vineri, 25 februarie 2011

Lucruri mărunte în lumea asta mare mică

A fost o săptămână plină. Nu că s-ar fi încheiat, e abia Joi noaptea; plină cu lipici. Abia astăzi am reuşit să dezlipim materialele şi să privim cu adevărat ce se află dincolo de substanţa încărcată cu orgolii, temeri, îndoieli, dorinţe oarbe. Trebuie să colcăie bucuria, dorinţa interioară, siguranţa în lucrul pe care îl faci, încrederea în partener, comunicarea în echipă şi profesionalismul. Altfel, totul e la prima mână şi poate ajunge să te frustreze. Decât să faci un lucru doar ca să îl faci, mai bine te laşi sau îl amâni până când te poţi bucura cu adevărat de fiecare secundă al acelui lucru.
Grea viaţa asta... sau mai bine spus, multe mai ai de învăţat şi de trăit în toţi anii aştia care parcă doar într-o secundă se duc!

"Good things might come for those who wait" - semnul nostru de dimineaţă!

luni, 21 februarie 2011

Marjolaine

miercuri, 16 februarie 2011

Mici tremurici

"Nu-mi doresc să critic sau să judec pe nimeni, Dumnezeu e singurul care o poate face; dar să fii pur şi simplu lăsat singur, într-o ploaie rece de iarnă, e lipsă de profesionalism, oricât aş încerca să înţeleg. Şi chiar dacă nu am umbrelă, confecţionez una din ceva frunze ce găsesc în jur sau fac un morman de iarbă şi mi-l pun pe cap. Numai că uuups, e iarnă, şi nu am resursele astea.
Soluţii se găsesc, cu toate astea. Chiar dacă arborii sunt beţe în vânt, tot mai opresc picurii să cadă şi poate deveni o senzaţie plăcută."

"Din colţurile tăcerii" se doreşte a fi un spectacol de pantomima şi teatru non-verbal, din suflet. Atâta timp cât nu se pune suflet şi bucurie în acest context, mai bine să plece un suflet. Unde sunt 3, încape şi un al patrulea, dar unde sunt 3 şi unul pleacă , deja se pierde ceva. Eu sper să câştigăm şi în doi acest parcurs şi să ne bucurăm. Fiecare are dreptul să aleagă ce e mai bine pentru el, important e cum anume conduci acea alegere, pentru că o dată ce ai pornit pe un drum, fie îl duci la bun sfârşit, fie renunţi de la început, nu pe ultima sută de metrii când s-a terminat hârtia igienică, iar cei rămaşi să trebuiască să se concentreze asupra a altceva.

Înţeleg şi nu înţeleg, plâng şi sunt mai liniştită în acelaşi timp, mă doare, dar văd şi partea în care poate am procedat şi eu astfel, cândva, vreodată, în viaţa mea. Oricum, nu cred că am părăsit în viaţa mea, vreun proiect pe ultima sută de metrii. Se naşte o disperare care poate distruge totul sau poate mobiliza mult mai bine lucrurile, depinde de echipă.
Am fost 3, am rămas doar 2 în luptă, alături de coordonatoarele noastre. Cu încredere, înainte! Ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place şi dacă va fi să fie, o să fie şi în 2!

duminică, 13 februarie 2011

Să te tot miri






A fost o noapte albă. O noapte pe care am meritat-o. De făcut lucruri mari, nu am făcut, dar au făcut alţii lucrurile astea pentru mine. Ştie El, Dumnezeu, de ce mă pune în anumite situaţii, de ce mă înzestrează cu răbdare, atunci când mi-e la fel de bine şi fără ea. De fapt, nu la fel de bine, dar mi-ar fi bine şi fără ea în situaţiile acelea, din alte puncte de vedere.

Spre exemplu, astă seară puteam veni de la ora 11 jumătate seara la cămin să dorm ca un purceluş, ca să nu folosesc noţiunea de purcică pe care tocmai am folosit-o :-) dar nu... am preferat să stau într-o încăpere vecină cu o încăpere în care se petreceau şi se spuneau lucruri dragi oricui, să le asculte. Lucruri rostite de oameni dragi mie. Lucruri pe care le-am ascultat până la ora 5 dimineaţa. Reacţia Codruţei când m-a văzut, la plecare : "Doamne, tu Anca, te-ai sonat? Treci şi te culcă, ce faci?" Nu ştiau că mă aflu acolo, deşi poate mi-au mai auzit tusea din când în când. Ei au plecat, eu am mai rămas; trează şi pe gânduri. Au avut dreptate.

luni, 7 februarie 2011

Sad :-(

Azi am spart o sticluţă cu mir. Nu mă interesează superstiţiile sau alte aiureli dintr-astea, dar era sticluţa mea preferată, cu un parfum atâta de plăcut. Nu ştiu cât de mult poate fi criticat, dar eu personal, foarte rar găsesc un mir care să îmi placă. Şi marea problemă e că nici nu mai ţin minte de la ce catedrală sau mănăstire l-am cumpărat. Îl am de vreo doi ani şi consumasem cam jumătate, mă mai dau cu el pe după ureche în loc de parfum. Mi-e ciudă! N-am putut să arunc cioburile la gunoi, le-am zvârlit într-o curte, pe stradă; sticluţa am spart-o la casă în Billa, controbăind prin buzunare.
Mama ei de treabă. Mâine merg la Catedrală, poate găsesc nu altul, ci unul nou; pe acesta nici unul nu îl va putea înlocui. Dacă şi în alegerea mirului am devenit pretenţioasă, nu ştiu zău ce mai zice Dumnezeu de mine, că eu una, nu ştiu ce să mai zic.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Poate fi



Îmi doresc să fi ştiut să cânt la pian. Când eram mai mică, undeva prin clasa a 6-a, am făcut 3 luni de pian. Din păcate, am renunţat pentru că nu îmi plăcea de profesor; îmi dădea peste degete, nu îmi părea nici foarte curat el, tot timpul mă teroriza pentru că mă călca pe picioare încercând să îmi arate cum anume funcţionează pedalele şi uite aşa, după nici trei luni, nu m-am mai dus. Acum îmi pare rău, nu că nu m-am mai dus la el, ci că nu am încercat la altcineva şi îmi e şi greu să o iau de la început, iar când spun că doresc să ştiu să cânt la pian, înseamnă că vreau să cunosc instrumentul în cele mai mici detalii.

În prezent cânt la chitară, muzicuţă şi pian, la nivel cât se poate de mediu, adică amator. Ştiut să iau note, că citesc partituri, să duc melodii nu foarte grele până la sfârşit, dar nu e un nivel profesionist – nici pe departe. Pianul în schimb mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe de-a-ntregul, la un nivel cu adevărat profesionist. Am tot spus de-a lungul vieţii că instrumentul meu de suflet e ba xilofonul, ba muzicuţa; cred totuşi că e pianul. Mă surprinde atât de bine... Când văd lejeritatea altora la pian, mă oftic. Mă oftic. Nu e timp, ar însemna ca 10 ani de acum înainte, să mă dedic pianului şi numai pianului. O orgă însă, tot îmi voi cumpăra într-o zi şi voi petrece nopţi în şir, lăsând muzica să intre în mine cu totul!

vineri, 4 februarie 2011

????????

Cedăm şi tăcem uneori din prea mult respect pentru celălalt sau pentru că nu dorim să creem conflicte sau pentru că suntem prea mândrii? Din mândrie?
Deşi îţi vine să spargi capul celui de lîngă tine, să îi dai un şut în fund şi să-l trimiţi la colţ, respiri profund şi cauţi să te linişteşti; e totuşi mai important produsul finit şi scopul comun, decât o ceartă care poate duce la dezbinare. Cu siguranţă şi alţii cedează la rândul lor, în faţa ta.
Mândrie, educaţie, bun-simţ, interes? Toate? .... ?

marți, 1 februarie 2011

We'll always go on

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale