nu aveam cu cine concura din categoria mea. Mă rog, vremuri apuse...

La concursuri de poezie în limba română am mai participat dar nu am luat nimic şi iată că obţin în limba franceză. Trei poezii în franceză. Plus multe altele în română. Îmi place poezia. În special să o scriu. Nu că aş avea talent, nu cred că există poeţi sau scriitori talentaţi, cât mai degrabă inspiraţi. Ca o libertate a cuvântului. Cuvântul aşternut. Ce nu poţi rosti, scrii. Ce nu poţi descărca verbal, scrii. Ce simţi că explodează în tine, scrii. Atâta timp cât nu e scremut, e bine. Se simte. De aceea unele poezii atât de simple, ne plac de parcă ar fi parte din noi, iar altele nu. E o scremere sau o naturaleţe. E frumos sau nu. Ne place sau nu.

Trebuie să vină, să fie ca o eliberare. Un crez al sufletului.

Vineri plec la Iaşi. Mă întorc Luni. Sunt zilele francofoniei acolo. Vor fi evenimente de tot felul, încă nu cunosc exact programul. Am emoţii. Nu ştiu dacă ar trebui sau nu, dar am.

La raison d’être

Drumuri. Care duc undeva. Întotdeauna.

La raison d’être

Tout ce que j’ai, c’est un pauvre corps.
Si je ne voyais pas, je serais triste
Si je ne parlais pas, je mourrais
Si je n’entendais pas, j’aurais peur
Si je ne pouvais pas bouger, je n’existerais plus.
Le sang qui coule en moi….est-ce que je le connais?
Est-ce qu’il me connaît, moi?
Qu’est-ce qu’il me donne?
C’est lui ou moi qui offre la chaleur?
Pas la chaleur du soleil, mais celle de l’amour.
Le sang connaît seulement ce que je lui donne:
de la nourriture, des émotions, de l’eau.
Lui, il ne connaît pas mon visage
et moi, le sien, non plus.
On se devine toujours.
Un pauvre corps qui entraîne le sang
et un sang qui donne la raison d’être.
L’Un est rien sans l’autre.
C’est comme une poupée,
Une masque,
Une blague.

A. N.

Iubiri în natură

Vântul sufla şi mâinile zburau. Totul pătrundea în suflet şi în privirile ochilor închişi. Cele mai tainice şi nostime părţi ale corpului, primeau căldura vântului care aducea răcoarea. Păreau să se învârtă până şi ramurile copacilor, când de fapt jocul bucuriei şi mişcările braţelor construiau totul. Soare cald şi dulce. Vânt gingaş răcoros. Parcuri şi multe şiruri peste tot de-a rândul. Câini fideli şi zâmbete de copilaşi. Păsărelele bucuroase şi mugurii ce abia au aşteptat reluarea vieţii locurilor binevoitoare.

Plimbări fără gând prin natura ce prinde tot mai multă culoare. Ca o descătuşare. Priviri galeşe şi respiraţii în ritmul polenului. Duminica, Sâmbăta... în toate zilele. Aş rămâne şi o viaţă întreagă în natură. Fără să mănânc, să dorm, să beau, să mă mişc. Să stau doar şi să-i primesc trecerile. Să privesc şi să surprind fiecare transformare. Fiecare firicel de nor, fiecare foiţă de rază de soare... să număr stelele şi să absorb ploaia.

Ajutor necondiţionat.

Oare?

Mă frământă o mare întrebare. Nu vrea să iasă, în schimb. Rămâne în suflul personal şi atacă oasele, părul, spiritul, carnea, tot. Nu ştiu în ce anume vrea să mă transforme. Într-un ghiozdan şi atât? Nu în asta constă bagajul. Trebuie să încep să scot din cărţi, caiete, notiţe, foi şi foicele. Chiar şi creioanele trebuiesc aruncate. Nu oricum, ci cu grijă. Dar nu o grijă controlată, una văluroasă. Aşa cum vrea ea şi cum ştie mai bine. Din mine. Fără vreun fel de indicaţie preţioasă. Nicidecum. Orice mic indiciu, impuls şi paam, pe apa Sâmbetii s-a dus focul!

Cât? Când? Cum, în ce fel?

Capace de pe spanace

Poate. Într-un alt timp. Un melc şopteşte pe asfaltul rece şi umed după ploaia care tocmai s-a oprit. Un altul rămâne în urmă stropşit de paşii care grăbiţi păşeau spre casă. Altul, iată, pare că blesteamă. Gândul că şi-a pierdut fratele geamăn îi nenoroceşte clipa. Mergeau gătiţi la balul prinţesei unde candelabrele de sticlă luminau în paşi de samba. Parfumul lor de la nivelul asfaltului au sensibilizat până şi pietrele, dornice să împiedice orice urmă de talpă ameninţătoare. N-au fost însă convingătoare. Muntele e întotdeauna mai sus decât marea.

Hainele lor rămân acum simple cârpe pătate pe care poate, ploaia ce va reveni cândva, le va curăţa. Culorile terestre îşi împart bunătăţile. Aromă de cocos, nuci prăjite, seminţe de floarea soarelui. Acolo te duce cu gândul. Care trece mai apoi prin stomac. Şi te miri că din orice ţi se face foame. Şi te întrebi cum de ajungi dintr-o simplă discuţie despre creioane la războiul rece. Şi-apoi la Goethe. Revii din nou la melci şi spui în final "Noapte bună!"