miercuri, 26 decembrie 2012

Spectacolul sufletelor


Ar avea ce mânca, doar că viața e prea crudă; sau poate că ei sunt prea cruzi? Într-o cantină pentru oamenii străzii, multe suflete respiră căldura altor suflete care săptămână de săptămână fac tot posibilul pentru ca ei să aibă o masă caldă. În fiecare Marți și Joi vin aici la căldură, pentru a se înfrupta din bunătățile pregătite cu dragoste. Ți-e milă de ei și te bucuri că Dumnezeu ți-a dat tăria de a trece altfel peste toate. Patimile sunt cele mai distrugătoare. Unii sunt tineri și frumoși, cu un chip cald, dar distrus de droguri. Metadona i-a adus aici.

Văd o față neutră, încă strălucitoare, care nu a mai găsit de mult timp fermecătorul zâmbet. Parcă numai buzele i se mai mișcă, iar corpul abia mai reacționează în mers; e un mers săltat, fără auto-control. Cu toții intră aici în mod automat - și-au format deja un obicei în a veni aici și sunt ca la ei acasă. O casă străină - nicăieri nu e ca acasă. Unii abia au putere să spună ce doresc și li se întinde pur și simplu farfuria cu mâncare; apoi li se aduce câte un pahar cu suc sau lapte și sunt lăsați în pace, dar supravegheați de la distanță.

Unul dintre ei, trecut de vârsta a doua - cel puțin așa și-a lăsat amprenta metadona asupra lui, abia ține furculița și cuțitul în mână. Se mișcă în reluare, iar lupta cu cârnațul de pui pare de nesfârșit. Cu siguranță nici nu a prea dormit azi-noapte, iar grija banilor îl apasă. Nu mai speră el la vilă și piscină, excursii la munte sau bungee jumping, dar grija dozei zilnice îl apasă. Oare va reuși și astăzi să facă rost de cele, închipuite, necesare? Abia mișcând furculița și cuțitul, ochii i se închid ușor și totul se oprește pentru el, cu excepția respirației și a capului care alunecă ușor, de parcă ar vrea să sărute sfânta hrană. Imediat mi-l și închipui vârât cu fața în farfurie, mânjit ca un sărbătorit păcălit cu tort peste față. Nu e de râs, dar urmăresc scena pregătindu-mi zâmbetul. Deși viața a devenit un film la relanti pentru el, mai face și el cărțile din când în când - îi văd capul ridicându-se iar eu îmi dau puțin ochii peste cap de ciudă - am ratat spectacolul. În timp ce povestea se repetă de vreo 6 ori, iar chipul lui coboară tot mai mult de fiecare dată, îmi dau seama de cruzimea mea.
În dreapta lui, o tânără deosebit de frumoasă, cu părul lung, cu un mix de culoare roșcat și negru, fața albă și chip angelic, se luptă în conversația ei cu un altul dominat de metadon. Nici unul nu are de fapt, chef de vorbă, iar cuvintele lor ies din gură de parcă ar plânge continuu. Cu toții sunt curați, părul lor strălucește de îngrijire. Mă ridic de la masă, dau să cotesc la dreapta. În fața mea, un alt tânăr, abia își târăște picioarele până la masă. 16 ani să fi avut? O față pierdută, un alt chip angelic... se îndreaptă și el cu farfuria cu mâncare la masă.
În celălalt colț al încăperii, se înfruptă cei cu un gram mai puternici. Nu cunosc metadona, dar hrana zilnică e o mare problemă și pentru ei. Îi vezi povestind și cu ochii ațintiți undeva departe, la ziua în care toate aceste griji vor dispărea. Nu au un loc de muncă și nici casă. Cunosc mai bine și decât taximetriștii, străzile și fiecare colțișor ascuns al orașului și împrejurimilor. Sunt extrem de recunoscători acestor omuleți care se unesc săptămânal și fac posibilă chiar și o masă caldă pentru ei. Într-o zi, toate astea se vor sfârși - cumva!

Despre unii auzi că au întâlnit omul potrivit la locul potrivit și mândri de ei, împărtășesc experiența vieții lor peste tot în lume, mulțumind și încurajându-i pe cei mai slabi de îngeri, să caute calea cea dreaptă. Alții, sfârșesc în locuri necunoscute, sub chipul unor evenimente nefericite.
Sunt patimi distrugătoare; sunt oameni frumoși care brusc se urâțesc, dar trecucutul li se mai poate citi pe chip. Fiecare are povestea si motivele lui - mai mult sau mai puțin justificate. Dumnezeu le-a permis să ajungă aici, ceva au cu siguranță de învățat - ei înșiși sau cei ajung să îi cunoască. Cu toții au avut visuri, dorințe, familie...

luni, 30 iulie 2012

Să fie într-un ceas bun!


Cum a trecut timpul şi luna a rămas aceeaşi. În chip omenesc îşi reia cunoscutul traseu în fiecare seară, sub ochii nostrii împăienjeniţi de timp. Sfântul mi-a şoptit printr-o adiere că va fi lângă mine, iar eu l-am crezut. Iubesc ploile şi vântul şi munţii veşnic albaştrii şi pomii înfloriţi. Nu iubesc în schimb, soarele. Iubesc Lumina cea adevărată!
Să fie mereu cu noi!


luni, 26 martie 2012

Vieţi paralele


"Nu renunţa niciodată la visurile tale, doar pentru că te-au dezamăgit nişte oameni sau situaţii. Caută alte portiţe, vei ajunge să le zăreşti!" Nu ştiu dacă sună chiar aşa încurajarea de bază, dar e veridică. Doar dacă esţi sigur cu adevărat că nu mai doreşti să continui cu visul tău, atunci e bine să renunţi, altfel, caută în continuare drumul spre portiţă sau îţi va părea rău o viaţă întreagă. 
În general, dacă rămân cu frustrarea unui lucru nedus până la capât, trebuie să revin, chiar şi după doi ani, pentru a elimina frustrarea; e frustrant să trăieşti cu ea. E un gând care macină rău. Şi ce eliberare, după! Mai bine să îmi pară rău că am făcut un lucru, decât să-mi pară rău că nu l-m făcut!

Mi-e uşor să spun lucrurile astea acum, pentru că am ajuns să cred în ele. La început e mai greu, dar fiecare învăţăm din propriile experienţe, nu se poate altfel. Curajul sau lipsa lui, încrederea de sine sau neîncrederea...toate contribuie uşor, uşor! Dar fiecare lucru, la momentul lui!

joi, 15 martie 2012

duminică, 11 martie 2012

Iluzionişti


Îmi aduc aminte cât de mult am suferit pentru moartea artistei Mădălina Manole. Nu gestul ei în sine m-a lăsat fără suflu, cât masca uimitoare pe care o ţinuse atât de mult timp pe faţă. Niciodată nu vom ştii ce ascunde sufletul unui om. Un om aparent puternic, fără regrete, împăcat cu sine, dornic de muncă, cu o relaţie amoroasă de care e mulţumit. Îi mai lipsea să spună că e omul perfect. Vorbea oare lumea din ea pe care şi-ar fi dorit s-o aibă? Şi cum de nimeni nu a putut citi limbajul trupului ei? Câţiva prieteni de-ai ei, tot artişti, îmi amintesc că sesizaseră ceva în neregulă, dar nu au insistat prea mult, pentru că până la urmă fiecare îşi are propriul ciclu în viaţă, mai mult sau mai puţin agitat. Păcat; a fost un om frumos. Ascultându-i acum muzica, sunt încă fără răspunsuri.

Afişăm imagini aparent perfecte despre noi şi lumea în care ne învârtim, dar se pare că aceste imagini sunt nu de puţine ori, nişte iluzii. Suntem de-a lungul vieţii nişte iluzionişti profesionişti, se pare. Îmi aduc aminte de o iluzie probabil foarte bine cunoscută, în care un iluzionist, fiind cu mai multe persoane în barcă, a reuşit să creeze iluzia faptului că a mutat munţii din loc. Oamenii au ramas „mască”, evident, crezând în ceva, ce în mod cert, numai Dumnezeu ar fi reuşit.  Şi uite aşa înghiţim, de fel, iluzii; ne hrănim cu iluzii, uitând de fapt cine suntem, cine sunt cei de lângă noi, uităm să privim dincolo de nişte imagini şi cuvinte, nu mai avem răbdarea de a îl privi cu adevărat pe cel de lângă noi sau pe noi. Dacă ne-am cunoaşte pe noi, cred că am reuşi să îl cunoaştem şi pe celălalt şi chiar să îl şi înţelegem. Cei de lângă noi, nu au, de cele mai multe ori, curajul de a cere ajutorul; din teama de a nu deranja, de ruşine, pentru a nu fi catalogaţi drept nişte oameni slabi, etc. Se punea demult, într-o carte, în urma unui studiu, desigur, întrebarea: „câţi dintre noi observăm lacrimile din ochi ale colegilor?”, „câţi dintre noi observăm faptul că şi-a schimbat cerceii în dimineaţa aceasta, una dintre colege?”, „câţi dintre noi luăm tăcerea de astăzi, a  colegului, drept o problemă reală, şi-l tragem de-o parte pentru a îl încuraja?” În urma studiului, puţini, foarte puţini, sesizaseră aceste mici, dar extrem de importante schimbări. Intră şeful în birou, tu eşti cu lacrimi în ochi, iar el, ca de obicei, intră în birou, îţi dă nişte comenzi şi părăseşte biroul, la fel de grăbit precum a intrat. Nu schiţează nici un gest cum că ar fi semnalat vreo problemă în ceea ce te priveşte. Cum te simţi? Cu siguranţă ai nevoie măcar de o încurajare după spinare.

În aceeaşi situaţie se poate afla oricare dintre noi. Nu avem nevoie de încurajări; din orgoliu. Dar sunt atât de bine venite! Să ştim că îi pasă cuiva de noi, să simtă celălalt că ne pasă de el. Nu cerem ajutorul, dar ne bucurăm când cel de lângă noi ne oferă cel puţin un zâmbet de încurajare.

Nu suportăm să ne fie cunoscute slăbiciunile. E firesc, până la urmă, însă nu înţeleg de ce e nevoie de măştile perfecţiunii.  Întotdeauna există reversul medaliei. Întotdeauna. Ar fi ideal să fim mai atenţi la cei din jurul nostru, la schimbările din viaţa lor, la ei ca şi oameni care au un suflet. Sufletul e fragil şi drept urmare, în orice clipă poate suferi modificări demne de luat în seamă.


sâmbătă, 10 martie 2012

Cine sunt eu?


Mă întreb adesea ce anume contează pentru mine, pentru sufletul meu. Răspunsuri, găsesc nenumărate, putere pentru a le duce la bun sfârşit, mai puţină. Veşnica dilemă şi stare de nemulţumire: de ce trebuie să conteze liniştea celuilalt, mai mult decât liniştea mea? Atunci când vine vorba de luat decizii, mă codesc; decizii foarte importante, nu o simplă plecare la plimbare prin parc. Codeală pentru că există teama ca cel de lângă mine să se strâmbe pe la spatele meu. O viaţă întreagă luăm decizii în funcţie de cei de lângă noi. Singura perioadă pură, neîntinată şi fără griji şi lipsuri sufleteşti, este perioada copilăriei, cea în care nu ne dăm seama ce anume reprezintă pentru ceilalţi, mofturile şi nevoile noastre; ştim pur şi simplu ce anume ne dorim şi exprimăm acea stare de fapt, la fel de simplu. Treptat, începem să ne dăm seama de cum anume stau lucrurile în jurul nostru şi majoritatea începem să ne închidem, să nu mişcăm un deget fără a întoarce pe o sută de părţi înfluenţa deciziilor noastre asupra tuturor celor existenţi în viaţa noastră. Şi uite aşa, dispar siguranţele noastre sufleteşti. Zilele trecute, îmi spunea o fetiţă de 5 ani şi jumătate „dacă nu mă ierţi, nu am să mai fiu prietena ta”; „cum, ai să dai uitării toată perioada noatră, petrecută împreună?” „da, nu am să mai vorbesc cu tine niciodată, doar aşa, dacă o să mai vii tu vreodată pe la noi”. Mă lovise din greşeală foarte tare, într-o zonă deloc de dorit. Nu ştiu de ce îmi venise să spun asta, dar la întrebarea ei „mă ierţi?”, am întrebat-o „dacă ţi-aş spune că nu te iert, ce anume ai face?”, iar cel mai sus menţionat a fost răspunsul ei. Cei mici nu stau nici o clipă să se gândească la consecinţele faptelor lor, ei fac pur şi simplu ceea ce simt şi spun ceea ce gândesc. Eu, pentru că o iubesc pe fetiţă, trec cu vederea acest moment, deşi nu pot spune că mi-e indiferent. Aşa cred că s-ar întâmpla şi în viaţa noastră. Orice am spune, am gândi sau am face din suflet, pentru că aşa simţim nevoia, ar conta cu adevărat pentru cei care ne iubesc; şi doar aceia trebuie să conteze pentru noi şi sufletul nostru. Ceilalţi, sunt simple specii umane existe în jurul nostru, care contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică în parcursul vieţii noastre.

După ce am spus toate lucrurile astea, nu înţeleg încă, de ce ne mai este greu să luăm decizii mari, importante. Nu e mai importantă liniştea noastră sufletească, împăcarea cu noi înşine? Cei care ne iubesc pentru ceea ce suntem şi cei cărora le pasă de noi, vor rămâne în continuare alături de noi, susţinându-ne moral. Nu putem ghici cine anume, ce; viaţa ne ofere „n” surprize. Important e să riscăm? „Cine nu riscă, nu câştigă” şi chiar de-ar fi să pierzi, ştii că ai pierdut din cauza ta. „Mai bine să-ţi pară rău că ai făcut un lucru, decât să-ţi pară rău că nu l-ai făcut.”

Eşti în căutarea puterii de a lua decizii importante şi ştii că la un moment dat le vei lua. Poate că nu e vremea lor în momentul respectiv şi de aceea intervine şi greutatea aceasta de a le lua. Sau poate pur şi simplu îţi este teamă pentru ce ai lăsa în urmă. Sau poate vrei să le iei, dar nu vrei să te rupi de toată lumea pe care ai lăsa-o în urmă. Tuturora ne este frică de schimbare, dar schimbarea îţi poate aduce împăcarea cu tine. Totul ţine trei zile, asta până să te obişnuieşti cu noul. Şi dacă nu e să fie al tău, viaţa face în aşa fel încât să te readucă acolo unde trebuie, peste acel ceva timp. Mircea Radu a revenit la pupitrul ştirilor după 12 ani, unii dintre noi s-au reîmpăcat cu foşti iubiţi după mulţi ani de pauză şi sunt fericiţi şi împăcaţi acum. Cred că totul este întotdeauna, aşa cum trebuie să fie. Avem nevoie să trecem prin anumite dileme existenţiale, experienţe, eşecuri, bucurii... toate astea pentru a învăţa din ele şi pentru a ne întări.

Nu ştiu ce anume ne oferă siguranţa luării unei decizii, dacă se poate spune că există acea siguranţă, nu ştiu ce anume ne poate face să luăm cât mai repede o hotărâre, nu ştiu care răspuns e mai aproape de realitatea noastră interioară; sunt multe lucruri exterioare care ne pot mobiliza, experienţa altora care ne poate motiva. Sunt însă puţine lucruri pe care le cunoaştem despre noi înşine pentru a avea tăria de a lua o decizie.

Cine sunt eu? E o întrebare cu care, personal, m-am confruntat nu de puţine ori în ultimii patru ani. Şi poate că în această întrebare voi găsi şi răspunsul mult căutat în luarea deciziilor mari.


duminică, 26 februarie 2012

Viaţă


E o chemare, e un dor – te roade;
În urechi sună şi răsună glasul ei – te roade.
E în ochi, în nas, în buric, în vene...

În ziua în care...
Să ştii să...
Să ştii că...

Dragostea e oarbă – ştii
Te iubesc – asta nu mai ştii;
Da, te iubesc.
Eşti tu şi eu – nu e un vis
Nu e o minciună.
Oriunde – e o lacrimă în care te oglindeşti;
Oricând – e un suflet în care străluceşti.
E pământul - pe care calc.
E aerul - fără de care n-aş mai fi.
Eşti tu - imperfectă.

În ziua în care...
Să ştii să...
Să ştii că...

Să ştii că eşti a mea - te iubesc.

marți, 21 februarie 2012

Fotografii

Noaptea şi îngerii veghează.
Nopţi pline; pline nopţi...
În sărutarea lunii, adorm cu ochii-n lacrimi -
de visătoare, calde, dulci chemări ale purtărilor.

Când întreg cerul înstelat îmi va şopti că sunt văpaie,
voi ştii ce rosturi vor ieşi din gură.
Roze bătăi ale inimii ce arde-n flăcări,
astâmpăraţi simţurile ce razna au luat-o!

duminică, 19 februarie 2012

Ce rămâne?


O poezie superbă care mi-a fost descoperită astăzi, pentru care s-a scris şi o melodie deosebită. Am cântat-o de cel puţin 20 de ori la chitară în seara aceasta.
Nichifor Crainic – Rugăciunea din amurg
Mă rog şi pentru viii şi pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma părtaşii si duşmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfărîmat eu anii,
Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.
Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceştia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avînturi şi-au fost şi pogrominte.
Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.
De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămîne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpîne,
Sunt şi eu printre morti rugîndu-mă să-i ierţi.
Si adunîndu-mi viii, la mila ta recurg,
Cînd crugul alb al zilei pămîntul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toata mîna bună
Tîrzia-nţelepciune din tristul meu amurg.

vineri, 17 februarie 2012

Ocheanul

Nesomn... totul alb. Nu mă întreb nici încotro, nici unde, nici de ce. E sentimentul că dimineaţa mă va găsi cu ochii deschişi - fără să-mi pară rău. 
Iubesc; iubesc cum n-am iubit niciodată. Iubesc şi mi-e teamă. E firesc să-ţi fie teamă atunci când iubeşti? 
E-atât de alb totul...

miercuri, 15 februarie 2012

Mama lor...


Nu-mi mai plac amintirile. Pentru ce să mă hrănesc cu ele dacă nu sunt decât nişte amintiri? Nişte amintiri în care râdeam, plângeam, mă enervam, iubeam, strigam, chicoteam, visam... sunt frumoase amintirile, dar am impresia că mă hrănesc cu un fals. Nu au nici un gust şi pe lângă asta, sunt parte din trecut. Depănat amintiri alături de cei dragi – de acord; dar visat, contemplat, regretat sau retrăit momente din trecut, începe să mă enerveze. Mă enervează pentru că mă apucă melancolia rău de tot, mai rău ca niciodată. Nu vreau amintiri în perioada asta, nu vreau să visez, nu vreau să mă trezesc că stau de minute bune cu ochii în tavan şi de multe ori nici la ce m-am gândit nu mai ştiu.

Cred că e şi soloana sonoră de vină. De câteva zile numai Celine Dion, Modern Talking şi Leonard Cohen ascult. Sunt cam contemplativă de un timp încoace, cam prea melancolică în momentele de singurătate. Şi pentru că şomez de aproape două săptămâni, se mai adaugă şi asta.
Ceva, ceva lipseşte. Un ticăit, acolo, ceva... sâ mă arunc în zăpadă, să mă trezesc, nu ar fi rău. Poate e camera de vină, poate sunt eu, poate nimeni şi nimic, e o stare pur şi simplu... sau poate e Dumnezeu. Sau aerul pe care îl respir - sau vântul - sau părul... sau poate e sufletul meu.

Nu trecutul doare, doare prezentul; pentru că el mă întoarce în trecut prin starea de visare prin care trec - zise psihologul din mine. E o stare contemplativă prin care trec, pe care încerc să mi-o însuşesc, să nu-mi fie frică de ea. Dar nici nu mi-o doresc, în acelaşi timp. Stări contemplative... de unde se nasc şi astea? au mamă? Aş vrea să vorbesc cu mama lor, aş rezolva mai repede problema.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Cu ochii pe tine


Sunt într-o fază a nebuniei.
Încerc ispite, arome,
oglindesc totul în mine.
Portocala are gust de portocală,
cârnaţul are miros şi gust de cârnaţ,
ciocolata e întotdeauna mai aromată ca niciodată...
nimic ciudat –
Dacă mă apucă păcatul plăcerii, îl duc până la capăt
altfel risc să ajung tot acolo –
 în păcatul plăcerii, doar că ajung nişte clipe mai târziu.
Ştiu că toţi ochii sunt pe mine, dar ce mai pot să fac?
De-asta m-am născut – să păcătuiesc.
Nu sunt sfânt, nu vreau să fiu – sunt un om.
Un om nebun, în nebunia lui.

Am păcătuit.

Mi-e dor de pământ, de leagănul din stele,
mi-e dor de fumul albastru al vorbelor mele.
E ca după un păcat –
ţi-e dor de soare,
ţi-e dor de pământ,
ţi-e dor de tot ce nu mai înseamnă cuvânt.

-                 -  Ce e acela un păcat?
          -   Păcatul e atunci când fac ceva ce-mi provoacă remuşcări.
          -   Aha! Remuşcări vis-a-vis de Dumnezeu?
          -   Nu? 

Nu sunt sfânt, nu vreau să fiu – sunt un om.
Un om nebun, în nebunia lui.
Dar nici oricum, nu vreau să fiu.
Am inimă, sunt un om viu.
Sunt un om nebun, în nebunia lui.

vineri, 10 februarie 2012

Time, after time!

După două luni şi jumătate, azi-dimineaţă am auzit pentru prima dată ticăitul ceasului. De când mă ştiu mă preocupă noţiunea de timp, dar de aseară mă preocupă în mod constructiv, pentru un proiect în derulare. De cum m-am trezit, mi-au revenit gândurile cu care adormisem seara şi am redevenit preocupată de ceea ce vrem să punem în scenă. Timp, pământ, mama, Dumnezeu, valori creştine, morale, simplitate... 

După două luni şi jumătate în care am convieţuit la o cameră distanţă de ticăitul ceasului, azi-dimineaţă l-am auzit pentru prima dată şi m-a cuprins frica, nu înţelegeam ce se aude. Aveam impresia că e doar în imaginaţia mea, mă gândisem poate la prea multe ceasuri cu o noapte în urmă. Uşa camerei era deschisă, m-am luat după ticăit şi am descoperit şi ceasul. Stă de două luni şi jumătate în acelaşi loc, milimetric mutat cu ocazia ştergerii prafului, dar e acolo de două luni şi jumătate şi eu am intrat nu des, ci foarte des în camera aceea. 
Ce mai pot spune? E clar că universul meu prezent a acumulat multe gânduri şi imagini cu oameni, ceasuri, timpul care zboară şi pe care am ajuns să nu-l mai ştim aprecia. Gândurile noastre atrag lucrurile la care ne gândim. Încă o dată m-am convins de asta, e clar.

Primesc ceasuri ca şi donaţie, de oricare fel ar fi... ceasuri deşteptătoare, de mână (cu sau fără curea), ceasuri de perete, ceasuri oricât de vechi sau rău ar arăta. Am nevoie de ele pentru un proiect. Cei care aveţi şi consideraţi că le pot folosi eu pentru viitorul meu spectacol, vă rog să daţi un semn.

Mulţumesc.

miercuri, 8 februarie 2012

Zâmbiţi, vă rog!


Zâmbete, zâmbete protocolare – pentru că ne constrânge situaţia. Ţi-ai pierdut cumva dinţişorii? Ţi-e ruşine de mine, de el, de toată lumea? De cine? De ce? Ani de zile; mii de poze şi nici un dinte; nici măcar unul. Intră frigul la măsele, nu ne jucăm cu cariile – e periculos.

S-a ascuns bucuria în cerul gurii? Nici măcar... aş fi văzut mii de poziţii de omuleţ până astăzi. În unghii, în haine, în evenimentele mondene? Se pare că da... ai fi putut totuşi împărţi bucuria, de ce ai transpus totul acolo? Când bucuria pleacă de pe chip pentru totdeauna, întreabă-te „cu ce preţ?” Dai zâmbetul zâmbet pentru o faimă, un ecuson, ţări străine, oameni sute de mii?

Priveam pozele unei persoane dragi de pe un site bine cunoscut. Poze care spun povestea unor ani. Tristeţe... multă tristeţe pe chip; şi nici un dinţişor în nici o poză. Pardon, în câteva, foarte câteva, unde se vede clar că e un zâmbet forţat într-una şi încă vreo 2 poze în care s-a spus vreo glumă probabil, înainte. Oameni din toate ţările, poze prin toate ţările, ecusoane multe şi haine elegante, mâncăruri tradiţionale, călătorii peste călătorii, având o preocupare profesională care implică, peste 80% din timp, aceste activităţi. Care e preţul? O mie de poze şi trei zâmbete. O mie de poze şi trei zâmbete; o mie de poze şi trei zâmbete...  O mie de poze selectate, probabil, din alte câteva mii care nu vor fi cunoscute vreodată. 
Trei zâmbete într-o mie de poze...

marți, 7 februarie 2012

De viaţă?


"Have you ever been in love?"
De păsări, de copilul tău, de zăpada de afară, de pixul din mâna ta? De viaţă? 
Ai fost vreodată îndrăgostit?
De patul tău, de bucătăria ta, de pământul tău strămoşesc? De copilăria ta?
Copilărie, părinţi, patrie, Dumnezeu... dragoste. 5? 5. 

Cât tânjeam în copilărie să fiu adult, om mare, pe picioarele mele... să fiu la casa mea, să fac ce anume doreşte sufletul meu. Mă jucam în cuvinte - copil fiind. Acum, "mi-am pierdut aproape toate cuvintele" şi "încep să învăţ din nou toate cuvintele". 

Patrie, Dumnezeu? Un sprijin de nădejde? 
"N-am timp de pierdut/Mă silesc să le-nvăţ/Măcar pe cele mai sfinte."

"Doamne, ce-aş vrea să mai fiu copil!" E un trecut care spuneam că nu doare... e o umbră a ceea am visat cândva. Sunt ceea ce sunt fără drept de alte comentarii.
Rutina zilnică a lucrului, banul care se tot topeşte, cartea pe care tot mai mult o scapi din mână, punguliţele mov de sub ochi, lumina veiozei seara în liniştea camerei... o aşa zisă depresie de început; într-o singurătate care te adânceşte şi mai mult. 

Rece. Rece ca gheaţa. Ţurţuri.

luni, 6 februarie 2012

O lume cu nelume



Suntem închişi în propria minte -  
de mintea altora.
Străfulgerul propriu nu-şi mai face datoria –
Le-a uitat pe toate,
Nu le mai disecă.
Te cauţi, te frămânţi...
Aaah, turbezi de furie
Şi-apoi te întrebi calm „de ce?”
De mintea altora
E răspunsul perfect -
În clipa în care va exista şi perfecţiunea.
Rămâne până atunci
Un răspuns în care te oglindeşti.

Eşti închis în mintea proprie –
de mintea celorlaţi.

Aberaţii cu sau fără noimă


Era mic şi cam nesigur. Şi era mult prea devreme pentru nesiguranţa aceasta a lui. Tinereţile în floare aşa trebuie să se dezvolte, frumos, cu încredere, vitalitate, optimism... Mult prea nesigur. Cu pletele în vânt şi ochii mari, căscaţi după fiecare urmă de vânt. Îşi ţine respiraţia mult prea mult, "lasă gândurile să iasă, nu le mai clocoti acolo, în sânul tainelor adânci". 

Trecutul e o umbră pe care o poţi călca în picioare ori de câte ori doreşti, fără să te doară!
Prezentul e un ghimpe pe care încerci să-l smulgi neîncetat - şi nu reuşeşti... motiv pentru care tot încerci, până la adânci bătrâneţi; până când reuşeşti să-l scoţi de-a dreptul şi te eliberezi de povara lui.
Viitorul nu există - e prezentul permanent, transpus într-un alt prezent. E de fapt o iluzie care încetineşte procesul de scoatere a ghimpelui. Nimeni nu doreşte să poată scoate ghimpele, dar e o misiune incitantă; cel care îl scoate fără a lăsa vreo urmă în piele, fără să spună vreo secundă "auci", cel care nu rupe acul şi nu lasă să se inflameze zona, e cel din urmă împăcat cu sine. Împăcat cu sine... o expresie cu greutate şi valori imperceptibile. O expresie de început şi sfârşit. O inexistenţă fatală. 

Întotdeauna vor exista alţi ghimpi concurenţi - cu sau fără ace. Acul meu e firesc, dacă există, într-adevăr, o definiţie viabilă pentru firesc. Sau poate că e deformat, ruginit, mult prea gros şi dureros - acesta să fie firescul meu? E firesc să cred asta. E firesc să îmi pun întrebări, e firesc să râd în secunda aceasta, e firesc să îmi pară comic tot ceea ce scriu aici. Şi totodată, e firesc să cred că e o aberaţie. 
Pentru tine, care vei citi aceste rânduri, e firesc să crezi ceea ce crezi. E firescul tău. Viabil sau nu, e firescul tău prezent. Revino peste un an şi aduţi aminte de firescul din urmă, pe care îl poţi călca în picioare; te va amuza - e  trecut, nu doare... îţi pare doar, că te doare. E doar ghimpele care lucrează în tine.

Pune mâna şi lucrează frumos şi mai ascute acul din când în când, ai auzit?

miercuri, 25 ianuarie 2012

Zis şi punct

Când dezamăgeşti pe cineva la care ţii, nu mai există loc în care te poţi ascunde. Pur şi simplu eşti acolo, dezgolit şi pierdut. Orice explicaţie este de prisos... le ai, dar nu au nici o valoare. Ai dezamăgit şi punct.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

"Restul, e tăcere"

Poate am exagerat prea mult sau poate că totuşi, nu am făcut suficient de multe. Nu m-am făcut poate înţeleasă şi am fost interpretată greşit... sau poate că au fost doar conjuncturile şi energiile perioadei, de vină. Poate m-am hazardat aiurea în tramvai. Poate sunt eu prea perfecţionistă şi prea pragmatică; sau poate mi se pare, doar, că sunt. Poate sunt o iresponsabilă. Poate asta e o nebunie, de fapt, neînţeleasă. Nu ştiu dacă avem vreunul dreptate cu adevărat, e relativă treaba, având în vedere faptul că fiecare trăieşte conform universului propriu. Poate că m-am plâns prea mult, degeaba sau poate că am avut dreptate...în felul meu. Sau poate că nu am acţionat îndeajuns şi mai exact. Nu ştiu... nu mai ştiu nimic. Tot ceea ce ştiu sigur, e faptul că plec. Semnătura mi-am dat-o. Pe 28 va fi ultima zi alături de gâzulici. Îmi va fi dor, deja îmi e dor... le voi duce lipsa.

Sunt unii cum alţii nu sunt. Îmi pare rău că plec...chiar îmi pare rău. Îi iubesc pe copilaşi, îmi place să fiu în preajma lor, să mă bucur de ei atât cât pot şi mă duc inspiraţia şi puterea. Fiecare e minunat în felul lui...trebuie doar să îi descoperi minunea, indiferent de educaţia primită de la părinte. Mulţi au frustrări, încă de la vârsta aceasta, iar atunci, ei le etalează inconştient, în prezenţa celor pe care ei îi consideră mai slabi decât ei. De mulţi mi-e drag...şi de părinţii lor mi-e drag. Se simte în aer totul...cu fiecare!

Pe unii abia îi aştept, pe alţii nici nu îi pot vedea (am trei pe listă). Pe mulţi i-aş lua acasă la mine, aaah, că îmi vine să îi mănânc de-a dreptul! Ştefi, Alexia, Elena, Raul, Răzvan, Radu, Maria...
Nu mai zic nimic... îmi va fi dor...Atât!
"Restul, e tăcere!"

marți, 10 ianuarie 2012

Şirul de mărgărite



Lucrurile sunt în general foarte simple; noi le complicăm. Ştim, ştim cu toţii povestea aceasta. Personal, nu m-am săturat de ea, îmi place să o aud. E ca o împrospătare a clipelor de tensiune prin care trec. "Uite, aştept un telefon şi nu mai sună", "De ce oare m-a chemat pe la ea şi e prost dispusă?", "Mă aşteptam să fie mai subţire cartea aceasta, nu o mai doresc", etc. 

Gânduri. Aiureli. Clipe preţioase în van. Era într-o carte o poveste cu trei cutiuţe, ultima având în ea, alte trei cutiuţe. Toate erau de aruncat, cu excepţia ultimei cutiuţe din cea de-a treia cutiuţă, loc în care erau păstrate doar grijile şi lucrurile cu adevărat importante, cele care ţin strict de tine, pe care le poţi rezolva tu, fără a depinde de celălalt sau de vreun element exterior. Cam puţine, ce e drept, dar doar acelea contează cu adevărat. Restul, sunt dileme existenţiale pe care ne place să le multi-multiplicăm. Şi deci, pentru ce atâtea griji şi stresuri, când nu trebuie decât mobilizare personală şi puţină generozitate? Generozitatea, pare-se, se naşte din dragoste. Hmmm, încep să mă întreb: iubesc? Nu partea masculină a universului, ci partea existenţială a universului (oameni, cai, cărţi, copaci, ploaia, copiii, luna, etc.) Nu am eu personal, un verdict în ceea ce mă priveşte; oricum mă gândesc şi mă răzgândesc în ceea ce îmi priveşte sufletul şi acţiunile lui, dar mi-ar plăcea să iubesc puţin mai mult fenomenul numit 'tot ceea ce mă înconjoară'. Poate aşa voi reuşi mai uşor, să uit de cele cinci cutiuţe şi să încep să îmi fac griji, doar pentru a şasea. Că ce e şi cu povestea asta "viaţă"? Cu adevărat, un lung şir de mărgărite.

vineri, 6 ianuarie 2012

Săniuţa fuuuge...


nimeni n-o ajuuunge... 
Mi-e dor de mare, iar culmea este că eu nu iubesc marea, iubesc muntele; în două zile m-am plictisit la mare şi vreau acasă. Iubesc zăpada, patinele, sania, bulgăreala, răcoarea iernii şi nasul roşu ca un cartof. Primul om de zăpadă pe  care l-am făcut anul acesta, a fost chiar la prima zăpadă. Mănuşi nu aveam, aveam în schimb compania unei minunăţii de fetiţă, aşa că am dus misiunea până la capăt. Acum nu mai e zăpadă afară şi nu-mi place; am refuzat o tură pe patinoar, deşi am patine de vreo doi sau trei ani şi culmea, îmi şi place sportul acesta. Călare pe patine fără zăpadă... nu îmi pare prea iernatic şi de basm, aşa cum ar trebui să fie.

Mi-e dor de mare... aşa dintr-odată; plaja să fie pustie, doar eu şi valurile mării care să mă inunde până la gât. Pescăruşi, nori ca spuma laptelui, vibraţia valurilor, vapoare în zare, soarele fierbinte, nisipul fin, eu şi marea...

miercuri, 4 ianuarie 2012

Spre tavan, înainte!

Tolănită în pat, cu gândul într-o mie de părţi... pe fundal, răsună blând, o cântare bisericească. Aşa aş rămâne toată noaptea; cu ochii deschişi, savurând fiecare secundă. Dimineaţă sunt convinsă că aş fi ca nouă, doar că până seara nu voi mai ştii cum să-mi ţin ochii deschişi şi energia în toi. Pic repede seara... alteori stăteam zilnic pănâ pe la 3, 4 dimineaţa şi mă trezeam la maxim 9 şi o duceam bine. Dar, e altă mâncare de peşte asta.

Dacă ar fi fost vară, n-aş fi stat pe gânduri şi direct în parc m-aş fi dus la ora asta... cu căştile în urechi, contemplând... am o linişte neliniştită; nu ştiu cum vine asta, dar am nevoie de linişte. E oboseală, sunt gânduri, doruri, întrebări, regrete, dorinţe; ca toată lumea, sunt convinsă. Ştiu în schimb că acum, în momentele astea, am nevoie să mă întind, cu ochii în tavan, trecând dincolo de el, şi simţind fundalul muzical. 

Uneori simt că mă rătăcesc în propria-mi cameră - e prea mare şi începe să mă enerveze lucrul ăsta. Trebuie să o mai personalizez... imagini, ghirlande, lumânări parfumate, flori, cărţi... 

La tavan, hai!

marți, 3 ianuarie 2012

"Teren minat"


Dacă "Cecitate" a dispărut din peisaj, "Teren minat" se doreşte pui. E vorba despre o carte; nu volum de poezie, ci o carte cu şi despre copii. Mă inspiră poate locul în care îmi petrec jumătate din lună. Greşit spus "poate", căci mă inspiră sigur. Sunt frustrări, bucurii, nervi, simpatii, gingăşii, pofte nebune de a strânge tare tare de tot, în braţe, anumiţi copii, momente în care mă simt total lipsită de inspiraţie, clipe în care cu maţele chiorăind trag de mine să mai rezist măcar câteva clipe, de dragul copiilor, clipe de dezinteres total faţă de prichindeii de-a dreptul obraznici şi râzgâiaţi, emoţii... La sfârşitul fiecărei zile, trecând peste toate, am o linişte; zilele în care sunt alături de copii, trec mai repede decât cele în care sunt liberă. Uneori îmi pare ciudat, alteori e explicabil, important e să fiu împăcată cu mine însămi la sfârşitul fiecărei zile. O mulţime de gâzulici îmi transmit zilnic, din energia şi gândurile lor. Unii mă impresionează până peste poate, de alţii mă doare sufletul, faţă de alţii sunt atât de fără schimb energetic... să nu mai vorbesc despre cei care vin şi au un anumit handicap. Mi se rupe sufletul, deşi în acelaşi timp mă bucur pentru faptul că cei din jurul lui luptă să-l integreze în societate.

Trecând peste toate, e frumos să te joci, e frumos să mă joc alături de puiuţii care vin zilnic la locul de joacă unde lucrez. Cât timp am inspiraţie, putere de muncă, răbdare şi linişte sufletească, vor mai trece zile şi poate se va materializa şi o carte cu titlul "Teren minat". 
Doamne Ajută!

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale