miercuri, 30 iunie 2010

Licenţiată

Licenţiată, eu! Săptămîna trecută am avut examenul de licenţă pe care ar fi trebuit acum doi ani să îl susţin, dar pe care din motive mai mult sau mai puţin obiective, nu l-am susţinut. Cât m-am mai chinuit să scriu licenţa amarului în cei doi şi nu am reuşit; mă gîndeam că oi fi eu bătută în cap şi incapabilă să scriu o lucrare de licenţă, doar că timpul s-a dovedit a mă înghiţi şi nu am fost în stare. Îmi era deja scârbă de ea, după doar 4 luni de când am început prima dată să o concep, iar asta pentru că la început chiar nu aveam vreme de ea, altele îmi erau prioritare! Am schimbat de atunci 3 teme. Cea bună a fost a treia, credeam că îmi iau câmpii de frustrări ce aveam! Vara numai de licenţă nu aveam chef şi în alte vacanţe la fel, doar că după ce am plătit-o pe bune, ca să o pot susţine, a intervenit gândul banului care nu trebuie să se risipească, iar conştiinţa a lucrat intens. Am cam neglijat oliecuţă arta actorului la şcoală şi mi-am văzut de licenţă, iar în timpul festivalului internaţional, mi-am propus să mai trag chiulul. Am ratat spectacole faine pe ici pe colo, dar în seara în care se încheiase FITS am pus şi eu punct lucrării mele, mai rămînea învăţatul pentru examenul scris. Şi uite-aşa, cu chiu cu vai, cu bucurie, nervi şi emoţii, am încheiat o etapă importantă a vieţii mele. Mă bucur că am reuşit să termin ce am început şi că părinţii au fost alături de mine până la capăt. Lor le dedic reuşita noastră! 8,17 la scris şi 9,5 la prezentare. Sunt mulţumită, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea de a rezista!
Am scăpat cu ocazia asta de multe kilograme de stres şi încă tot nu îmi vine să cred că ajung seara acasă şi nu mai am gândul licenţei! Sănătate şi virtute!

duminică, 13 iunie 2010

Forever & for always


Pentru că e o melodie care îmi aduce aminte de o perioadă de 2 ani şi jumătate din viaţa mea; pentru că e încă prezentă undeva, în colţul stâng, după ce au mai trecut încă aproape 5 ani de când perioada aceea s-a încheiat. Pentru că nimic nu moare niciodată, pentru că suntem oameni; pentru că avem suflet, pentru că iubim, pentru că timpul trece, dar nu oricum. Pentru că deşi pare lungă viaţa, ea nu ţine de fapt decât o clipă!

vineri, 11 iunie 2010

La dublu

Ziua în care zeii au năvălit
către infinitul himeric.
Când răbdarea nu-şi mai găseşte drumul,
cum să-şi găsească omul, răbdarea?

Să fi fost, ea, vreodată prezentă?
Nu în chipul tău de lut.
În dârele de umbră, da;
în miezul problemei, nu.

Şi uite-aşa arunci cuvinte de prisos
când ştim prea bine
că cel ce scuze caută,
singur se acuză.

Subconştientul vorbeşte singur.
Tu vorbeşti în doi - duplicitar.
De auzit, te-aud,
dar nu te mai simt - niciunde!

joi, 10 iunie 2010

O seară


Astăzi mi-am făcut ordine în cameră, în dulap, pe masă, în ghiozdan şi în suflet. Aşa se spune, "cum ţi-e în casă, aşa ţi-e şi în suflet", "cum e turcul şi pistolul", "spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti" ş.a.m.d.
Din când în când e nevoie de ordine, de o linişte anume, de siguranţa că ştii unde anume se află fiecare lucru, de bucuria că ai avut timp pentru tine. Voi pune capul pe pernă liniştită, în seara aceasta.
Noapte bună stelelor!
Şi încă un "noapte bună" pentru cineva drag mie; pentru că m-am gândit mult la el, astăzi.
Noapte bună, Bobi!

duminică, 6 iunie 2010

Şi-uite-aşa...

Astă seară se pune punct ediţiei cu numărul XVII a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Nu sunt alături de colegii mei şi nici nu am fost la vreun spectacol astăzi, dar am văzut săptămâna aceasta câteva spectacole foarte bune; nu tot ce mi-aş fi dorit, pentru că a trebuit să renunţ la ele în schimbul altor lucruri prioritare, dar nu e ultimul festival şi nici ultima oară când pot sta cu ai mei colegi. Cert este că astă seară am pus şi eu punct unui capitol stresant din viaţa mea; mai urmează unul peste 2 săptămâni şi pun punctul final (Doamne Ajută!).

Da, la cealaltă facultate nu mi-am dat licenţa când a trebuit, am fost plecată din ţară timp de cinci luni şi m-am întors abia după ce colegii mei dăduseră licenţa; plus că nici măcar nu lucrasem la ea în acea perioadă. Asta a fost acum 2 ani şi deşi m-am chinuit şi anul trecut, de două ori ca să o scriu, nu am reuşit, mi-a fost prea greu cu două misiuni pe cap. Asta e a treia licenţă pe care o scriu şi pe care se pare o şi termin; trei teme în 2 ani dintre care una bună. Săptămâna asta trebuie să o trimit la Timişoara. Cine nu-i gata îl iau cu lopata! E atât de greu când te împrăştii în prea multe... ori le faci pe sfert pe toate, ori una o faci mai bine şi cealaltă mai puţin bine! Nu vreau foarte bine, nu de data asta, vreau doar să le fac bine pe amândouă, şi licenţa şi teatru.

Mai am două săptămâni în care trebuie să învăţ pentru examenul mare dinaintea licenţei, după care după o pauză de două zile, vine prezentarea licenţei. Va fi puţin greu şi cu sesiunea de la teatru şi cu licenţa, dar dacă am putut până acum, mai am un hop şi gataaa!

Doamne, îţi mulţumesc şi ajută robului tău şi mai departe!

Conduite



Miros de oameni ascunşi sub umbrelă. Nu mai ştiu ce am vorbit, eram încă în visul din care soneria telefonului m-a trezit. Cred totuşi că de data aceasta ţi-am transmis cu adevărat ce am dorit şi ai simţit că trece prin mine ceea ce îmi spui? Aşa e când vorbeşte inconştientul din noi.




Să laşi odorul să bată la gene
Să strigi cu gândul somnul alene.
Să simtă până şi genunchii
Mirosul cojilor de portocală.
Să laşi copilul să-şi pieptene pleata.

De ştii vreun rost mai mare, adulmecă-l senin şi poartă-l în zorii zilei printre privirile şi trupurile scurse de timp.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Bătăi uşoare



Am primit astă seară autograf de la Mihai Georgescu, solistul trupei "Bere Gratis". Ştiu să cânt două melodii de-ale lor la chitară: "Pas în doi" şi "Ultraviolete". Mi-am înnebunit colegii în pauze. Acum o săptămână fusese şi "Holograf" în Sibiu, dar nu am apucat să primesc şi eu o semnătură. Cele două trupe mi se par cele mai bune la ora actuală de la noi; din punctul meu de vedere, după gusturile mele. Trăiesc soliştii aceştia melodiile şi transmit bucuria lor, într-un fel atât de familiar!

Viva la musica!

miercuri, 2 iunie 2010

Destresare

Ştiu mami că nu îţi va cădea bine să citeşti aceste prime rânduri; mult ne chinuim cu toţii să uităm, dar astăzi, mergând cu o colegă de-a mea la urgenţe pentru a-şi face o radiografie la picior, intrând, am văzut la plin o uşă pe care scria mare, cu litere de tipar "Resuscitări". Ca o săgeată m-a lovit mesajul şi mi-a fost imposibil să nu tresare gândul la ce a fost odată. Mi-e groază şi m-am săturat de spitale de le-aş dărâma pe toate, cu singura condiţie ca nimeni să nu se mai îmbolnăvească niciodată, desigur. Însă cum nu e posibil, tot degeaba.

Citeam astăzi despre hipnoză; autohipnoză mai exact. O autosugestie de fapt, dar mult mai profundă. Nu mai vreau să mă stresez pentru atâtea lucruri câte se întâmplă, singura care are de tras sunt eu şi atât. Eu şi căpşorul meu. Spuneam cândva de cea mai mare frică a mea; nu o repet, nici nu vreau să mai ştiu de ea, pentru că se spune că de ce fugi de aia nu scapi. Mă rog, din nou gând stresant. E Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi până acum m-am simţit foarte bine şi am văzut şi spectacole foarte bune. Vineri mai avem şi noi încă un spectacol în care nu am intrat decât de două luni şi îmi place mult. S-a spus că suntem de probă deocamdată, noii intraţi, dar eu am încredere, spune autosugestia şi plăcerea din mine. Încep procesul de destresare. De astă seară.

Noapte liniştită!

Tic tac

Ai sesizat vreodată sunetele mersului de câine? Păşeam astăzi agale spre şcoală că mai aveam timp destul şi deodată aud în spatele meu mici zgomote. Încercând să-mi dau seama cam ce se aude, m-am gândit că sigur sunt paşi de câine şi ca să mă conving, m-am întors. Într-adevăr, un cuţu mic, alb şi slab, mergea în spatele meu. Mergea drept şi cu picioarele neîndoite, iar sunetele paşilor lui îmi semănau foarte bine cu ticăitul unui ceas. Mi s-a părut extraordinar; a fost pentru prima dată când am sesizat lucrul asta. Un prieten care îţi aduce aminte că timpul trece, că trebuie să faci ceva pentru tine, nu pentru el. El mai are încă mult de umblat. La fel şi tu, e drept, dar acţiunile diferă. Ceasul lui însă ticăia mai repede si aşa şi este de fapt: un an de-al nostru înseamnă 7 ani de-ai lui.

Doamne... chiar nimic să nu fie întâmplător?

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale