marți, 25 august 2009

AuRevoir



“From this moment on” – Shania Twain
Îmi era dor de melodile ei, aşa că am accesat pe youtube numele ei şi prima melodie în cap de listă a fost cea de mai sus menţionată. Pe loc inima a vibrat… prima mea relaţie de lungă durată a fost de doi ani şi jumătate; eram la sfârşitul clasei a 10-a şi totul a ţinut până înainte cu câteva zile de a pleca la facultate, iar această melodie mi-a dedicat-o Silviu, băiatul despre care vorbesc, în prima vară a noastră. Chiar aveam impresia că va fi totul pentru o viaţă… Nu vreau să îmi aduc aminte de noi, e demult uitată povestea, dar a fost o relaţie specială în care nu ne-am certat niciodată. Silviu urma să plece la facultate la Bucureşti, eu la Timişoara şi distanţa avea să fie cam mare, dar niciodată, cred, suficient de mare.

Fusesem la Vatra Dornei şi când m-am întors tot spunea că are să îmi spună ceva care o să mă cam supere; presimţeam… îi luasem un cadou care şi acum poposeşte în dulap, un cadou pe care nu i l-am mai dat. Au trecut 4 ani fără vreo lună de atunci şi încă mă gândesc câteodată… cu durere pentru că ceva frumos s-a pierdut şi cu bucurie pentru că sunt ceea ce sunt acum, în sensul că am depăşit momentul şi că alte experienţe frumoase au mai urmat.

Păstrez şi acum unele mesaje de-ale lui pe care le primeam pe telefonul mobil… unii spun că din prostie, că îmi fac rău cu asta, eu spun că din respect pentru mine, pentru valoarea pe care am acordat-o relaţiei. De ce să mă mint? Fiecare relaţie păstrează ceva… bun sau rău.

La noapte plec la mare… biletul e pe o săptămână dintre care au mai rămas 6 zile, pentru că biletul era valabil de astăzi de la ora 12:00. Oricum, stau vreo 3-4 zile şi mă întorc, că nu cred să am ce face atâta… Iubesc mai mult muntele, dar şi marea e bună cateva zile. Am mai fost anul trecut la noi la mare, dar decât o zi, la Mamaia... alge, multe umbre pe plaja şi multă nebunie seara. Vedem, comparăm...
Voi fi în Costineşti şi prin toate celelalte staţiuni, intenţionez să străbat mai multe locaţii!

"Să nu mă mai cert" - da, contează mult cine ne adresează cuvintele.

Dacă dau la mare peste dragostea vieţii, poate nici nu mă mai intorc =))

luni, 24 august 2009

Re (surse)

Dacă spun că mă doare-n cot, pare ignoranţă, dacă spun că mi se rupe, pare mai grav, dacă rostesc un "treaba lor/ei/lui", e mai cizelat, eşti mai educat; dar esenţa nu e aceeaşi? Pentru ce atâta fleac de cuvânt dacă oricum cu toţii spunem acelaşi lucru, de fapt?
Drept, poate că exprimăm acelaţi lucru, dar nu-l simţim acelaşi. Aici intervine adevărul, falsul, cinismul, etc.

Vecina de la 4 şi-a pus ochelari şi deşi pare pur întâmplător faptul că a ieşit cu ei pe nas pe balcon, ea vrea de fapt să o vadă toată lumea. Îşi atinge uşor ramele, se vede că e începătoare şi îşi saltă aragazul cu mare graţie şi nepricepere. Unde mai punem la socoteală că tot întâmplător, nepoţelul este ieşit la plimbare cu fata ei şi simte inegalabila emoţie de a-l striga "Ovee!", nu o dată, ci de mai multe ori, pentru că băieţelul, ocupat cu joaca, nu e atent la exteriorizarea bunicii lui de pe balcon.

Spui că nu ştii de ce te doare capul, dar tu nu ai mancat nimic în ziua respectivă până hăt, seara târziu! Păi capul nu ne doare din senin, e stresul, sunt nervii atacaţi de ceva sau cineva, e oboseala, e concentrarea prea mare pentru ceva... şi mai nou, e lipsa de hrană! Păi logic, că ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual şi ca să strici lucrul manual, trebuie tot mână proprie, ca să dea bine cu tine insuţi... că gura altuia degeaba turuie.

Vine toamna... vin strugurii cu parfumul lor imbietor, căderea frunzelor... ador foşnetul lor sub picioare! Abia aştept descoperirea noilor covoare 100% naturale.
În noi, nimic nu mai e natural, nici măcar cuvintele nu ne mai ies normal, natural... suntem care mai de care mai artificiali. Prin însuşi untul pe care-l mâncăm, plin de grăsime şi E-uri, ne transformăm într-o necunoscută! Părul pe care îl întindem cu placa ca să ce? Rujul stident roşu, pentru cine? Pentru falsul pe care-l avem în noi...

Resursele naturale sunt singurele care rămân vii, adevărate; restul suntem nişte corpuri care ţin umbră pământului. Şi în funcţie de artificialul fiecăruia, umbra devine tot mai neagră, mai închisă... încă nu m-am decis dacă prefer culorile deschise sau închise, dar cu siguranţă negrul nu e printre preferatele mele!

Rece sau cald, că**tul e acelaşi, ce să ne mai ascundem atâta după deget! Vai, te rog, vorbeşte cizelat mamă, că ti-am dat o educaţie! Da, o educaţie pe care am ales-o eu... tu mi-ai dat-o, mulţumesc, dar eu am hotărât s-o aleg pentru mine, pentru că mi se potriveşte! Când am un of, ţi-l spun, nu-ţi convine, la revedere! La cinismul supravieţuitor în atmosferă, atâta cizelare şi educaţie parcă e acoperită de umbra neagră!

Indiferent de sforţările mele, tu vei fi mereu cum vrei tu şi invers... e adevărată treaba cu cei 7 ani de acasă, dar la fel de adevarate sunt şi artificiile milenare!

Paradisul Acvatic


Nu e o fiţă, e un adevăr... şi adevărul e că e cam scumpă intrarea, doar că eu am avut acces gratis. Nu, nu am pile pe acolo, pe la marele patron, stăpân, director, ce-o fi, pur şi simplu tatăl prietenei mele din Braşov a primit 2 bilete din partea unui partid (nu se spune care, că nu mă interesează să fac reclamă) şi uite-aşa, ea s-a gândit la mine ca să petrecem o zi acolo!
A fost mai mult decât m-am gândit, a fost superb! Jacuzzi, bazine de înot performante cu piste şi trambuline (de la 1m, de la 3m şi de la 5.2m), 2 topogane cu apă lungi de 30m cu viraje periculoase, un bazin cu apă termală (jumătate interior, jumătate exterior), un bazin mai mare afară, plus încă un bazin in interior unde cred că zilnic la ora 15:00 e "Aerobic time"!
Suupeerb a fost... am ajuns acolo, am cercetat fiecare bazin în parte, ca să ştim ce şi cum, după care ne-am ales pe rând unde să stăm.

Când am încercat prima oară topoganele, l-am încercat pe cel portocaliu care era topogan normal, celălalt albastru, era ca un tub, nu vedeai nimic înăuntru în timpul virajelor. Maaamă ce viteză am prins, deşi scria că se recomandă poziţia şezut, am stat pe spate şi m-am dus! Spre final, sunt mai multe viraje şi dese, puneam frână cu mâinile şi coatele, dar oricum, nici nu îţi dai seama cum ajungi jos, în apă! Dacă nu eşti atent şi nu respecţi poziţia şezut, rişti pe cont propriu... unii săracii se izbeau de mama focului de colţurile topoganului, mai că nu zburau de acolo! Când vedeam unii copii că se dau pe burtă, nu îmi venea să cred ce curaj au... e totuşi periculos, dar dacă eşti atent, e mai ok.
Topoganul albastru era numai bun... la început mă dădeam în el şi frânam uşor ca să nu prind viteză prea mare, însă la ultimele trasee, m-am gândit că oricum nu am cum zbura din el şi nu am mai frânat, m-am lăsat purtată cu viteza pe care o prindeam şi ajungeam ca un glonte în apă! Foarte fain!

Am stat şi în jacuzzi de două ori... prima dată când ne-am relaxat acolo, aşa m-a luat o moleşeală după ce am ieşit! Cum era foarte caldă apa şi veneau bulbucii aceia la un moment dat... stăteam şi prindeam balonaşele în palme şi simţeam atâta de fin totul! Au fost minute de relaxare totală... stabilit! În casa mea, un jacuzii mă va găzdui în clipele de rătăcire!

Am fost, evident, şi în bazinul cu piste, unde nu am făcut lungimi, că nu înot atât de bine şi nu rezist atâta inotând, dar am sărit de la trambulinele de 3 m ş 5.2m... prima dată nu am îndrăznit decât de la cel de 3m şi mi-a plăcut. Am avut emoţii, desigur, de sus părea prea mare distanţa, dar m-am dus... nu bombă, nu cap, nu şuruburi şi alte cele, ci pur şi simplu în picioare! După ce mi-am mai dat drumul o dată, mă gândeam că încă doi metrii, nu o fi mare brânză; am plecat însă de acolo şi aveam să revin mai târziu pentru marea competiţie! waaaw... deci... brrr... aveam nişte emoţii... când am văzut spre ce abis ar fi urmat să sar, parcă nu mai puteam respira... tremuram fără să vreau de emoţie! Săriseră atâţia băieţi înaintea mea... eu de ce nu aş fi putut? De înecat nu aveam cum, că sţiu să inot cât să mă ţin la suprafaţă, mai rău decât un impact prea mare nu aveam de ce să mă speriu... aşa că mi-am zis "Ce-o fi o fi, ce mai, asta e" şi am sărit!
Am avut impresia că nu se mai sfârşesc cei 5 metrii... luasem aer în piept şi înainte de a intra în apă mi-am dat seama că nu îmi va ajunge aerul şi am mai tras încă o dată aer în piept! Vedeam apa tot mai aproape şi la impact parcă explodase o bombă! A durat ceva până să intru în apă, deşi colegei mele care se uita la mine, i s-a părut că într-un clipit de geană am fost buf, în apă! Fără nici o exagerare, păream că mă duc spre moarte, emoţiile creşteau şi probabil de aceea aveam impresia că nu mai ajung odată în apă!

Am făcut şi aerobic vreo 20 minute în apă, era un antrenor atâta de drăguţ... slab dar bine făcut, epilat şi cu părul puţin ridicat... keep dreaming!

Ne-am certat şi cu o babă, că nu puteau să fie toate roz... ne-a furat un şezlong şi atâta era de disperată că nu, că ea s-a aşezat, după ce că noi fuseserăm acolo de dimineaţă. I-am spus "Doamnă, vă puneţi mintea cu noi, uitaţi-vă la dumneavoastră!" "Da, mi-o pun", zicea ea! I-aş mai fi zis câteva, dar prietena mea a spus să tac, să o las în pace, deşi la amândouă ne venea să îi mai spunem vreo cinci! Bărbat-su, un libidinos, chiloţar împuţit, îmi venea să-i sparg capu'! Lua-v-ar dracu de babeţi ordinari, sper să nu devin irascibilă la bătrâneţe, că prefer să-mi iau viaţa decât să ajung o nesuferită!

Oricum, a fost o zi superbă, ne-am cam moleşit cu soarele acela şi de la atâtea ore de apă, dar minunat totul! Cam scump 50 RON pentru o zi de distracţie astfel, dar măcar o dată pe vară se merită, chiar şi o dată pe lună.

Paradisul Acvatic...

vineri, 21 august 2009

Un sac de box umplut cu aer

Mă interesa pe-o vreme politica de nu mă puteai dezlipi din faţa televizorului. Realitatea TV era muza mea, sursa deplină de informaţie; îmi aduc aminte că în timpul facultăţii pe care am urmat-o la Timişoara, eram în anul 2 şi obsedată efectiv... colegele mele tâmpeau când mă întorceam de la cursuri, ştiau că îmi voi canaliza atenţia pe ştirile la infinit repetate pe canalul respectiv. Urmăream o grămadă de talk-show-uri şi de pe alte canale. Mă atrageau de multe ori, polemicile create, priveam de multe ori cu o greaţă fenomenală, dar cu o atenţie desăvârşită. Ditamai paradoxul...

În anul întâi de facultate nu am avut televizor şi deci scăpasem de viciu şi din fericire, în anul doi, nu m-a ţinut nebunia decât vreo trei luni precedate de alţi câtiva ani de liceu. Ce mai îmi plăcea de Tucă şi Turcescu... devoram emisiunile lor! Nici acum nu îmi displac talk-show-urile, răbdare am în a le viziona, dar mă dezechilibrează... atâtea discuţii în jurul cozii şi impresii, de parcă ei ar fi făcut lumea! Urmând şi o facultate în domeniu, ajunsesem să mă scârbesc şi mai mult.

Urmăream aseară discursurile maestrei Udrea, tot pe Realitatea... e ceva ce te atrage în a o asculta, are un dar nemaipomenit de a întoarce totul în favoarea ei; poate a greşit sau poate nu, de asta nu mă leg pentru că efectiv sunt scârbită de legi, politici, documente, comunicate, critici sau laude la adresa lor! Toţi greşesc, toţi mint, toţi promit marea şi îţi oferă picături, toţi sunt ...

Îmi car bolovanul singură... poate că pâinea mea depinde de performanţele lor, habar nu am, habar nu au... iancu, lacu, sacu şi care-o mai fi, eu sunt de gheaţă în faţa voastră şi nu mă veţi topi; atâta timp cât şi inimile lor sunt de gheaţă, voi trăi imună, în faţa politicii!
N-am fost ultima oară la alegeri şi nici nu mai merg, decât dacă, prin absurd, vreunul îmi topeşte corasonul!

Haleluia!

BE_A(t)titude

.

B
E
At(t)itude
Any level!

Run, Forest!

Nu faceţi ca mine... aseară am ieşit în oraş şi un tâmpit zis 'pâine neagră' (motivele cred că le înţelegeţi), a făcut pe bodyguardul cu 'je' şi cu încă două prietene; adevărul e că una dintre cele două prietene ale mele are iubitul jumătate înzestrat cu genă, plus găşti zeci dintr-un astfel de mediu şi naaa... e bine uneori ca omul să se dea singur cu capul de pereţi dacă tot vine vorba despre asta, risc prea multe să-mi expun ca din topor, punctul de vedere.

Când a pus pâinea neagră mâna pe mine, spunându-mi "Hai, Anca!", waaaai, deci mi-a crescut tensiunea... am strâns din dinţi, ochii deja cred că emanau flăcări şi m-am întors către prietenele mele care o luaseră puţin mai faţă. Proastă am fost că nu i-am spus vreo câteva, dar cu pâinicile negre, mai ales când au vreo... ceva la bord, nu e bine să te încurci. Plus că nu am vrut să îi creez discuţii prietenei mele.

Când e de vorbit nu-i de tăcut, atitudinea ne deosebeşte... cât timp stă la 50 m de mine şi se face că nu ne cunoaşte, să zicem că mai accept, dar altfel, la revedere! De parcă pe ei îi doare în cur de mine... ooofff; next time, evit situaţia de genu' ori se va auzi vocea Anca!

miercuri, 19 august 2009

Bancuri

I'm in a great mood... părinţii mei revin imediat acasă şi m-am gândit la nişte bancuri şi cugetări. Nu de mine scrise, prefer să mă axez pe ce mă pricep, în limita ariei mele de simţire!
1. - Ţi-am citit lucrarea de control. Foarte bună. dar e identică cu cea a colegului tău de bancă. Ce concluzie să trag de aici? întreabă profesorul.
- Că şi a lui e foarte bună.
2. Un nebun îşi atenţiona un frate de-al său în curtea unui azil:
- Vezi că ai o gaură în umbrelă!
- Ştiu. Eu am făcut-o ca să văd cînd se opreşte ploaia.
3. Trei inşi, beţi turtă, merg în patru labe, unul după altul, pe calea ferată.
- Nu se mai termină odată scara asta? se plînge cel din coadă.
- Măcar are balustradă, oftează al doilea.
- Ura! băieţi, vine liftul, strigă cel din faţă.
4. Dacă facem baie pentru a fi curaţi, de ce mai trebuie spălate prosoapele?
5. Un canibal călătorea cu avionul. Stewardesa îl întreabă:
- Ce aţi dori să serviţi de mîncare?
La care canibalul:
- Îmi aduceţi, vă rog, lista pasagerilor...
6. Iliescu şi Năstase se plimbă pe stradă. Deodată apare un ţigan şi smulge diplomatul din mîna premierului şi o şterge cu acesta. Năstase se repede să îşi scoată pistolul din buzunar să tragă dupa el, cînd Iliescu, calm, îl opreşte.
- Lasă, Adriane, şi noi am început cumva!
7. - John!
- Yes, Sir .
- Adu-mi un pahar cu apă!
- Ok, Sir.
- John!
- Yes, Sir.
- Mai adu-mi încă unul.
- Bine, Sir .
- John!
- Mai adu-mi un pahar cu apă...
- Dar, Sir, nu vă face bine atîta apă...
- John, eşti nebun, nu vezi că arde biblioteca?
8. - Azi, draga mea, n-am pescuit nimic.
- Ştiam, iubitule, ai uitat banii acasă.

Încă un hop

Astăzi am timp... şi tot astăzi se întorc părinţii mei. De sâmbătă au fost plecaţi şi mi-au lipsit. Vestea cea mare o cunosc, urmează doar să mă felicite direct :-) Oricum, încă nu e felicitarea cea mare, aceea sper să vină pe 4 Septembrie, mai am ceva de aşteptat. Pentru 21 August nu mai erau locuri, iar în ultima vineri din lună nu se lucrează... aşa că, rămâne fără doar şi poate, 4 septembrie. Până una alta, o săptămână voi pleca la mare, vine în sfârşit momentul mult aşteptat; cred că pe 24 mă tirez! Mai rău decât femeile în faţa oglinzii felicitările astea... se lasă atâta, aşteptate! =))

Cea mai adevărată încurajare valabilă pentru un examen o consider cea pe care care am auzit-o din gura tatălui meu: "Baftă; dacă ai învăţat, îl iei!" Nu vreau să îmi pierd modestia, dar cred că e cât se poate de corect... recomand tuturor celor care se pregătesc să dea de permis, site-ul http://www.drpciv.ro/ . Creaţi cont gratuit şi aveţi acces la chestionare în format de examen. Asta după ce aţi parcurs cartea teoretică, desigur! :-)

Cea mai originală încurajare, primită de la o prietenă, m-a lăsat cu un gust foarte plăcut şi sună aşa: " pe 17 aug o sa-ti trimit curaj si incredere ... inca ma gandesc cum ... ?? sunt multe randunele ... poate, poate fac pact cu una dintre ele. " Nu dezvălui numele, pentru că nu am cerut acordul, dar îi mulţumesc din suflet.

Bine-nţeles, mulţumesc şi celor care direct sau indirect mi-au adresat încurajări şi baftă!

Paharul de şampanie îl dau la sfârşit; deocamdată mă bucur, dar să nu spunem "HOP", până nu sar gardul! Ofer o felie de tort până una alta...
S-aveţi poftă!

marți, 18 august 2009

Alegeri








Închide-mi ochii, mamă
Şi lasă-mă să dorm.
Să-mi frâng aripile
Şi să nu mai fiu om.

Nu-mi mai simt mâinile
Picioarele mă dor
În inimă-arde focul
Să ştii - nu mi-e uşor.

Pădurile mă cheamă
Printre stăpânii lor.
Cum pot să refuz darul
De-a fi mereu de-a lor?

Nu-ţi fie teamă ziua
Că nu te voi căuta
Nu-ţi fie teamă noaptea
Că nu te voi vedea.

Te voi veghea de-acolo
Cu ochiul călător
Mă lasă dar, mămico,
Să fiu cu ei, te rog!

Promit să-ţi sărut fruntea
La fiecare pas
Şi să-ţi spun "Noapte Bună"
Cu gânduri bune-n glas.

Gândeşte-te bine,
Nu-mi da răspuns acum.
Îţi mai spun doar că viaţa
Îmi e făcută scrum.

sâmbătă, 15 august 2009

Găuri pe cale de dispariţie

copilărie... muuuulte boacăne alături de marea gaşcă de la bloc!

Vara: cazemate peste cazemate în spatele blocului cu toate cârpele posibile şi imposibile şi cele mai mari pături găsite prin căsile noastre. Lemne aduse de pe la mama zmeului de pe dealul Galaţului, ba le furam şi noi de pe unde găseam şi veneam şi ne instalam unde le era oamenilor mai drag de săreau la noi că suntem ca la ţigani. Le ţineam de multe ori până se termina vara sau le găseam stricate înainte de vreme, probabil de către vecinii sătui de prostiile noastre! Urlam şi chiuiam, săream prin paturile improvizate în cazematele noastre de toată coma, dar ale noastre, ne băteam cu săbiile făcute din lemnele rămase şi uite aşa stăteam noi până noaptea târziu. Când făceam câte o pauză, mai băgam un 21 cu baieţii la poartă sau simplu fotbal, mai spărgeam şi câte un geam, că altfel nu avea farmec şi din când în când, un peci sau elastic cum i se mai spune, ţară ţară vrem ostaşi, regina, raţele şi vânătorii (preferatul nostru), telefonul fără fir, flori fete şi băieţi, ascunselea...

Cel mai mult, seara, jucam ascunselea... deseori era trecut de miezul nopţii şi noi încă ne zbenguiam şi ne ascundeam, până cînd iniţia unul dintre noi, marea bombă de a ne ascunde cu toţii... in casăăăă! Şi uite aşa, păcăliciul (am nimerit şi eu de vreo câteva ori), căuta vreun sfert de oră şi cînd se prindea de poantă, pleca ofticat la somn! =))

Când prindeam vara câte o ploaie torenţială de se înfundau canalele şi ieşea apa pe afară, ieşeam şi noi toţi, în şlapi şi ne bălăceam picioarele de parcă ar fi fost ultima oară când prindeam un asemenea moment. Ajungeam de multe ori uzi şi în cap, şi la chiloţi, că dee... nu ne mulţumeam dacă nu trăgeam nişte lupte greco-romane între noi!

Cele mai tari erau campionatele de şah sau table... când venea seara, stăteam ca disperaţii cât mai aproape de stâlpii de telegraf ca să avem lumină cât mai mult timp. Sau nu te supăra frate şi cărţi... ultimii mohicani =))

Da să nu vă povestesc despre traseele noastre mirifice cu păturile peste cap... îl ghidam pe cel în cauză prin toate colţurile răvăşite, îl mai păcăleam şi nimerea săracul de se duce în gol cu piciorul fără a fi atenţionat, se mai izbea de câte un stâlp sau o maşină... =)) toţi o păţeam astfel, aşa că nu ne ofticam, deşi uneori ne mai şi accidentam niţeluş!

Ce mi se pare genial la copilărie, e faptul că de multe ori, alergând, cădeam ca tâmpiţeii şi deşi sângele şiroia pe picioare, noi ne ridicam rapid şi ne continuam traseul fără vreo durere sau vreun chiot... mai ales dacă vorbim despre momentul în care jucam ascunselea şi trebuia să mergem "să-l scuipăm", cum i se spunea, pe cel care mijea!

O lumee... ce vremuri... mai merită să ne lăsăm chinuiţi şi roşi de gânduri, ca s-ajungem să ne plângem tot noi de milă? Nu, suntem conştienţi, dar se întâmplă, bine subliniat...

Zborul nefast al pisicii incandescente mi-a vâjâit urechile.
Păduchele olog mi-a rănit unghia.
Scrijelitul lunii mi-a luat minţile.
Timpul sacru mi-a ruginit pomeţii!

Nici un hău nu mi-a luat copilăria...

Verzi şi uscate!

E atât de devreme în dimineaţa asta... treji mi-s ochii şi închise cărările; e frig, toamna dă buzna, în zadar te caut. Era bine, era perfect şi totul nu mai e decât o idee măruntă în care, vezi tu... nu mai cred! Sute de pahare te-au ras, mii de înghiţituri... nu degeaba te-ai înecat în propriile visuri! ele mi te-au luat şi în acelaşi timp, o altă rază de soare şi-a făcut apariţia. Poate va topi ea, amăreala. Atunci când credem că suntem unica rază de soare, descoperim de fapt adevărul crud: am fost decât o altă rază de soare.

Vărs apa mării în zadar... ţara arde şi baba se piaptănă; am să încep şi eu să mă pieptăn. Fire dese şi brune îmi acoperă scalpul dincolo de care nu se găseşte altceva decât ce ai şi tu, şi tu şi tu... haa, suntem la fel, doar umbrele diferă.

Greşeli---ale mele, ale tale... când sunt ale mele, par nimicuri; când îţi aparţin şi reflectarea nu e decât în mine, un cap roşu şi oceanul mă atacă. Mă apăr cu trupul, uneori vrând să-ndepărtez oceanul, alteori lăsându-l să mă-nvăluie puţin.

Oricum ar fi, cerul e acelaşi!
Ce spuneam de pieptănat?

vineri, 14 august 2009

No comment

14, 12, 14... 3!

17!

luni, 10 august 2009

Gângurel!


Cine are nepoţel mai scump ca al meeu? Nimeni, nimeni, bââââ, sâc sââââc!! L-aş pupăci toată ziua şi l-aş devora efectiv, dar să nu dau din nou în scatofilie :-)
Îl cheamă Vlăduţ, alias gângurel, didi, titi, iepuraş, buburuză, etc. şi are 7 luni şi jumătate. Îi place la nebunie când strănuţi, când vede alţii copilaşi sau căţeluşi jucându-se... râde în hohote!
Nu e chiar nepoţelul meu, eu sunt de fapt mama lui adoptivă, iar prietena mea cea mai bună, e mama lui naturală. Are şi tată, desigur, pe nume Ove, mare vânător mare, "hai cu mistreţu'!"
Încă nu mă gândesc că reîncepe facultatea şi îmi va lipsi prezenţa lui, deşi m-am gândit deja! Aşa, deci... de fiecare dată când plec de la ei, nu mai îmi vine să plec; propunerea Oanei, să mă mut la ei... ihii, nu m-ar deranja!
Pup gângurelul, o pupăm şi pe mami şi s-auzim numai de bine! Mâine vin şi bunicii în sfârşit să-şi cunoască nepoţelul... saci de jucării, hainuţe, multă bucurie!
O dulceaţă de iepuraş care râde în continuu şi dă din picioruşe, abia aşteptând să poată face şi el primii paşi!

duminică, 9 august 2009

O nouă viaţă

Gângurea, ciripea, căuta atenţia unei lumi pe care nu o cunoştea dar pe care o iubea deja nespus de mult. Cea pe care toată lumea în jurul ei o numea mamă, nu îi spunea decât „hai, zboară, dute, ce mai aştepţi?” Mititica nu înţelegea cum de toţi în jurul ei zburau, numai ea rămânea singura care nu îşi putea folosi aripile la fel de normale ca ale tuturor.

Erau într-adevăr mai mici decât ale celorlalţi, îşi dădea bine seama dar nu îndrăznea să întrebe nimic. Nu avea nimic în minus sau în plus şi cu toate acestea nu reuşea să zboare, rămânea singură de multe ori şi plângea necontenit. Fricile o cuprindeau, se bucura că nu o aude nimeni. De fiecare dată mama îşi băga ciocul în fundul ei şi o ridica şi o împingea şi îi dădea drumul. Mititica se speria, dădea din aripi disperată şi se trezea deodată pe pământul rece. Vroia să spună că totul în jurul ei nu mai are sens, dar se abţinea; simţea că în curând lucrurile aveau să se schimbe. Atunci cînd rămânea singură, timpul trecea atât de repede! Dădea mereu din aripi şi încerca să se ridice... presimţirile ei începeau să se adeverească.

Într-o zi căzuse în iarba deasă şi înaltă spunăndu-şi că unica ei soluţie de a mai ieşi de aici, era să înveţe ritmul. 3 zile erau deja şi mititica, departe de locul numit „casă”, lupta fără oprire. Parcursese kilometrii fără să ştie acest lucru; ştia doar că într-o bună zi va reveni la mama şi la fraţii ei, mândră de izbândă! Timpul trecea şi la un moment dat mititica auzea tot mai tare un zgomot de forfotă. Nu-şi dădea seama ce putea fi, dar uriaşii se apropiau din ce în ce mai mult! Nu ştia dacă trebuie să îi fie teamă sau nu, dar urma să descopere acest lucru când deodată simţi o durere cumplită în partea dreaptă şi văzu cum aripa ei îşi lua rămas bun, zburând. Uitase de durere, nu înţelegea nimic, dar se bucură când văzu că aripa cade mai încolo, aproape de ea. Îi fusese teamă că aripa va reuşi să zboare înaintea ei. Cînd uitase asta, mititica s-a trezit doar cu aripa stângă şi mult, mult sânge în jurul ei... panica roia, durerea o înspăimânta, monştrii uriaşi aveau îndreptaţi către ea un rotund pe care desluşea ochii ei şi o chestie ce semăna cu ciocul dar care nu se deschidea, simţea doar aere calde sau reci. Auzea sunete multe, ciudate, ceva se deschidea si se închidea necontenit, ochii ei priveau întrebători. Oare avea să-i fie bine? Acei uriaşi aveau a o salva? Îi venea să ciripească tot mai tare.

Gurile monştrilor se opriseră, trupul mititicii se afla acum în palma unuia dintre ei. Nu ştiu dacă păsările au lacrimi, dar palma uriaşului se umezise şi de scârbă, acesta azvârli bobul din mîna lui, cât putu de departe. Mititica auzea din nou sunete din ce în ce mai slabe. Cînd se trezi într-un lan şi mai înalt decât cel de dinainte, o linişte cruntă domnea, doar ea mai scrâncea de durere şi teamă. Îşi dădea seama că nu mai avea să poată zbura niciodată. Zilele treceau, rana se vindeca, mititica ţopăia... de foamea ce îi stăpânea mintea, zărise undeva mai sus un cocean de porumb. Cineva îl încercase şi văzând că e încă necopt, l-a lăsat aşa. Mititica noastră, sărea şi sărea încercând să apuce cu ciocul măcar o bobiţă de porumb. Nu cunoscuse până atunci felul acela de mâncare dar ceva îi spunea să sară, să-l apuce.

Foamea răzbea din ce în ce mai tare, săriturile deveneau tot mai dese, aripa stânga şi ciotul drept prindeau o viteză izbitoare, ciripitul căpăta alte nuanţe. Să fi trecut ore? Mititica se afla deja pe foile ce înveleau coceanul şi ciugulea lacom. Când liniştea începea s-o cuprindă, realiză ce făcuse. Se uită în jos şi începea să-i fie frică de căzătură. Un nou gând îi îneca mintea: „dacă aripile mele au prins viaţă?” Pentru întâia oară după atâta vreme, revedea cerul... cu ochii închişi şi cu încredere în ciotul ei, încercă să atingă cerul. Se apropia şi se depărta usor de el, dând tot mai repede din aripi. De acum, ciripea de bucurie; o noua viaţă începea pentru mititica.

sâmbătă, 8 august 2009

Împreună







Pândeşte nesigur din ungherul camerei albastre şi-i aud până şi cel mai mic tremurat al trupului său mic şi firav. „Poc” şi dinţi perfect albi de după uşă mă privesc ruşinaţi... mă ridic uşor, mă aplec să culeg minunea. Nu mai e nevoie de ea; mă asigur că ruşinea nu se va transforma în ură şi o apuc cu toată mâna în timp ce păstrez permanent contactul vizual; ochii lui nu mai privesc decât şerpuirea mâinii mele.

O tresărire bruscă şi într-o secundă e cu ambele mâini cuprinzându-mi obrajii... până şi lacrimile îi trepidează, buzele nu mai pot rosti nici măcar onomatopee, doar căldura degajată şi privirea pierdută mai vorbesc. Mă păstrez rece, orice semn de slăbicune îi acordă încredere; dau drumul minunii, îi reţin interval de câteva secunde chipul tremurînd şi îi dezlipesc apoi deget după deget. Un simplu semn şi înţelege ce are de făcut. Apucă îndurerat minunea, o priveşte lung fără a se mişca şi observ cum chipul lui devine tot mai negru. Nu apuc să-mi dau bine seama ce urmează, că îi şi văd mâna întorcîndu-se vijelios către geamul deschis.

E deja pe jos, ghemuit şi plângând ca un copil, răcnind cât se poate de tare. Aud până şi „pocul” de dincolo de fereastră. Pufnesc în plâns, mă aplec şi îl cuprind în braţe. Ne strângem acum amândoi atât de tare... rămânem aşa poate ore, zile, pare o viaţă, oricum...

vineri, 7 august 2009

Sufletul meu te vrea



Cred că avem/am avut cu toţii o dragoste neîmpărtăşită sau poate că ea e/a fost reciprocă dar conjuctura nu permite celor doi să fie împreună, din diverse şi diverse motive...
Şi pentru că melancolia primează astăzi la mine şi pentru că recunosc, am nevoie de cineva în viaţa mea, dedic această superbă melodie celor care cred cu tărie în dragoste şi care păstrează în focul pasiunii pentru viaţă, măcar o flacară, pentru dragostea în doi!

Te iubesc!

miercuri, 5 august 2009

Palpitaţii


În această seară am auzit un "Mi-a fost dor"... apoi am simţit o mângâiere blândă pe obrazul stâng şi ochii transmiţând bucurie adevărată; unele persoane nu trebuie să facă mai mult pentru a rămâne pentru încă cel puţin câteva ore în gândurile tale şi în sufletul tău.
Obligaţii între mine şi persoana respectivă nu există, dar bucuria persoanei de a mă revedea a fost cu toate acestea, foarte mare; am simţit o forţă înexplicabilă, o dorinţă de a sta mai mult, dar şi o emoţie puternică ce mă intimida. Ştiam dinainte de a o revedea, că mă voi emoţiona...

Ne-am dori să petrecem mai mult timp alături de anumite persoane, însă conjucturile şi timpul fiecăruia sunt nişte piedici eliminate doar din când în când. Până atunci, chiar de ne e posibilă decât o revedere de câteva secunde, putem profita să ne reîncărcăm bateria necesară impulsului de a fi vii...

Cred că mai mult de cinci secunde nu ne-am întâlnit privirile şi respiraţia... cuvintele ne ridică sau ne doboară; tonul şi privirea ne dau verdictele.
Am un respect deosebit pentru omul acesta!

marți, 4 august 2009

"Sorry" seems to be the hardest word


A spune "Imi pare rău", se pare că a devenit o replică din ce în ce mai dezapreciată de non-valorile lumii mari şi frumoase în care pretindem a ne desfăşura zilnic activităţile de oameni civilizaţi şi dornici în fiecare zi de mai mult ...

Cu linişte şi pace, ochiul meu critic te observă!
"Câtă dreptate ai, cum de nu m-am gândit la asta? Bravo, măi, ai toate calităţile de a deveni un mare ratat! Felicitările mele!" (de câte ori am mai auzit asta?...)

Şi nu ar fi nici o problemă dacă toate astea s-ar petrece o singură dată în viaţă... ai greşit, asumă-ţi! De ce trebuie ca întotdeauna cei mai mojici să iasă basma curată, iar noi ceilalţi, să înghiţim în tăcere?
Din respect?... pour moi, mon cher!

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale