joi, 30 ianuarie 2014

Ai grijă de viaţa ta


Dedic acest material acelora care în viaţa lor nu ştiu cum anume folosi cuvintele. Nu vreau să fie ceva bine documentat, de unde la sfârşit să ştii cum anume să te adresezi celor din jurul tău, dar mi-ar plăcea ca măcar un gând bun să existe în ceea ce priveşte dulcele din tonul vocii noastre atunci când spunem "hai, că e simplu" sau "muzica de la radio e doar aşa, de duzină".

Cu siguranţă lucrurile care sunt simple pentru mine nu sunt la fel de simple şi pentru tine şi invers şi de asemenea, unii iubim muzica de la radio pentru faptul că într-un timp relativ scurt se derulează mai multe genuri de muzică din generaţii de ani diferite, depinzând desigur şi de frecvenţa preferată.
Chiar şi exprimarea "prostule", "tâmpitule" te poate amuza atâta timp cât este spusă cu drag şi simţi asta în tonul vocii şi în privirea persoanei. 
De atâtea ori am judecat în viaţa mea... dar mi-e lehamite să aud cuvintele astea la ceilalţi şi reacţiile lor ieşite din comun, nefondate! Ar trebui să fie o lecţie să nu mai judec nici eu sau să găsesc cuvintele potrivite întotdeauna pentru a nu jigni sau supăra. Surprinzător sau nu, încerc asta de foarte mult timp doar că nu îmi iese întotdeauna. 

Chiar mă doare (a se înţelege că nu mă deranjează) când văd atâţia deştepţi în jurul meu, în jurul nostru. E viaţa voastră, fraţilor, nu mă interesează pe mine ce faceţi cu ea, dar atâta timp cât fac şi eu parte din ea (fie 8 ore pe zi, fie 3, fie 2 ore pe săptămână doar), permiteţi-mi să mă bucur de prezenţa voastră şi de experienţa vieţii voastre, nu mă lăsaţi cu gustul amărui al inteligenţei voastre frustrate... promit să fac şi eu acelaşi lucru bun în care să te simţi confortabil alături de mine. Chiar şi dacă nu vorbim, prezenţa mea îţi va transmite energie pozitivă, o stare de calm, îţi promit!

"Păcatul judecării aproapelui"... sunt multe cărţi scrise pe tema aceasta şi la fel de multe despre cum să ne exprimăm dorinţele, deciziile şi off-urile într-o formă caldă pentru urechea receptorului. E posibil să fi văzut măcar un astfel de titlu fie că vorbim despre internet, bibliotecă, la prieteni, etc. Atâta timp cât nu ne interesează domeniul strict pentru avantaje personale ci pentru viaţa noastră zilnică raportată la ceilalţi, vom reuşi şi să punem în practică şi să devenim un exemplu pentru ceilalţi. 

Mă bucur ca un copil, în interiorul meu, atunci când întâlnesc persoane sincere şi calde care chiar şi atunci când simt că nu sunt de acord cu ceva, întorc mesajul într-o notă pozitivă, păstrându-şi sinceritatea chipului şi a exprimării. E nevoie oare să fim oameni sinceri? Doar cei cu adevărat sinceri reuşesc astăzi să mai folosească acele calde urări de care avem atâta nevoie cu toţii? 

Mai ştiu doar că "cine se aseamănă se adună" iar noi inconştient facem selecţia persoanelor care să facă parte din inima noastră chiar şi peste ani. Ai grijă de viaţa ta!

luni, 27 ianuarie 2014

O (fff) viaţă!


Când ai nici 55 de ani şi te gândeşti la cei 2 metrii sub pământ pe care trebuie să ţi-i cumperi din timp, îmi pare totuşi puţin cam sadic. La 55 de ani? Cei drept, în România dacă mori şi nu ai loc de veci cumpărat, rişti să îi predispui pe cei rămaşi în lume la un infarct. Unu la mână, costă undeva peste 100 de milioane să ai parte de pătuţul cel rece de sub pământ cu tot cu piatră nu ştiu de care şi toate dichiselile la modă; că dee, nu vrem să ne râdă lumea? Care lume? Aceea care ne întoarce spatele ori de câte ori avem nevoie? Sau aceea care abia aşteaptă să ai un necaz ca să poată bârfi intens pe la toate colţurile? Sau poate aceea care îţi zâmbeşte neîncetat, iar la prima rotire de cap strâmbă din nas...
Despre oricare lume ar fi vorba, în România riscăm să murim şi să nu avem posibilitatea de a fi îngropaţi. A devenit un lux moartea. Sunt ortodoxă, dar mi-aş dori să mor incinerată; nu vreau ca nimeni să plătească după mine. Voi plăti eu destul la Judecata de Apoi pentru toate mustăcerile vieţii.

Omuleţii mei dragi se gândesc deja să nu mă împovăreze pe mine în clipa inevitabilă a vieţii ăsteia care nu este decât o clipire. Foarte frumos... mă simt foarte bine că se gândesc din timp, mă întreb de ce oare atât de târziu le-a răsărit ideea? 
Mi-ar plăcea ca viaţa asta să continue aşa cum este ea pentru totdeauna. Ca într-un film văzut recent unde puteai avea 1000 de ani, dar arătai ca la 25: să îngheţe timpul la 25 de ani şi să trăim forever. Sau măcar să nu suferim pierderea celor dragi dacă nu se poate... de ce toate se rezumă în final la moarte? Mina creionului se tot toceşte şi la un moment dat arunci rămăşiţa, chiştocul de ţigară îl arunci la fel, pâinea o băgăm în stomac şi se termină... infinite ajung să fie doar gândurile noastre de care nu vom fi conştienţi că am scăpat - închidem ochii înainte să realizăm că ele nu mai sunt. 

Nu, nu sunt de acord cu moartea şi nici cu faptul că trebuie să ne gândim din timp la ea. Singurul fel în care accept să mă gândesc la moarte este raportat la sacul plin de păcate pe care îl port în spate şi pe care trebuie să îl golesc cât de cât până să închid ochii. Nu mi-e frică de moarte... mi-a fost cândva, dar acum ştiu că cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să spun că nu îmi pare rău pentru păcatele săvârşite în clipa în care Tatăl Ceresc vine şi mă mustră.

Offf, viaţă!

joi, 23 ianuarie 2014

Dă-mi Doamne înţelepciune!


În seara asta am un sentiment profund de nemulţumire vis-a-vis de persoanele care mă folosesc în propriile interese, având în vedere faptul că am făcut parte din acele interese şi subit, fără anunţ, eşti kicked-out! Din păcate într-un fel sau altul, adevărul iese la iveală sau informaţia ajunge la urechile tale, mai bine spus. Din răsputeri încerc să nu urăsc în viaţă, dar uneori parcă te încearcă rău de tot şi procesul iertării este lung. Nu ştiu cât va dura, dar cu siguranţă va dura!... nu ura, cât sentimentul nemulţumirii faptului că unii oameni nu se folosesc de bula calităţii umane, nu şi-o ştiu însuşi.

Câţi dintre noi nu ne-am simţit folosiţi cel puţin o dată în viaţă? Cel puţin o dată! "O my God!" ar spune acum cineva cu accent Quebec-uaz şi sună exact la ţintă!


marți, 21 ianuarie 2014

Poate că mâine există


În seara asta mi-a fost trezit apetitul de a reîncepe să scriu. Poate că voi întreţine acest apetit sau poate că îi voi permite să se manifeste doar atunci când nu există oboseală. Dumnezeu ştie...

Un pian e un pian şi e important să-i cunoşti toate clapele, toate notele, toate tonurile şi semi-tonurile, acordurile, stilurile; doar că probabil e obositor să le visezi ani la rând, zi şi noapte chiar şi după ce ai învăţat să cânţi cu pasiune cu ochii închişi. Poate însemna că viaţa ta se concentrează doar acolo? Că nu mai eşti deschis şi altor elemente, activităţi în viaţa ta? Şi dacă la un moment dat viaţa îţi retează posibilitatea de a mai cânta la pian? Ce faci? Sau poate pur şi simplu descoperi altceva ca şi plăcere a vieţii tale. Contezi tu sau contează fanii sau prietenii care pur şi simplu nu te văd făcând altceva?

Viaţa capătă turnuri şi oricât de bine credem acum că ne cunoaştem, mâine viaţa ne dă peste nas. Cel mai inteligent se adaptează repede. Spunea cineva că "oricât de greu va fi, voi mânca chiar şi numai cartofi fierţi din găleată dacă e singura opţiune pentru a face în viaţă ceea ce îmi doresc. Banii nu sunt importanţi" Şi cred că banii au ajuns să fie importanţi pentru respectivii, poate chiar mai mult decât conştiinţa lor. Voila! Viaţa ne dă peste nas. "Niciodată să nu spui niciodată!" e ceva ce am învăţat şi re-învăţat de-a lungul vieţii şi e dur când trebuie să repeţi asta de prea multe ori după ce freza ţi-a fost barată. Şi probabil că nu se vor linişti apele niciodată. 
Un observator activ. Prezent. Conştient. 
Nu cred că am spus tot ce vroiam să spun, dar şi mâine este o zi...


Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale