marți, 12 noiembrie 2013

Suflete pereche


Unii spun că nu e bine să te gândeşti la moarte. Că viaţa trebuie trăită pur şi simplu şi că ce ţi-e dat să se întâmple oricum se va întâmpla. 
Vin în schimb momente când fără voia ta te întrebi ce anume te vei face fără cel mai drag om de pe pământ; şi pe lângă suflul greu ce te cuprinde, îţi dau lacrimile. Strângi puţin din dinţi şi cu ochii închişi, oftezi. Priveşti undeva departe acum, în adâncul sufletului tău şi revezi toată dragostea pe care o porţi persoanei respective. Ai vrea să nu piară niciodată; nici persoana, nici sentimentul profund de iubire şi nici timpul care vă prilejuieşte întâlnirile. Orice situaţie neplăcută survenită de vârstă, sănătate sau context neaşteptat te poartă cu gândul direct în stadiul în care îţi tresară inima şi începi să te îmbărbătezi singur(ă).

Viaţa e un lung şir de întâmplări de care e nevoie să ne bucurăm şi pe care trebuie să le acceptăm. Tot ceea ce nu ţine de capacităţile noastre de a controla viaţa, avem nevoie să acceptăm cu lumină pe chip; chiar dacă nu suntem de acord. Mă văd şiroind până la sfârşitul vieţii în clipa în care inevitabilul se va întâmpla şi îmi dau seama de asta de fiecare dată când vârsta probabil, îşi spune cuvântul.

Părinţii mei sunt nişte oameni minunaţi şi îi iubesc mult muult de tot. Ce ne-am face noi fără părinţi? Fără acei omuleţi care simt nevoia zilnică de a-ţi auzi vocea, de a te întreba dacă ţi-e bine, dacă ai mâncat, dacă ai tot ce-ţi trebuie?... fără acei omuleţi care o viaţă întreagă au purtat aceeaşi pereche de pantofi sau pantaloni, doar pentru a-ţi putea cumpăra ţie câte 3 perechi din fiecare? sau să te poată trimite într-o excursie alături de alţi copii sau la mare sau în lumea întreagă în călătorii? Cât timp copilul le zâmbeşte, părinţii sunt veseli şi ei. Dacă el mai e şi cu capul pe umeri, e deja vis împlinit.

Ce anume face să fie specială o relaţie între părinţi şi copii? Cine e nevoie să tragă mai mult de relaţie? Cine hotărăşte cine a greşit într-o anumită situaţie? Un părinte îşi poate cere iertare? Cum te raportezi cel mai bine diferenţei de generaţie?
Oricare ar fi răspunsul, în clipa în care copilul se vede singur după ani, toate acestea nu mai au nici o valoare. Când nu mai ai cui cere iertare, cui vorbi şi ce îmbrăţişa, toate idealurile şi vorbele frumoase rămân îngropate. Ce nu ştim valorifica la momentul potrivit expiră şi s-ar putea să ne încercăneze ochii şi sufletul pentru totdeauna.

"Nu contează anii din viaţa ta/
 Contează viaţa din anii tăi."

sâmbătă, 10 august 2013

Cameleoniada


Este ziua a-10-a, luna a-8-a, adică 10.08 . Imediat inversăm şi ajungem la ziua a-8-a, luna a-10-a, adică 08.10 . Şi uite aşa se vor împlini 4 ani. 08.10.2009; “I will survive” a fost încurajarea perfect inconştientă, iar “Pe mine m-ai ales” a devenit imnul sufletului. Oare cât de bine am ştiut să mulţumesc în aceşti 4 ani pentru clipele extra, primite în dar? Nu cred că îndeajuns; poate nici măcar 1%. Sunt clipe în care fac mult prea multe, deşi nu cred că există prea mult, dar sunt şi clipe în care uitarea e catastrofală: distruge tot ceea ce fusese clădit cu umilinţă şi patimă. Câţi dintre noi ştim a mulţumi cu adevărat pentru faptul că respirăm, că ne putem mişca degetele pe tastatură, că gândim, că putem clipi şi privi minunile naturii, că auzim în fiecare dimineaţă ciripitul nebun al păsărelelor, că putem călători în lumea asta în lung şi-n lat fără a avea grija banilor? 

“Mă ascund în spatele gândurilor leneşe şi visez prea mult; visarea e bună, dar cu măsură. Mă ascund în spatele principiilor obsedante şi a unei sensibilităţi care nu-mi dă voie să comunic cu cei care nu vibrează cu sufletul meu; e bine, până la un punct în care depind într-o oarecare măsură de acei oameni. Mă ascund în umbra mea pentru a nu fi călcată în picioare; e bine, dar loviturile trebuiesc primite şi barate. Mă ascund în spatele privilor dominante şi inteligente pentru a nu demasca slăbiciunea, vulnerabilitatea. Mă ascund în spatele nebuniei şi a unei disponibilităţi continue pentru a nu permite să se cunoască tristeţea, melancolia caracteristică-mi.” Vă regăsiţi? Mă regăsesc… . Sunt un om care trece repede de la o extremă la altă. Sunt un sado-masochist. Un trist şi un nebun al vieţii totodată. Un plângăcios şi un crizat. Un fricos... mi-e frică de intunericul pădurii şi de necunocutul din întunericul nopţii. Nu mi-e frică de eşec sau moarte; sunt o fire liniştită de fel, tăcută şi energică. Mă enervez foarte repede, incredibil de repede - contrar aparenţelor. Mă abţin când nu e cazul...


Făceam un bilanţ şi am realizat că Dumnezeu m-a ferit în viaţă de multe momente care ar fi fost marcante pentru mine; trebuia să fiu prezentă şi eu în mijlocul lor, dar întotdeauna a intervenit acel ‘altceva’. Îmi era ciudă pe moment că nu am luat parte la acel bucium cu jale, dar timpul mi-a demonstrat că toate experienţele vieţii prin care am trecut sunt mai mult decât toate celelalte la care nu am participat, cu un parfum mult mai puternic şi semnificativ pentru mine. Dumnezeu nu dă omului decât atât cât poate duce, nu mai mult.

Nu cred că voi putea vreodată fi profund recunoscătoare sau să mă apropii de ceea ce se doreşte spiritual de la mine, dar sunt sigură că întotdeauna voi avea un gând acolo sus. Pentru mine, pentru cei morţi şi dragi ai mei, pentru liniştea şi pacea sufletului meu.

Unoeri simt nevoia să scriu, să vorbesc cu mine şi dedesupturile de care mai uit. E ca o încurajare şi dovadă că încă mai simt, nu m-am rătăcit.

După aproape patru ani, mai sunt! Sunt doar un om. Sunt!

luni, 25 februarie 2013

Încurcate sunt căile...




Ai simțit vreodată cum te ia o căldură ciudată și îți vine să plângi când îți vorbește cineva? Grăiește niște lucruri pe care nu are cum să le cunoască despre tine, dar ți le spune exact ca pe răspunsul pe care tu îl cauți.
Te iau căldurile, timpul se oprește pentru câteva secunde de parcă ai fi fost transportat până la cer și înapoi, apoi sentimentul de căldură dispare și dă să iasă plânsul. Și tu te întorci strângând din dinți, aproape fără suflu, rostești cuvinte ciudate numai de tine cunoscute și începi să ciulești tot mai mult urechile, să asculți ce are să-ți mai spună. Cel de lângă tine vorbește cu o siguranță de necrezut, parcă i-ai fi cerut un sfat cu câteva secunde în urmă, iar acum îți dă răspunsul. Dar voi vorbeați despre cu totul altceva și acum îți pare că și-a căutat momentul potrivit ca să îți trântească toate astea în față. E sfatul pe care tu îl aștepți în decizia ta. Și tu nu ai puterea să bâjbâi decât "Yes, I know what you mean" și iarăși te iau fiorii... Și chiar știi ce vrea să spună; asta crezi și tu, asta vrei și tu, dar încă nu știi care e decizia cea mai bună. Iar omul de lângă tine nu-ți împărtășește cultura, nici limba, nici religia... și nici nu ai vorbit vreodată cu omul ăsta despre așa ceva. 
Și pielea se zburlește tot mai tare... "nu sunt paranoia, nu?" te întrebi?

sâmbătă, 23 februarie 2013

Cu sau fără voie...


Se prea poate ca nimic în viața să nu fie întâmplător; mi-am spus asta de sute de ori până acum! Și așa și este! Eu am să mă așez cu fața în sus și mâinile sub cap, așteptând lumina! Să curgă secundele, stimabililor!

vineri, 22 februarie 2013

Simple întrebări


În fiecare zi mă gândesc cât anume înseamnă o zi în viața unui om, dar astăzi, mă gândesc cât au însemnat ultimele 8 luni din viața mea. Bucurii, frumuseți, bani, disperare, prieteni, nervi, frig, frică, liniște, călătorii, sentimentul urcării pe pereți, iubire, umilință, deznădejde, jeg, neîncredere, speranță, protecție... Fiecare descriere are o poveste sau mai multe, iar multe descrieri lipsesc!

Toate împreună mi-au întărit convingerea că nimic în viața nu e întâmplător și că fiecare etapă te pregătește pentru următoarea ce va veni în viața ta. Am lăsat teatrul și pasiunea pentru bani? sau o viață mai bună? Sau nu le-am lăsat, ci am luat o mică pauză? Să încerc să-mi clădesc un viitor mai sigur înainte de a porni la drum? Pentru asta? Și timpul trece fără ca eu să mă opresc măcar câteva secunde pe zi? 

Cu siguranță viața ne oferă experiențe care să ne întărească anumite convingeri, indiferent care sunt ele; important e că ne aparțin. Cu toții vrem bani și comfort și eu vreau la fel. Dar întrebarea este dacă acești bani și comfort sunt în prejudiciul pasiunii pentru viață și pentru Dumnezeu. Pentru că El spune să nu ne îngrijim cu ce anume ne vom îmbrăca mâine sau ce vom mânca, pentru că el va avea grijă de noi.

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale