luni, 30 noiembrie 2009

Miros de brad



Refren:

Impodobeste mama bradul si nu te intrista
Asta e seara de Craciun, este seara ta
Impodobeste bradul tata ca ne asteapta-n prag
Colindatori la noi acasa, hai sa-i primim cu drag.

I:
E masa incarcata de nuci, mere si colacei
Fii vesela mama, la usa-s clopotei
Si cerul cu stele azi canta 'E vremea colindelor'
Hai tata, nu plange, e seara tuturor...

Refren:..

II:
Tu, mama, ma iarta de toate cate ti-am gresit
Hai, strange-ma in brate si spune-mi 'bun venit'
E noaptea cand Domnul va sta cu noi la masa iara
Hai tata.nu plange nu plange in zadar

Refren:..

duminică, 29 noiembrie 2009

Răvaşe

O plăcintă cu mere care trimite oricui gânduri îndepărtate. Câţi dintre noi nu au savurat vreodată măcar o bucăţică din această delicatesă făcută în casă? Mamă, familie, aromă caldă a serilor de iarnă... vise deschise şi uitate. Noroc că suntem oameni şi amintirile nu ni le ia nimeni, doar noi riscăm singuri să le pierdem şi să le azvârlim în ungherele pătate cu ură.

Afară căldura se ţine bine. Ne strigă încă. Luptă şi ea, sărmana, cu toate relele şi negurile zilelor prezente. În timp ce unul dă o palmă şi altul face declaraţii perverse sau încearcă să prostească şi să jecmănească până şi cel mai amărât cetăţean, soarele se luptă la sfârşitul lunii Noiembrie să mai încălzească suflete. Seara doar ce ne mai aminteşte de condiţia în care ne aflăm şi munţii minunaţi pe care îi privim şi pe care dorim să îi tragem într-o secundă cu lasoul lângă noi. Eu cel puţin asta îmi doresc. Nu vreau să îi pun şi pe alţii în condiţii care nu le-ar prii, dar măcar să am inelul Arabelei ca să mă pot transpune acolo de îndată.

Eu vreau zăpadă, multă zăpadă şi nebunie a iernii. Am primit patinele de acasă şi abia aştept să merg la patinoar să jonglez cu vântul. Apoi sanie, chiote şi vânătăi; ceai cald sau vin fiert cu scorţişoară, nas roşu şi salopetă udă leoarcă; duş cald, aspirină tamponată, somn de bebeluş şi amintiri de neuitat!

joi, 26 noiembrie 2009

Enigmatic şi târziu


Chiar nu ştiu, e inexplicabil. Atâta dilemă şi atâta nerv pentru ceva pe care nu îl pot defini... nu există încă decât foarte multe umbre, unele color, altele alb-negru, altele total neclare. Dar iată cum uneori chiar şi puţină ceaţă strică, întru-totul, ceea ce a fost început.

Şi sprijinul moral unde e? Uneori crezi că îl ai lângă tine şi începi să investeşti cât de mult poţi în el. Îl simţi, îl vezi, îl apropii. Când te-aştepţi mai puţin, îţi întoarce curu de nu te vezi şi rămâi mască. Vrei să sapi ca să cercetezi locul, să vezi dacă a mai rămas vreun os.
Unde mai e acea scânteie care poate face şi un vulcan să erupă? Nu vreau să cred că a dispărut, căci cred că nu a existat niciodată. A fost doar o altă mască. Încă una adăugată celorlalte zeci care existau deja şi de care nu se ştia. Felicitări şi tot înainte, dragă! Reprezinţi un real ajutor!
Că doar nu de asta i se spune cur? Datorită faptului că niciodată nu îi vei vedea faţa? O dată ce ţi se arată, tu te mai poţi aştepta la altceva? Oricât s-ar întoarce, tot cur se vede. Eu una, nu mă mai pot aştepta la altceva. După ce te arzi o dată suflii şi-n iaurt.

Oare faţa noastră cât ajută?
Măcar merită încercat! Cu curaj!

miercuri, 25 noiembrie 2009

Totul sau nimic

Vorba multă sărăcia omului.
Fapte, nu vorbe!

marți, 24 noiembrie 2009

Linie şi punct.

"Alcolomia a distrus omenia. Da, alcolomia! Plus că în spaţiunile de supraveghere..." situaţia nu e tocmai roz, stimabililor!

Păi te mai miri, frate, de greşelile cetăţeanului responsabil? Nu zic, greşeli mai scot şi eu, dar chiar la nivelul acesta nu am ajuns. Iar eu am 23 de ani, am putea spune că "săraca, dacă numai atâta a invăţat şi ea până la vârsta asta...", dar unul de aproape 50 ani, responsabil al unei societăţi, să arunce cu astfel de perle în stânga şi în dreapta e mai mare jena.

După ce că încă nu ştim ce e bine şi ce e rău pentru noi şi pentru ţara asta, mai şi suprasolicităm of-ul! Scormonim bine noi cu mâna noastră, ca să fim siguri că nu degeaba am irosit timpul sau mă rog... altii poate sunt mai sadici!
Nu vreau pumnale, vreau o singură perdea albă ultra-izolantă ca să nu mai fiu nevoită să mă încarc de la toţi cei care prezintă zero interes personal.

Punct.

duminică, 22 noiembrie 2009

Paiul din ochi

E bine că e întuneric. Nimeni nu poate deranja pe nimeni. Chipurile nu se văd. Adună-ţi gândurile, strânge-le bine şi nu le da drumul prea uşor. Procesul de reproducere e cel mai benefic.

Se aud decât murmureli. E clar că toată lumea a venit cu un of şi că le prinde bine puţină umplere a spaţiului. Nu poţi ignora nimic, dar nici pe tine nu te poţi ignora. Priveşte, rosteşte, primeşte. Într-o clipă, un gând adevărat găseşte pereche. Mai eşti în stare de aceleaşi lucruri atunci când bate lumina? Un semn se lasă. Pui mâna pe geantă şi iată că e tot întuneric. Un suflu de uşurare... Procesul continuă. La sfârşit săruţi pământul pe care ai călcat şi pleci puţin altfel decât atunci când ai intrat.

Afară sprijinit, altcineva îşi caută pereche. Priveşte cu aceeaşi strălucire în ochi ca şi tine sau poate mult mai arzătoare. De unde ştii tu câţi bulbuci le clocotesc lor într-un colţ de carne vie şi spre câţi alţii se îndreaptă?

Bulbuci, bulbuci, bulbuci...

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Pentru că ce?





"Tu crezi în Domnul?"






Nelinişti, nervi, stres, oboseală, zeci de gânduri pentru o zi de vineri. Ce tâmpenie... să nu fi în stare să te pui în situaţie! Gol în cap, gol în suflet, gol în intenţie. Câtă tâmpenie să ajungi la un moment dat să îţi spui tot tu ţie că eşti de căcat, deşi tu ştii pe undeva că nu eşti, de fapt! Dar pentru că gândul trage starea, te duci nene şi te tooot duci!

Tu-le muma-n cursa lor de şoareci azi şi de vocabular distins...

Poate tocmai pentru că a fost vineri. Sau poate pentru că sunt eu cum sunt.
Îţi vorbeşte chiuveta; da' nu te miri?
Eu sunt Winnie. Winnie Haydock.

marți, 17 noiembrie 2009

Printre sute de catarge

"Eu vreau să mă ia ţiganii", a spus o fetiţă în vârstă de doar patru ani. Păi dacă ea la această vârstă fragedă are asemenea dorinţe, noi ăştia mai trecuţi prin vânt, ce să mai spunem? Vreau să fiu răpit de extratereştrii, vreau să sar din avion fără paraşută, ce să mai vrem la decadele noastre?
Şi nici măcar nu ştie de ce a nutrit un astfel de gând. Dacă n-ar fi fost atât de scumpică fetiţa şi atât de drăgălasă şi de frumoasă, poate undeva pe la 1% aş fi înţeles. Nu va ştii oare povestea tranşării? Nici de povestit nu i-o poţi povesti pentru că s-ar intra în alte registre cu psihicul ei, dar poate tipica poveste a maşinilor cu geamuri fumurii din care răsar ca din basm dinţi albi de lapte dorind să-i ofere bomboane, va fi mai de folos.

Ne plac copiii, ne plac oamenii, ne place să socializăm, să descoperim paginile sufletului nu doar coperta, dar ne putem speria de multe ori de ceea ce descoperim. O simplă arătare poate deveni atât de complicată, la fel cum o complexitate se poate transforma brusc în ceva foarte simplu şi uşor de înţeles, de descoperit.

Tu, chip ceresc, încetineşte-ţi zborul şi încalţă-mi dorinţa!

Mămico, puful când se duce, unde se duce?









Puf. Puf mult cade din cer şi afară plouă. Deşi pare haos, puful îşi urmează ruta şi rămâne zburdalnic în bătaia vântului fără a crea distorsiuni de imagine. El nu atinge pământul niciodată; vântul are grijă ca puful să ricoşeze în alţi pufuleţi sau în picurii de ploaie. Nimic nu se întrepătrunde, nimic nu se distruge, puful nu se udă, nu se strică, nu dispare, nu se împuţinează. Puful nu se odihneşte niciodată. Toate mărimile. Toate culorile. Toate formele. Şuierul aminteşte de alte anotimpuri în care puful îşi caută pereche.

luni, 16 noiembrie 2009

Guiţ guiţ...

A fost odată un porcuşor care dădea mereu din picioare şi vroia tot prin alte grajdiuri să ajungă; altele decât cele în care se scălda. Răsturna troaca la fiecare masă, dar reuşea de cele mai multe ori să mănânce terciul şi de pe jos în aşa fel încât stăpânii şi colegii de celulă, să nu observe 'obrăznicia' acestuia.
Cât timp eşti 'obraznic' şi nimeni nu te ştie, duci o viaţă uşoară, cu "giugulugulaga", "vai, ce copil minunat", "hai, bea şi tu puţină şampanie că nu te îmbeţi acuma dintr-o gură", "ai prea mult bun simţ", "vrei să tragi şi tu un fum?". Fiecare e actor în felul său.

Grijă nu care cumva să dai cu capul de corlată. S-ar putea să te doară genunchiul.

"Da, da... când o zbura porcul." Ei, şi dacă porcul va zbura într-o zi? Ce, e chiar atât de incredibil de imposibil? Şi omul zboară levitând, un pas mai e până zboară porcul şi îţi vei retrage cuvintele. Nu, nu cuvintele foarte dese pe care le foloseşti precum marijuana, vodka, sex, futai, somn, beţie, ci cuvintele alea frumoase pe care care nu ştiu cum de, dar le mai conţii; cam puţine ce-i drept. Unele lucruri ne încrâncenează mai tare, pe unii dintre noi.

De ce porcul simte întotdeauna că aparţine unei alte lumi? Că doar e porc şi mai e şi porc pe deasupra... hai, loveşte troaca şi nu te lăsa, într-o zi o să primeşti în dar o piscină din conuri de brad în care te poţi scălda cât pofteşti. Şi-o să te lăfăi în tine.

Adevărul e că ceilalţi porci sunt mai porci decât porcul nostru şi de aceea el singur nu poate fi porc cât pentru toţi ceilalţi porci.
Logic.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Dragă Moş Crăciun



A început postul Crăciunului. Liber colindelor. Mă umplu cu bucurie momentele astea, aş plânge de să sece tot din mine. Eu una, mă gândesc cu nostalgie la sărbatorile de iarnă. Nu mai e ca în copilărie, când aşteptam cu entuziasm înflăcărat şi ieşit din comun, punga de cadouri de sub brad. dar emoţia spiritului de sărbătoare şi al magiei bradului şi al cântului, a rămas şi va tăinui întotdeauna. Ne puneau părinţii la culcare devreme tare, însă eu şi fratele meu, prefăcându-ne că dormim, pândeam pe geam în speranţa că îţi vom zări spiriduşii, sania lăsând dâre pe cer, şi pe dumneata în persoană, dând impulsuri spiriduşilor şi cântând de zor.

Moş Crăciun, tu exişti şi deşi când eram mică ţi-am cântat în persoană doar în câţiva ani şi ţi-am spus poezii frumoase, sunt sigură că tu vei mai veni la mine pentru ca să-mi umplii sufletul cu bucurie în schimbul a câteva colinde şi poezioare.
Anul acesta dragă moşule, nu am decât o singură dorinţă, dar cea mai importantă. Vreau ca numărul 4 să fie mereu prezent în viaţa mea. Mă doare să număr doar până la 3, vreau un "+1" cu care să împodobesc bradul, să râd şi să povestesc, să schimb emoţii şi gânduri. Tu ştii mai bine decât mine oricum, dar şi eu am dreptul să îţi trimit scrisori în Laponia în speranţa că într-un an, vei îngădui dorinţei mele, împlinire.

Vreau într-o zi cu ninsoare, cu fulgi mari care să cadă din cer, iar lacrimile noastre să îngheţe pământul. Seară şi toată strada luminată cu beculeţe multicolore. Şi aşa numărul 4, să îngheţe şi el.

vineri, 13 noiembrie 2009

Fără petale



Când iubeşti, iubeşti. Că greşeşti, nu realizezi eventual decât pe parcurs. Atâta timp cât flacăra există şi tu crezi... O dată ce ai intrat, nu mai poţi ieşi. Şi dacă se întâmplă să părăseşti incinta, nimic nu mai e la fel. Ne dorim oare să fie la fel? Altfel ce ne-ar mai motiva?
Grijă la cap. Mai devreme sau mai târziu.

joi, 12 noiembrie 2009

Liber pentru verde



Mami, nu te uita că e oră târzie şi nici nu te gândi că am nevoie de odihnă. Uneori simţi nevoia să stai pur si simplu şi să stai... indiferent că e trecut de ora unu noaptea, ţie îţi vine să energizezi, să citeşti, să sari coarda sau să te plimbi. Şi nu contează că nu ai dormit foarte mult în ultimele zile sau că ai dormit de ai stins, contează că momenul tău de reflexie e prezent, te gâdilă finuţ şi te alintă. E clar cum caută ceva şi cum vrea să obţină ceva. Dacă eşti deştept şi îi faci jocul, amândoi ieşiţi în câştig. Unii au parte foarte des de astfel de clipe, alţii nici nu visează la aşa ceva - mintea lor e prea ocupată cu altfel de interese, iar alţii prind foarte rar momentul. Hrana sufletului nu trebuie să se strice căci da, are termen de expirare şi dacă nu o întinzi la timp, se face gaură.

Căţeluşul creţolin cu picioruşele şchiopătând vrea să-l iau acasă. "Ochi rătăciţi, mergi cu Domnul înainte. Are el grijă de tine."
Frunzele toamnei îşi cer iertare pentru că ne împânzesc. "Vă iert şi vă iubesc. Vreau să-mi ţes haine din coroanele voastre."
3, 2, 1 şi-ai plecat. E verde.

marți, 10 noiembrie 2009

În pana mea...

Nu s-au inventat încă hainele făcute pe mine şi pentru mine. Nu-mi place să merg la cumpărături să-mi iau haine. Ştiu încă de la bun început că voi căuta şi nu voi găsi nimic care să mă ungă efectiv la suflet şi să spun din prima "da mai, asta mi-o iau, pentru mine a fost creată!" Şi prefer să umblu prin magazine atunci când nu am foarte mult timp la dispoziţie, în aşa fel încât să nu pierd prea mult timp şi să nu mă enervez prea tare.

De ce oare moda masculină e mult mai variată şi mai tare? În orice magazin de haine aş intra, riscul de a ieşi nervoasă pentru toate căcaturile de bluze şi pantaloni de pipiţe existente este imens. La fel mă enervez apoi pentru că nu m-am născut băiat. La ei totul e mai uşor şi total altfel. Totul e simplu şi cu stil, elegant, hainele au alte nuanţe la ei. Tot ce văd ca vestimentaţie masculină, îmi place. Nu înţeleg dorinţa exasperantă a celor care crează haine feminine, de a pune cât mai puţin material într-o bluză şi de a realiza o pereche de jeans strâmţi de îşi pleznesc venele sau cu tot felul de buzunare cusute în toate felurile imposibile şi yachi pentru mine, cel puţin.
Sunt într-adevăr şi haine frumoase pentru sexul feminin, nu zic, dar de la alea te ustură portofelul de crăpi şi o lună mănânci numai pâine cu apă.

Am primit bani să îmi cumpăr o pereche de pantaloni. Exculzând faptul că momentan nu prea am timp de pierdut prin magazine, mă întreb în câte luni voi reuşi să achiziţionez perechea de pantaloni. Probabil voi ţinti un magazin cu mintea într-o zi, voi intra şi nu ies de acolo până nu aleg perechea de pantalon. Cam aşa procedez în majoritatea situaţiilor, în ultimă instanţă. Plus că mă doare sufletul să dau mulţi bani pe haine. Unde mai găseşti tu Ioane, haine ieftine şi bune şi frumoase?
Poate în Panama...

Lumea-ntreaga îmi părea...

Când viaţa îţi aduce satisfacţii şi bucurii tinzi să uiţi de fapt care e realitatea. Începi să vezi lucrurile doar cu ochii sclipind, corpul tău emană energii pozitive şi nu că ar fi rele momentele astea. Nicidecum. E în fond lumea pe care fiecare şi-o crează şi în care vrea să se manifeste până în ultima secundă de putere. O lume pe care vrem să o păstrăm cât mai mult. Şi asta nu înseamnă că fugim de realitate, căci oricum nu avem cum.

Singura datorie reală în viaţă pe care o consider eu, e aceea de a te realiza profesional în ceea ce te împlineşte ca şi om. Celelalte datorii sunt secundare şi derivă una din cealaltă. Cum ne spunea un regretabil profesor de fizică în liceu: "nu vă doresc copii să vă treziţi în fiecare dimineaţă la ora 07:00 şi să înjuraţi pentru încă o zi de lucru pe care nu îl suportaţi. Să aveţi curajul de a face ceea ce vă place." Mult adevăr grăia. Şi e oricând şi oriunde valabilă povestea. Dacă toată lumea s-ar împlini în domeniul dorit, nu ar mai exista atâtea şi atâtea frustrări şi în mod cert nici împunsăturile şi bârfele pe la spate sau duşmăniile, nu ar mai exista. Dar cum există atât rău cât şi bine în lumea asta, nu cred să dispară vreuna vreodată. Eventual binele, dar să nu vorbesc prostii căci oricum ar fi un adevărat dezastru treaba asta.

La facultate pregătim două spectacole care se vor juca pe scena teatrului naţional. Ambele vor ieşi în decembrie. Unul va fi cu temă de Crăciun, iar celălalt va fi un spectacol al anului 2 actorie Sibiu care se va juca mai des; cât de des încă nu ştim, aşteptăm întâi să terminăm repetiţiile şi să iasă spectacolul. Săptămâna trecută am repetat trei zile intense cu profesorul nostru de la Bucureşti şi cu profele de la Sibiu pentru spectacolul anului 2, iar astăzi am început repetiţiile pentru cel de Crăciun. A fost prima repetiţie pe scena teatrului. Nu am mai călcat pe scena teatrului de anul trecut de la admitere. Au fost două zile de examen de foc, atunci. Iar astăzi când am păşit din nou pentru un scop atât de puternic, mi-am adus aminte de toate emoţiile şi momentele de la admitere.
Iar sentimentul că vei juca pe o scenă atât de importantă, în faţa unui public care nu te iartă, îţi crează responsabilităţi mult mai mari ca şi actor; în cazul meu, ca şi student la teatru. Nu ai voie să-ţi baţi joc.

E frumos să ştii că petreci atât de mult timp în jurul unor oameni care au acelaşi ţel ca şi tine şi că se lucrează frumos. Că te trezeşti dimineaţa şi abia aştepţi să te îndrepţi spre locul unde te simţi bine. Evident, nu în fiecare zi ai aceeaşi profunzime sau dispoziţie, că nu suntem roboţi ci oameni, cu trăiri, stări şi sentimente, dar cu puţin ajutor se poate depăşi momentul. Sună atât de optimist ce am spus aici, dar uneori chiar îţi vine să te dai cu capul de pereţi. Alteori trece repede. Depinde tot de noi, de oameni. De invidii, de ierarhii, de noi înşine...
Mai devreme sau mai târziu... ăsta e cuvântul cheie întotdeauna, căci toate la timpul lor.
Oricum, treburile sunt mult mai complicate, parcă tot mai multe întrebări şi răspunsuri îmi vin. Cu cât ne punem mai multe întrebări, cu atât devenim mai nebuni, căci dintr-un răspuns ajungi să-ţi pui alte câte întrebări şi uite-aşa... te miri ce. Mă opresc aici.

Marele pas e să căutăm întotdeauna lucrurile care ne plac, căci cele care nu ne plac, vin singure, neinvitate.

duminică, 8 noiembrie 2009

Un stâlp într-o viaţă

Azi a fost ziua mea; nu de naştere şi nici de nume. Am împlinit o lună şi s-a sfârşit un capitol numit tratament. Nu m-am gândit prea mult astăzi la ce înseamnă să împlineşti o lună la 23 de ani jumătate, căci îmi sună atât de ciudat şi totuşi atât de adevărat. E un paradox.
La ora asta acum o lună eram deja de câteva ore repusă în forţa conştientizării realităţii. Revăd prea bine cele de care îmi aduc aminte şi nu e necesară expunerea lor. Uneori face bine să scrii, alteori să simţi pur şi simplu... A fost o lună în care etapele au fost vizibile în mine, dar mai ales în afara mea, în jurul meu. Şi vor mai fi, cu siguranţă. Totul e altfel. A fost şi de bine, a fost şi de rău, de foarte rău... acum e de bine. Mobilizarea psihică se repune lin, întotdeauna. Multe zile am fugit, dar e mai bine să te întorci de unde ai plecat şi să începi să strângi uşor ceea ce a fost semănat.

De ce e nevoie în viaţă ca toată lumea să ne înţeleagă? Chiar nu cred că e nevoie. Ne sunt suficienţi acei puţini câţiva cărora nu ne e teamă să le împărtăşim bucăţica noastră, bobul nostru. Şi invers. Decât mult şi prost, mai bine puţin şi benefic. Îmi place tot mai mult proverbul "cine se-aseamănă se-adună"; şi nu e vorba de format bisericuţe, ci de susţinut stâlpi. Pentru susţinerea unui stâlp, sunt suficienţi doi oameni, maxim patru. Tot ce intervine peste, pentru mine e în plus, cu foarte rare excepţii. Bisericuţele pot fi susţinute de zeci de oameni, dar niciodată nu vor fi stabile; când să împingi, totul se strică, îşi pierde forma, pe când stâlpul la fel rămâne şi susţinătorii lui nu stau cu spatele unul la celălalt, niciodată.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Către "unde"?

"Care este legătura între neuropsihologie si publicitate? Publicitatea se folosește de neurologie ca să știe cum să realizeze o reclamă în așa fel încât să se coreleze cu tipul de funcționare al creierului, de activitate corticală și să poată s-o modeleze, să modeleze anumite comportamente. Se lucrează foarte mult în ingineria aceasta astăzi. E metoda cea mai simplă prin care se poate intra în creierul omului și să schimbe niste rotițe astfel încât să fie condiționat să răspundă la stimulii care se doresc a fi transmiși. Să facă cumva, ceea ce se vrea de către cei care vor să controleze."

E o mică parte preluată dintr-o conferință înregistrată audio pe care tocmai am ascultat-o, pe tema: "Efectele televiziunii asupra minții umane". E cam lungă conferința, durează aproape trei ore, dar pentru cei care doresc să o asculte o voi posta la sfârșitul articolului. Sunt extrem de multe alte lucruri importante și bine de cunoscut.


Creierul e dependent de activitatea pe care i-o oferim.
La testul de Electroencefalogramă, întâlnim 4 tipuri de frecvențe:
beta - ceea ce înseamnă că gândim, vorbim, ne implicăm, iar frecvența la care se încadrează este de 30 herți;
alfa- ne uitam la ceva și suntem într-o stare de negandire, visare; 13 herți;
teta - somn usor, vise; 8 herți;
delta -somn profund; herți foarte slabi.
Uitatul la televizor scade frecvența creierului considerabil, undeva între 8 - 13 hertzi, ceea ce arată că omul nu gândește în timp ce se uită la TV, din punct de vedere neurologic. În timp creierul se învață cu acest stimul, noi îl forțăm practic la aceste activități. Deci?

Nu mi-e foarte tare milă de mine, îmi cunosc măsurile deși le întrec uneori, oripilată fiind de situațiile la nivel național, dar mi-e foarte milă pentru noile generații, pentru tinerii acaparați de Hannah Montana, de Harry Potter, Twillight, calculator și jocuri obsesiv pe calculator, de orele în neștire pe care le petrec în fața acestor două aparate efectiv distrugătoare: Tv și calculator.
Nimeni nu ne poate interzice un film bun, al unor regizori foarte cunoscuți, un film de OSCAR sau un documentar de excepție, dar una-ntr-una, deja parcă ne doare fundu' și în fund de viața noastră!



marți, 3 noiembrie 2009

Revoltă!










Revoltă, urgent, neapărat!
Cum să stai să savurezi o ciocolată caldă în aceeaşi cafenea cu Oana Pellea şi să nu îndrăzneşti să mergi să ceri un autograf? sau măcar să îi adresezi câteva cuvinte? Şi în plus de asta, te mai găseşti şi la doar o masă de ea? Dumnezeule... Iuliaaaaaa!! Te bat când ajungi la Sibiu, de nu te vezi! Numai pentru asta iubesc eu Bucureştiul, pentru că ai ocazia de a întâlni toţi oamenii mari de la care ai atâtea de învăţat!
Săracii, ştiu că sunt "terorizaţi" zilnic de atâţia fani (nu-mi place cum sună termenul, dar asta e), dar e o plăcere pentru noi să le impărţăşim cuvintele calde pe care le deţinem în ceea ce îi priveşte. Ce n-aş da să fiu şi eu acum în Bucureşti, acolo... Iulia, cu ruşinea murim de foame şi rămânem cu intriga nerezolvată!
Nu înseamnă că sufoci omul, ci pur şi simplu îi arăţi valoarea, aprecierea ta... atât cît o ai.

O altfel de lume



Un filmuleţ cât se poate de incitant. Cine are răbdarea de a-l viziona până la sfârşit, va rămâne cu gustul fin al unui vis inocent. Câţi dintre noi nu ne dorim să transformăm lucrurile în dorinţe proprii? Câţi dintre noi nu şi-au forţat cu imaginaţia prezentul, trecutul sau chiar viitorul?
Visarea ne tranzitează acolo unde ne este nouă bine.

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale