Poate. Într-un alt timp. Un melc şopteşte pe asfaltul rece şi umed după ploaia care tocmai s-a oprit. Un altul rămâne în urmă stropşit de paşii care grăbiţi păşeau spre casă. Altul, iată, pare că blesteamă. Gândul că şi-a pierdut fratele geamăn îi nenoroceşte clipa. Mergeau gătiţi la balul prinţesei unde candelabrele de sticlă luminau în paşi de samba. Parfumul lor de la nivelul asfaltului au sensibilizat până şi pietrele, dornice să împiedice orice urmă de talpă ameninţătoare. N-au fost însă convingătoare. Muntele e întotdeauna mai sus decât marea.
Hainele lor rămân acum simple cârpe pătate pe care poate, ploaia ce va reveni cândva, le va curăţa. Culorile terestre îşi împart bunătăţile. Aromă de cocos, nuci prăjite, seminţe de floarea soarelui. Acolo te duce cu gândul. Care trece mai apoi prin stomac. Şi te miri că din orice ţi se face foame. Şi te întrebi cum de ajungi dintr-o simplă discuţie despre creioane la războiul rece. Şi-apoi la Goethe. Revii din nou la melci şi spui în final "Noapte bună!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu