Cum arată casa ta?

Mama mea, cititoarea fidelă a acestui blog de mai bine de o jumătate de an, e şi criticul meu. Mă bucur când mă bombardează cu întrebări şi opinii personale referitoare la ceea ce scriu. Mulţumesc, ţuchi!

Momentan trec printr-o criză personală. Încă nu e foarte bine definită în mintea mea, dar mă enervez foarte repede şi simt că m-am pervertit la ceva care nu mă reprezintă. E prea complicat să definesc aici sensul la care mă refer. După ce ieri m-am certat cu un domn de la chioşcul de ziare, din prostia mea, astăzi am ripostat pentru o nedreptate comisă. Când treci printr-o criză personală vezi totul mult mai degajat în ceea ce-l priveşte pe celălalt, numai că nu te poţi abţine.

De dimineaţă abia m-am trezit, desigur, cu aceleaşi întrebări în minte cu care adormisem. A început din nou travaliul. Îmi spunea cineva astăzi că e bine când încep întrebările. Da, este. Ajungi să îţi lămureşti trăirile, viaţa. Doar că ultima dată travaliul m-a ţinut 3 luni, iar ultimele 3 zile din perioada respectivă au fost cele mai intense, după care am pus punct. Şi tare bine a fost după aceea. Până acum vreo 2 săptămâni când a reînceput totul, cu alte directive de data aceasta. Nu mi-am dat seama exact că trec din nou printr-o criză decât acum o săptămână, iar de 2 zile am început să mă tot gândesc.

Nici nu ştiu dacă vreau să treacă perioada asta. Mi-e teamă deja că va începe alta, curând. Oricum de un punct, va fi nevoie. Nu spun curând. Când va fi.

Oare întreaga viaţă constă în travalii? Cred că da. Unele cu perioade mai scurte, altele mai lungi. Dar ce anume ne duce pe drumul acela? Există oare travalii cu efecte negative? Şi aici cred că da. Complex rău, omul ăsta!

Travalii

Crize, spasme, râs furtunos, plâns isteric, lacrimi pe obraz şi sufletul rănit de ignoranţa clipei trecute. Pun pariu pe suflet. Pun pariu pe tine, nu mă înşela, nu-mi irosi speranţa şi iubirea. Lasă-mă să te caut, să te găsesc, să-ţi întind privirea... umbra mea e ca o nălucă în pustiu, se hrăneşte cu oaze şi îşi arde faţa. Drumul e lung şi efortul mare; resursele, încă inepuizabile, dar greu de explorat.

Abia când ştii că totul e nimic, devii nimic. Şi oare nu e mai bine să ajungi nimic? Să nu poţi ţine furculiţa în mână pentru că nu ştii cum? Să nu te poţi spăla pe mâini pentru că nu ştii cum sau pur şi simplu să te speli aşa cum descoperi tu că e mai bine pentru tine? De la zero. Ca un bebeluş abia sosit din lumea celor nenăscuţi încă, acum cu aripi de zbor, în cuibul realităţii coapte. Cu un aer nici prea vesel, nici prea trist. Cu vibraţia stângii de control şi atât.

Travelling

A fost frumos la Iaşi. Exceptând partea urâţică în care am fost nu pe deplin, dar 90 % neglijaţi de cei care trebuiau să se ocupe de noi, câştigătorii provinciali ai Iaşului (Eu şi Bianca, o fată venită tocmai de la Timişoara). Oriunde şi oricând luăm decizii care ne aduc atât avantaje, cât şi dezavantaje, nimic nou sub soare! Aşă că nu are rost să expun părţile negative, pentru că oricum sunt sigură că nu le voi uita, eu în general tind să îmi amintesc în timp, doar momentele acelea urâte.

Am vizitat parcul Copou, o minunăţie de parc, o frumuseţe rară. Sute de lalele de toate culorile, şi o adevărată coroană de ramuri deasupra capului... foarte frumos. Plus că noi ne plimbam şi prin ploaie, pentru că din păcate Sâmbătă, până mai pe seară, nu am prins vreme frumoasă. Aşa că aerul proaspăt cu aromă de ploaie te îmbălsăma efectiv. Am vizitat Muzeul Unirea, cel a lui Alexandru Ioan Cuza, Muzeul lui Mihai Eminescu şi Grădina botanică. Pentru că ploua şi activităţile în aer liber programate pentru festival au fost amânate, ne-am îndopat cu muzee şi frumuseţi ale oraşului. A meritat. Seara a fost o mică petrecere cu specific francofon, iar Duminică am dormit ca purcicii până la 12 jumătate, am fost în oraş să halim şi ne-am întors în cameră şi am jucat remi până la 5 jumătate când am plecat spre locul unde avea loc festivitatea de premiere. Şi să nu vă spun că am ieşit pe primul loc la remi. Din coadă! :-) Am jucat 4 oameni. Măcar e un prim loc, nu? chit că e din coadă :-)

Şi uite aşa, s-a făcut ora 6 seara şi a venit momentul premierei. Locul 3 la secţiunea studenţi, je! 7 cărţi şi 100RON. Nu mă aşteptam să primesc bani, a fost o surpriză plăcută. Şi la cât mă ironizam eu, cu locul 3 din câţi participanţi? 3? am aflat că juriul a avut de ales dintre sute de poezii. N-or fi chiar 945 de poezii, dar vreo 102 or fi fost. Mă rog, m-am simţit bine. Nu mă laud, dar mă bucură să cunosc latura aceasta. Şi asta nici măcar nu înseamnă că poeziile mele au fost extraordinare, pentru că oricum totul e subiectiv la urma urmei. Dacă ar fi fost o altă comisie, cu alte teorii personale despre viaţă, jurizarea ar fi fost alta. Până una alta, a fost o experienţă frumoasă, pe care o păstrez în suflet.

Antoniu şi Cleopatra

Cleopatra : "Acum nu sunt decât femeie supusă durerii ticăloasă. Ca o fată ce mulge-n grajd şi mătură prin curte. Atât mi-a mai rămas. Şi ce să fac? Să zvârl cu sceptru în zeii fără suflet şi să strig că până-a ne fura ei giuvaierul, această lume ca a lor a fost? La ce mi-ar folosi? Dacă răbdarea e tâmpă şi zbuciumul e pentru câini turbaţi, e un păcat să ne-aruncăm în hruba morţii cât încă n-a-ndrăznit să vină ea la noi? Ei, ce-i curaj! Dragele mele dragi, priviţi! Lumina noastră s-a sfârşit, s-a stins. Să-l îngropăm pe-acest nobil brav după cel mai ales tipic roman şi-apoi să ne luăm viaţa după mândria morţii. Să mergem, hai, urmaţi-mă domniţelor, veniţi, veniţi prieteni, nu ne rămâne decât tăcerea şi-un cât mai scurt sfârşit."

Până când?

Maşina pe care eu o văd verde, el o poate vedea gri. Şi cum îl pot eu convinge că nu, că e verde? Pot veni încă 20 de persoane care vor afirma că de fapt maşina e verde, el va fi liber să o vadă gri. Pentru că nimeni nu îi poate interzice asta. Pentru că poate el chiar o vede gri. Şi poate că de fapt nu e nici verde, nici gri, ci albastră. Sau poate că maşina nici nu există. Poate că e de fapt un copac acolo sau o simplă gaură. Cine deţine adevărul suprem? Nimeni. Fiecare deţine propriul adevăr.

Şi atunci pentru ce să ne batem capul, să punem la suflet, să ne încărcăm aiurea şi să începem să închidem ferestre?

Printre fire

Am obţinut locul trei în urma unui concurs de poezie în limba franceză. Locul trei, oare din câţi participanţi? din trei? :-) Concursul s-a desfăşurat prin intermediul unei asociaţii studenţeşti din Iaşi, iar premierea va avea loc Duminică seara, pe 25 Aprilie. Nici să merg acasă, care vorba aia, e la o oră distanţă de Sibiu, nu am chef şi nici timp, şi mă trezesc eu să merg la Iaşi? 12 ore de tren? Da' tot mă duc, im sorii! Mă duc să-mi ridic premiul. Nici nu ştiu în ce constă şi nici nu are importanţă. O diplomă de pus la dosărel. O mulţumire sufletească. O amintire frumoasă, o bucurie.

Parcă mă şi văd când eram mică şi participam la concursurile de şah de unde uram să mă întorc fără diplomă, motiv pentru care probabil şi veneam acasă măcar cu menţiunea I. Am vreo 4 diplome. În fiecare 1 Iunie eram prezentă la competiţie. Când am intrat la liceu mai greu participam, pentru că nu aveam cu cine concura din categoria mea. Mă rog, vremuri apuse...

La concursuri de poezie în limba română am mai participat dar nu am luat nimic şi iată că obţin în limba franceză. Trei poezii în franceză. Plus multe altele în română. Îmi place poezia. În special să o scriu. Nu că aş avea talent, nu cred că există poeţi sau scriitori talentaţi, cât mai degrabă inspiraţi. Ca o libertate a cuvântului. Cuvântul aşternut. Ce nu poţi rosti, scrii. Ce nu poţi descărca verbal, scrii. Ce simţi că explodează în tine, scrii. Atâta timp cât nu e scremut, e bine. Se simte. De aceea unele poezii atât de simple, ne plac de parcă ar fi parte din noi, iar altele nu. E o scremere sau o naturaleţe. E frumos sau nu. Ne place sau nu.

Trebuie să vină, să fie ca o eliberare. Un crez al sufletului.

Vineri plec la Iaşi. Mă întorc Luni. Sunt zilele francofoniei acolo. Vor fi evenimente de tot felul, încă nu cunosc exact programul. Am emoţii. Nu ştiu dacă ar trebui sau nu, dar am.

La raison d’être

Drumuri. Care duc undeva. Întotdeauna.

La raison d’être

Tout ce que j’ai, c’est un pauvre corps.
Si je ne voyais pas, je serais triste
Si je ne parlais pas, je mourrais
Si je n’entendais pas, j’aurais peur
Si je ne pouvais pas bouger, je n’existerais plus.
Le sang qui coule en moi….est-ce que je le connais?
Est-ce qu’il me connaît, moi?
Qu’est-ce qu’il me donne?
C’est lui ou moi qui offre la chaleur?
Pas la chaleur du soleil, mais celle de l’amour.
Le sang connaît seulement ce que je lui donne:
de la nourriture, des émotions, de l’eau.
Lui, il ne connaît pas mon visage
et moi, le sien, non plus.
On se devine toujours.
Un pauvre corps qui entraîne le sang
et un sang qui donne la raison d’être.
L’Un est rien sans l’autre.
C’est comme une poupée,
Une masque,
Une blague.

A. N.

Iubiri în natură

Vântul sufla şi mâinile zburau. Totul pătrundea în suflet şi în privirile ochilor închişi. Cele mai tainice şi nostime părţi ale corpului, primeau căldura vântului care aducea răcoarea. Păreau să se învârtă până şi ramurile copacilor, când de fapt jocul bucuriei şi mişcările braţelor construiau totul. Soare cald şi dulce. Vânt gingaş răcoros. Parcuri şi multe şiruri peste tot de-a rândul. Câini fideli şi zâmbete de copilaşi. Păsărelele bucuroase şi mugurii ce abia au aşteptat reluarea vieţii locurilor binevoitoare.

Plimbări fără gând prin natura ce prinde tot mai multă culoare. Ca o descătuşare. Priviri galeşe şi respiraţii în ritmul polenului. Duminica, Sâmbăta... în toate zilele. Aş rămâne şi o viaţă întreagă în natură. Fără să mănânc, să dorm, să beau, să mă mişc. Să stau doar şi să-i primesc trecerile. Să privesc şi să surprind fiecare transformare. Fiecare firicel de nor, fiecare foiţă de rază de soare... să număr stelele şi să absorb ploaia.

Ajutor necondiţionat.

Oare?

Mă frământă o mare întrebare. Nu vrea să iasă, în schimb. Rămâne în suflul personal şi atacă oasele, părul, spiritul, carnea, tot. Nu ştiu în ce anume vrea să mă transforme. Într-un ghiozdan şi atât? Nu în asta constă bagajul. Trebuie să încep să scot din cărţi, caiete, notiţe, foi şi foicele. Chiar şi creioanele trebuiesc aruncate. Nu oricum, ci cu grijă. Dar nu o grijă controlată, una văluroasă. Aşa cum vrea ea şi cum ştie mai bine. Din mine. Fără vreun fel de indicaţie preţioasă. Nicidecum. Orice mic indiciu, impuls şi paam, pe apa Sâmbetii s-a dus focul!

Cât? Când? Cum, în ce fel?

Capace de pe spanace

Poate. Într-un alt timp. Un melc şopteşte pe asfaltul rece şi umed după ploaia care tocmai s-a oprit. Un altul rămâne în urmă stropşit de paşii care grăbiţi păşeau spre casă. Altul, iată, pare că blesteamă. Gândul că şi-a pierdut fratele geamăn îi nenoroceşte clipa. Mergeau gătiţi la balul prinţesei unde candelabrele de sticlă luminau în paşi de samba. Parfumul lor de la nivelul asfaltului au sensibilizat până şi pietrele, dornice să împiedice orice urmă de talpă ameninţătoare. N-au fost însă convingătoare. Muntele e întotdeauna mai sus decât marea.

Hainele lor rămân acum simple cârpe pătate pe care poate, ploaia ce va reveni cândva, le va curăţa. Culorile terestre îşi împart bunătăţile. Aromă de cocos, nuci prăjite, seminţe de floarea soarelui. Acolo te duce cu gândul. Care trece mai apoi prin stomac. Şi te miri că din orice ţi se face foame. Şi te întrebi cum de ajungi dintr-o simplă discuţie despre creioane la războiul rece. Şi-apoi la Goethe. Revii din nou la melci şi spui în final "Noapte bună!"

Undeva între ieri şi azi

Te încrunţi o dată şi apoi spui adio imperfecţiunilor lugubre. Ce-i prea mult, strică! Nu e sănătos. Dăunează grav firului de păr care oricum pe zi ce trece parcă albeşte tot mai tare. Undeva pe la 50 de ani o să domine profund rău!

Mă gândeam cum voi arăta peste câţiva ani. Într-o lună şi umpicuţ, îmi expiră bolentinul. Mă apucă acum şi criza vârstei. Îmbătrânesc, îngălbesc şi albesc! Faţă de acum 10 ani, nu m-am schimbat prea tare, acelaşi chip de copil rătăcit îl am. Aceeaşi ochi, acelaşi nas, acelaşi păr, puţin mai rar chiar şi cam atât. Cu toate astea, zece ani au curs la vale şi au depus mătasea broaşei în nenumărate locuri; au spălat burţi, au tăiat respiraţii, au înghiţit felurite şi s-au izbit de malurile-ascultătoare.

Încă vreo zece ani şi pace între dobitoacele priviri, mereu sub întrebări. Sau nu.

Ceva mai nerăbdătoare, mai aprinsă şi mai prinsă, undeva între realitate şi vis, cu o nuia în mână şi trei fire albe. Două antene şi 34 de priviri melancolice. Peste încă 10 ani.

"Ne ducem toţi câte puţin mereu/

Către-un liman de tihnă şi-mpăcare."

A fi sau a nu fi

Despre ce? Despre lucruri măreţe sau mărunte? Pur şi simplu... doar aşa, fără vreun scop anume. Câţi nu zâmbesc pentru că aşa au fost învăţaţi? Da, părinţii ne spun să zâmbim; ne încurajează să privim înainte cu optimism, cu bucurie, dar de fapt şi de drept cine ne învaţă cu adevărat pe noi care este esenţa lucrurilor? Ei sau viaţa? Viaţa. Şi ei. Experienţele. Dintr-una într-alta parcă dai şi viaţa nu se mai sfârşeşte. Un drum lung şi nesfârşit al experienţelor. Cum spunea cineva drag mie, cicatricile sunt dovezile grăitoare al prezenţei tale în război, nimeni şi nimic altceva. Cu cât numărul lor este mai mare, faptul că te-ai luptat şi nu te-ai ascuns, vorbeşte adevăr şi tărie. Şi tocmai de aceea se numesc cicatrici, pentru că nu vor dispărea niciodată. Se vor vindeca, durerea lor va dispărea, dar urma va dăinui şi îţi vei aduce mereu aminte de fiecare lovitură în parte. Cu alţi ochi. Acei ochi ai omului care e mândru că focul s-a stins şi că cenuşa s-a răcit. Poţi sufla de acum cenuşa în multe direcţii. Chiar şi peste un alt foc aprins. Cuiva îi poate folosi. Într-un fel sau altul.

Pe linia de plutire

Să te arunci în faţa maşinii pentru că nu mai ştii cine eşti, pentru că cel de lângă tine nu mai ştie cum să-ţi arate cât de mare e el, pentru că toţi copacii înfloresc acum mai târziu, pentru că glontele a căpătat direcţii anormale de-a dreptul. Să te arunci pur şi simplu cu speranţa că într-o bună zi cineva chiar va plânge pentru existenţa ta pierdută.
De ce oare vorbesc boxele când noi de fapt avem nevoie de vorbele sufletului? De câte ori am ascultat cuvintele lui?
Peste tot răsună muzica. Din 5 maşini câte trec pe lângă urechile tale, cel puţin patru au fie radioul, fie casetofonul pornit. Altceva nu mai ştim. Tot ce vine de aici nu mai are valoare. Indiferent că ştim noi să selectăm ce se potriveşte „stilului” propriu şi personal.
Ferestre deschise, muzici nebune. Lumea se veseleşte. Chef de chef până la cinci dimineaţa. Uneori mă îngreţoşez. Alteori dau din cap extaziată. Mâini care taie alte mâini în ritm nebun, picioare care par să lovească în toate părţile. Civilizaţie sau tiranie?

Cu mâinile goale

Ai nevoie de un cadou. Fie şi numai o plăsuţă mică, roşie, în care cândva şi-a găsit locul o frumoasă brăţară de aur. Brăţara acum nu mai contează, mâna s-a îngroşat şi nu mai este bună. Ai crescut şi visurile s-au schimbat. Ai nevoie de un cadou. Dovada vie a faptului că ţine la tine. Nu degeaba se doresc fapte, nu vorbe, nu-i aşa? Iar acesta este un fapt.

Dar ceaiul pe care ţi-l pregăteşte în fiecare dimineaţă, cu aromă proaspătă de portocală? Masajul de seară după o zi plină şi obositoare? Ştii tu cu câtă dragoste te priveşte seara după ce adormi şi ce frumoase poveşti îţi sopteşte în somn? Toate astea pare că nu le mai vezi. O plăsuţă care în timp se deteriorează, peste care se depune praful şi care nu-ţi va oferi niciodată căldura aceea. După un timp, o vei arunca. Vei avea atât de multe lucruri, că nu vei mai ştii ce să faci cu ele şi nu o să te intereseze decât să eliberezi spaţiu pentru altele noi.

Şi ce vei face totuşi, dacă la un moment dat, nu vei mai primi?

Culori în imagini

Am un nou blog. Încă unul, de fapt. Acesta rămâne dovada vie a penelului, pe când celălalt, Viaţă şi moarte - Sprijin în imagini, va fi reprezentantul aparatului meu de fotografiat.

Blogul nu e încă pus la punct în ceea ce priveşte designul, dar când voi avea mai mult timp şi răbdare, mă voi ocupa şi de acest aspect.

Vizionare plăcută!

Sărut'mâna

Guriţa mare să intre căpăcelul. Rosteşte cuvinte aparent de neînţeles. Când însă va da jos căpăcelul, florile din jur vor zâmbi. O zi, două, trei, trei luni, un an. Mai mult sau mai puţin. Cât e nevoie. El şi băţul magic. Ori de câte ori e nevoie. Adică cel puţin o dată pe zi. Dacă doreşte progrese, altfel nu. Se învârte capacul pe băţ? Putem încerca, dar de un golf ce spui? 82 de puncte e mult sau puţin? Sau mai bine aşteptăm să cumulăm punctele. E mai sigur.

Bridges of Madison County

„Bridges of Madison County”
Un film suberb. Te stoarce de sentimente. Ce e dragostea? O putem condamna vreodată? Avem acest drept? Avem dreptul să judecăm pe cineva? Fiecare iubeşte în felul său, iar cei care iubesc la fel, vor ştii. Se vor întâlni.

Pentru mine dragostea e vitală, reprezintă totul şi schimbă totul în tine. Atunci când nu o cunoşti, nu exişti. Dragostea adevărată vine o singură dată în viaţă şi te încarcă pentru totdeauna. Şi nu are o vârstă anume. Când ţi-e mai greu, apelezi la sentimentele frumoase pe care ea le-a nutrit în tine şi clipele trec mai uşor. Zâmbeşti şi nu şti de ce.

Two pieces

Mi-e dor de tine. Mult. Mai mult decât m-aş fi gândit.

Mi-ai spus atunci că nimeni nu aşteaptă după mine. În privinţa aceea, acum e poate prea târziu. Indiferenţa ucide. La propriu. Sentimente. Din fericire, roata se mai poate întoarce, nu e niciodată prea târziu. Nu se ştie. Şi oricum, nu ştiu dacă mai contează atât de mult. Sunt multe locuri sub soare. Iar pentru alte lucruri, ne putem trezi la timp dacă ne dăm seama de răul ce ni-l cauzează. M-am trezit.

Mi-e dor de tine. De scaunul acela în care nu-mi plăcea câtuşi de puţin să mă scufund, de celălalt scaun albastru care m-a vegheat anul trecut. O singură dată. Şi cu toate astea cât pentru o viaţă. Mi-e dor de ziua aceea în care uram faptul că am venit şi vroiam să plec. Mi-e dor de momentul în care ţi-am cerut iertare, de mărgelele tale, de privirea aceea care trăia ceea ce povesteam, de nedumerirea tăcerii mele, de încurajările tale, de jaluzelele albastre, de ceasul rotund de pe perete, de floarea imensă de cameră care poposea doar în anumite zile în stânga mea. Îmi aduc aminte tot. Fiecare zi, fiecare calup de viaţă dintre acei pereţi. Ai însemnat mult pentru mine şi încă mai însemni. Un timp ce-acum e viaţa toată, spuneam.

Ştiu că aceste rânduri nu le vei citi şi nu vei ştii de ele. Poate le vei auzi vreodată pe viu. Dar timpul e prea crud. Ne ia tot ce ne e drag. Indiferent cum.

Degeaba lăsăm şiroaie să curgă din noi, timpul la fel nu iartă. Nu că ar trebui să ierte ceva, din contră, cred că noi ar trebui să-l iertăm pe el. Aşă că, timpule, cere-ţi iertare de la noi, imploră să te iertăm! Oricum, eu una nu te voi ierta niciodată. Vei fi singurul din viaţa mea pe care nu am să-l pot ierta vreodată. Cu toate astea, îţi mulţumesc pentru ceea ce ne oferi. De la tine învăţăm cel mai mult.

I. S., îţi mulţumesc din suflet!

Cand totul in jur sopteste

De ce plangi cand marea e albastra si pomii inverziti zambesc? Tristetea nu e pentru ochii care pot vedea. Zilele trec si oamenii se duc. E firesc, uman, un dat de la Dumnezeu. Te iubesc dar nu clipesc. Te vad acum, te cuprind, iti soptesc infinitul, dar maine voi fi in coltul celalalt. Nu lasa oceanul sa reverse, permite-i sa incante lumea cu valurile lui suave. Tehnica universala rosteste in fiecare clipa fara a carti, tu de ce ai face-o? Pentru ca te doare, pentru ca te revolti, pentru ca nu esti de acord cu mersul general valabil al lucrurilor? Pentru ca vrei un loc al tau si al tuturor celor partasi trairilor semnificative din viata ta?

„De fiecare data cand intalnesc pe cineva si simt o rezonanta puternica, sufletul meu plange in momentul in care etapa s-a incheiat si cararile se despart. Un simplu telefon nu imi pare suficient, ba chiar ma enerveaza. Nu recunosc durerea, doar privirea ochilor sopteste dorul care va domina peste timp.”

Fiecare are un drum presarat cu frunze de toamna multicolore. Rosu aprins, galben ruginiu, un verde pal, portocaliu de foc. Undeva in zare un soare apune. Cerul va exploda curand. Lava pamantului va clipoci unindu-se cu cerul. Vor curge lacrimi de foc de printre norii vaporosi. Pamantul isi va aduce aminte de muzica sufletului si va permite codrilor sa se deschida. Va ramane un simplu glas aproape stins, transformat in porumbel.

Ce e micut si da din coada? Un catelus care va creste mare. Perpetuarea preferentiala gadila. Cand vei ajunge steaua bradului de Craciun, cheama animalele padurii si pregatiti serata clatitelor.

Hristos a Inviat!

Pasti Fericite si multa bucurie in suflet!

Iarna Pascala

Ningea astazi cu fulgi mari cat farfuria, vorba tatalui meu. 3 Aprilie. Maine, Pastele. Iarna e dusa de mult timp. Ce imi pare extraordinar, este faptul ca desi a nins pentru aproximativ o ora, cu fulgi uriasi, nu s-a depus deloc. Parca se asterneau fulgii si dispareau, ramanea doar urma rece si umeda a fenomenului numit "caderea fulgilor de nea".

Un semn ca ce? Am devenit prea reci pentru o sarbatoare atat de mare? Meritam oare sacrificiul rastignirii? Avem timp de gandire pana la noapte.

Stupid

"Nu-mi place." "Sa o tragi de par si sa ii rupi hainele." Astea i-au fost cuvintele. Dragostea doare, dar daca nu doare inseamna ca nu iubim. Intotdeauna stim foarte bine cat anume, doar ca nu recunoastem. Din principii. Mai mult sau mai putin stupide.

Maia

Am primit în dar o floare. Un ghiveci cu o floare. Încă nu ştiu exact ce floare e, am uitat să întreb, dar o voi face cât de curând. Niciodată nu am avut o floare a mea, niciodată nu am ştiut să am grijă de un ghiveci cu flori, atenţia mea revenea asupra lui după zile întregi în care nu puneam apă deloc, sărmanei plante. Adevărul e că până acum nu am avut de-a face decât cu florile altcuiva sau florile casei, ale mamei, căci ea le achiziţiona şi pentru că nu era din mine acest demers, nu mă interesa prea tare. Şi parcă nici nu le vedeam prin casă, dacă stau acum să mă gândesc mai bine. Treceam pe lângă ele ca şi cum ar fi fost acolo de o viaţă întreagă şi cu toate astea nu le mai cunoşteam chipul.

Mă atrăgeau buchetele de flori în schimb, pe care le puneam în vază şi de care aveam grijă în funcţie de persoana de la care le primeam, desigur! Flori cât se poate de efemere, căci ele după doar câteva zile ajung fie în coşul de gunoi, fie în cărţi, la pisat.

Ieri am primit în dar o floare în ghiveci care m-a bucurat. Cred că a contat persoana de la care am primit-o şi ceea ce s-a creat în momentul acela. Am să mă îngrijesc de ea. Pentru întâia oară, iau asupra mea o responsabilitate mare, spun eu. E ca şi cum aş avea un copil. Simt că îmi place acest sentiment nou născut. Acum sunt acasă, iar când mă voi întoarce la Sibiu o voi lua cu mine pe domnişorica floare, să-mi lumineze camera. Se va numi 'Maia', cu "i" lung. Voi avea mare grjiă de ea. Zâmbesc când o privesc, îmi aduc aminte de un chip angelic.