sâmbătă, 3 decembrie 2011

Cândva, credeam că tot ce zboară se mănâncă. Nu e un păcat, cu toţii credem asta la un moment dat. Cândva, era frumoasă viaţa şi abia aşteptam să devin adult, să fiu pe banii mei, să nu depind de părinţi, să am lumea la picioare, să îmi pot permite orice, să nu îmi refuz plăceri.... bogată imaginaţie, ce-i drept. Toate erau atât de simple, lumea părea atât de uşor de abordat, oamenii păreau a fi foarte receptivi. Era simplu să-ţi găseşti pe termen lung ceva de lucru, un iubit, o casă... pac pac apoi şi apăreau şi copiii, iar creşterea lor părea dintre cele mai uşoare şi plăcute, nu aşa cum au făcut părinţii noştrii cu noi; ce ştiau ei, după mintea noastră? Să ne certe, să ne pedepsească atunci când făceam rele? Era urât din partea lor, noi nu aveam de gând să procedăm la fel cu copiii noştrii...

Toate erau uşoare, simple... toţi ceilalţi le făceau să fie complicate. După mintea noastră; dacă aş da timpul înapoi, m-aş condamna pentru gândurile acelea tâmpite şi mi-aş spune: "vezi tu, că cine râde la urmă, râde mai bine!" Zi de zi, primesc dezamăgiri din partea oamenilor... poate că am trăit eu într-o carapace pe care mi-am construit-o singură şi n-am mai vrut să le simt urâţenia sau poate că am fost prea protejată de tot ceea ce există. Sau poate că lumea a devenit în timp, aşa cum este astăzi; cu siguranţă nu a fost chiar aşa de la bun început. 

Toate se fac în timp, toate se construiesc în timp, toate se dezvoltă în timp cu răbdare şi forţă. Le ştiu, le ştiam... le refuzam? Aşa e când eşti tânăr; tot ce zboară se mănâncă, te implici în toate şi le faci pe toate, nimic nu îţi stă în cale. Iar când e vorba să faci ceva pentru tine şi nu pentru altul, iată că apar piedicile şi loviturile. Într-adevăr, tot ce zboară se mănâncă...atâta timp cât faci lucrurile pentru beneficiul altora; când vine vremea ta, încep lucrurile să te doară, să le vezi mai limpede, mai grave... începe analiza şi greutatea fiecărui pas. Trebuie mare atenţie la tot ce zboară pentru că multe dintre ele muşcă!


duminică, 13 noiembrie 2011

Prima zi...  nu pot, n-am cum, am aşteptat-o. Cu emoţii. Decât să mă plictisesc 12 ore într-un magazin de haine, mai degrabă îmi storc puterile alături de copii. Şi oricum e un alt fel de oboseală cu ei. La sfârşitul zilei eşti stors, dar străluceşte o lumină vie de copilul care s-a ascuns în tine atâta timp. 
Prima mea zi de lucru aici, bate cu ziua în care s-au cunoscut părinţii mei acum 28 de ani. 12 Noiembrie. 12 ore de lucru. Două zile cu două zile. Copiii... sunt minunaţi; atunci când nu vorbesc prostii sau nu sunt egoişti şi râzgâiaţi, dar sunt frumoşi, puri, sinceri şi plini de viaţă. În 12 ore vin cred, peste 100 de copii. Greu să le ţin minte numele tuturor. Azi 100, mâine încă pe atâţia şi alţii, chiar... de unii te ataşezi, că asta e, nu ai cum altfel şi te uiţi după ei cum pleacă. Ai vrea să mai stai puţin doar cu ei... te aşteaptă alţii însă pe care nu-i poţi neglija. Şi la sfârşitul zilei, recapitulezi şi-ţi dai seama că a fost o zi plină, frumoasă şi că pentru a doua zi, mai ai nevoie de câteva jocuri de rezervă. Ceva energic şi de grup; ceva după care copiii să fie extaziaţi. Şi rămâi după stingerea luminii, cu gândul acolo, iar noaptea în somn, speri ca Doamne-Doamne să îţi mai ofere soluţii.
E un loc de joacă pentru copii pe care mi l-aş fi dorit şi eu când eram copil. Nu l-am avut... alţii se pot bucura de el şi mă bucur şi eu, alături de ei.
Mâine e o nouă zi, noapte bună!

marți, 8 noiembrie 2011

Blue


I need you to love me when I  cry
I need we make love when we both cry;
Let tears and sorrows be our path
Let us be surrounded by mystic rivers.

I loved you the day hopes were gone
I met you with your blue, blue skirt.
Don’t forget to keep your blue awake.
I won’t. Mine is green, anyway.

We both stood calm and we waved good-bye
We know that ‘something’ will always shine.
Blue guitar, blue skirt, blue eyes…
Blue was perfect, but now it’s gone.

I wish I could tell you the awful truth
I wish I could plant high trees around you.
I need to write letters on your chest
I need to forget it was my choice.

We both stood calm and we waved good-bye
We know that ‘something’ will always shine.
Blue guitar, blue skirt, blue eyes…
Blue was perfect, but now it’s gone.


luni, 3 octombrie 2011

5 stele




Se 
apropie 
cu 
paşi 
repezi. 
aici, 
parfumul 
nu 
mă 
înşală.





duminică, 2 octombrie 2011

Apus


Mă simt mică. Un fulg poate; clişeu.
Un oftat mă pune în dificultate.
Încerc să simt. Simt perişori; clişeu.
Dă-i! Mai tare... şi mai tare!
Strânge din dinţi şi stânge pumnii.
Nu mai văd nimic.

Hei, deschide ochii!

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

E fum, e prea mult fum.
În nas, în creier...
Până şi timpanul e amorţit.
Le ştiu pe de rost, pe toate;
A pus; apus; a-pus; aaa, pus?
Apus.

Nu vreau, oricum ar fi
Le cunosc deja pe toate.
Le ştiu pe de rost, pe toate; clişeu.

vineri, 30 septembrie 2011

Cineva

Nu e scris în nicio carte, nu există definiţii. Există doar un corp care vibrează. Nu are nici nume, decât un alt corp mai mare şi mai puternic deasupra lui care decide pentru fiecare particulă respiratorie. Punct.

vineri, 16 septembrie 2011

Aştept să mă trezesc


Îmi sunt mâinile pătate şi gândurile tulburi.
Am comis-o din nou.
Nu ştiu câte rugăciuni mai trebuiesc
ca să mă vindec de păcatul acesta.
Adorm cu ochii mici
şi mă trezesc cu ei şi mai mici,
privind în golul sufletului.
Remuşcări.
Cine spune că odată ce alegi calea rugăciunii,
scapi de probleme şi necazuri,
când de fapt, atunci încep ele
să apară în chip mai viclean?
Chiar şi rugăciunea e grea;
e uşor să o spui,
greu să te ţii de ea,
e mai greu să crezi
şi mult mai greu să o primeşti 
cu adevărat.
Am crezut prea uşor în ajutorul imediat;
m-am convins cu greu
de drumul plin de praf al vieţii.
Asta nu înseamnă, însă, că deţin vreun secret.
E pur şi simplu o luptă;
cu demoni, cu vânt, cu animale sălbatice,
cu mâinile mele, cu gânduri haine.
La fiecare pas, fac un pas înapoi.
Alteori o jumătate, dar chiar şi aşa, avansez.
Mai încet, ce-i drept,
dar chiar şi ploaia ne mai lasă
cu legumele uscate.
Pete.
Mari şi mici, foarte rar minuscule.
Le simt la secundă.
Când eşti prea credul,
te calcă propriile-ţi pete pe picioare.
Doare.
Să mă trezesc, înseamnă lacrimi
pentru ceilalţi,
înseamnă să-mi cunoască şi alţii lacrimile;
să continui, înseamnă lacrimi
doar pentru mine.
Astăzi, lacrimile pentru ceilalţi sunt prea ciudate.
Eşti prea slab, prea mic, eşti prea ciudat.
Dacă le ţii doar pentru tine, iarăşi nu e bine,
dar nici timp nu au ceilalţi să-ţi culeagă lacrimile.
Şi uite-aşa… te lupţi cu aerul.
Chiar vor veni zile când aerul va fi cu porţia.
Iar eu mă pătez, pentru că nu ştiu încă negocia;
cu mine. Oare chiar ştiu unii negocia atât de bine
sau păstrează lacrimile bine, numai pentru ei?
Unele pete nu sunt deloc pete,
vânătăile sunt direct trepte pentru curcubeu,
iar eu fac paşi înapoi.
Nu sunt un rac mascat,
dar îmi pătez singură drumul şi trebuie curăţat. 
Încercări; până la noi încercări.
Iluzii… 
Miile încercări! Le iubeşti sau le respingi.
Le-am tot neglijat.
Am aşteptat norii şi apele să se unească, mai degrabă. 
Chiar şi aşa, aştept să mă trezesc.
Frică.
De guri, de stele. Nu e nici un secret. E o luptă.
Cu pete pe obraji, pe mâini, pe tălpi.

luni, 12 septembrie 2011

Safe










Caut un tunel; cu licurici. Licurici albi - gălbui. De ce îmi plac trandafirii galbeni? Pentru că sunt galbeni şi pentru că au ţepi. Pentru că sunt bolnavă. Şi despre Bacovia se spune că se scălda în alte nisipuri; mişcătoare. Căldura vine din stânga şi o ia uşor, în sus. M-am trezit pe un cocor zburând în înaltul ceriului, deasupra mării în care oglindea soarele. Singurătatea e tristă uneori, dar "cum pot să spun că-s singură când lumea-ntreagă, asupra mea, privirea-şi aţinteşte?"

miercuri, 31 august 2011

Acolo



Un gând; de evadare. Evadare dintr-o peniţă, ca şi cum aş fi cerneala care abia aşteaptă să fie aşternută pe hârtie şi descifrată de sute de mii de priviri curioase. Evadare dintr-o floare; să aştept albina să îmi soarbă polenul şi apoi să mă depună pe fagurele de miere început şi să ajung în prăjiturile oamenilor şi pe feliile cu margarină dimineaţa, lângă cana cu ceai - de chimen. Evadare dintr-un cinema; să fiu scama de pe pantalonul femeii care s-a luat de pe scaun. Să fiu raza de lumină în noapte pentru cel care cutreieră îngândurat şi trist. Îmi sună a lalele şi îmi miroase a nechezat de cal. Clişeu. Tot ce nu mănâncă, pişcă. Aluniţa de pe ceafă va ţine de cald şi va şopti ispite.

E plin de pahare, peste tot... oriunde te uiţi. Umplute cu apă. Ceşti şi farfurii sparte, fum, făină. O cameră îmbrăcată în nailoane - în aşteptare. Gheaţă. Cineva aşteaptă să fie pictat. Şi dintr-o dată... linişte. Am un picior gol şi într-unul port un balerin - graţios. Va veni furtuna?

marți, 30 august 2011

Cea din urmă suflare






Întâia suflare ajunge la un moment dat să se intersecteze, formând un cerc, cu cea din urmă suflare. Acolo e sfârşitul, odihna.


Dacă de-a lungul vieţii căutăm bucuria vieţii, dincolo o vom găsi într-o formă mult mai concretă, cred eu; bucuria dincolo de viaţă, bucuria morţii. Aici sunt iluziile, dilemele, greutăţile, bucuriile trecătoare; dincolo e fericire şi punct. E Dumnezeu şi raiul cerului. O lume albă, curată, o lume frumoasă cu multă linişte şi bucurie.
Dumnezeu să-l odihnească pe bunicul meu şi să-i fie sufletul primit acolo unde e de bine, lângă El!

luni, 22 august 2011

La ce-mi stătea capul în anul 2005



Am regăsit un text de-al meu, scris în 2005. Fusesem rugată să fac o descriere a mea pe un site de poezie şi iată ce am adăugat atunci în căsuţa respectivă:



"Nicolae Anca Rodica... e numele meu... ce reprezintă el? Ei bine... un nume ce va ajunge mare... mare de tot... atât de mare încât abia îl vei putea vedea cu lupa care măreşte de 10000 de ori. De ce de 10000 de ori? Pentru că de atâtea ori, împărţit la 0 am avut eu noroc în viaţa mea de până acum...
Toată lumea ţine la mine în aşa fel încât niciodată nu le face plăcere să fie văzuti în prezenţa mea... noroc cu mine care nu mă supăr pe ei şi mă duc acasă liniştită, abia aşteptând să-mi sparg din nou capul de la atâtea lovituri de pereţi!
Sunt foarte frumoasă, sexy... ce noroc pe capul meu că fac prezentări de modă ca să mă poată cunoaşte astfel şi restul lumii... poate primesc ceva oferte de la faimoasele agentţi de spart oglinzi...
Am o mulţime de pasiuni... nimeni nu mă intrece... fac de toate... stau, stau, stau şi iarăşi stau... unde altundeva decât pe bancă în parc, acoperită cu frunze până la frunte... până la frunte pentru că oamenii chei poate au nevoie de păr pentru a-şi acoperi golurile, iar eu le stau la dispoziţie, ca de obicei... numai că le recomand niscai petrol după, să nu cumva să îşi facă o rezervaţie naturală fără acordul legii!
Şi pentru că sunt la final, finalul vieţii mele, ţin să îţi mărturisesc că te iubesc mai presus de orice, aş face orice pentru tine, fără a mă mai uita înapoi, nu de alta, dar am rău de la întoarceri şi cum mă gândesc şi la mine... în fine, şi cum spuneam, te iubesc mai presus de orice şi îţi mărturisesc fără reţineri că nu cred în iubire... deci... trage tu concluzia..."


"Caracterul nu se poate dezvolta in liniste si pace. Numai prin incercare si suferinta se poate intari sufletul, insufleti ambitia si atinge succesul" - Helen Keller

"Pentru a masura omul, masoara-i inima" - Malcolm Stevenson Forbes

"A te teme de dragoste inseamna a te teme de viata si cei care se tem de viata sunt deja trei sferturi morti" - Bertrand Russell (1872 - 1970), Marriage and Morals (1929) ch19

"Daca judeci oamenii nu vei mai avea timp sa ii iubesti" - Mother Theresa

"Dragostea construieste poduri acolo unde nu exista" - R. H. Delaney

"Educatia este abilitatea de a asculta aproape orice lucru fara sa-ti pierzi rabdarea sau increderea in tine" - Robert Frost

"Orice drog este periculos, mai putin realitatea, care este insuportabila" - Cyril Connolly (1903 - 1974)

"Inima mamei este un adanc abis la capatul caruia gasesti de fiecare data iertare" - Honore' de Balzac

"Sa indraznesti sa traiesti singur este un curaj foarte rar; multi ar prefera sa-si intalneasca cei mai rai dusmani pe campul de lupta, decat propriile inimi intr-o camera izolata" - Charles Caleb Colton


Astăzi îmi pare cam previzibil textul şi gândesc oare prin ce pasă a vieţii mele treceam în momentele acelea? E o reîntâlnire frumoasă cu o parte a trecutului meu.

joi, 18 august 2011

Pentru că totul e posibil



Ca un copil când îi cade îngheţata pe jos. În ce lume se afundă fiecare dintre noi? Ce visuri şi idealuri avem? Oricum am fi, în străfundul sufletului suntem doar nişte copii, cu dorinţe puerile, absurde, nebuneşti... Dumnezeu e tatăl nostru şi vom rămâne astfel nişte copii chiar şi la 40, 50 sau 80 de ani.
Copilul din noi e acolo, copilul din mine e acolo... îl iubesc; cu îndoielile lui, cu poftele lui, cu mirările şi entuziasmul lui. Îl iubesc cu totul!

duminică, 14 august 2011

Addicted







Uneori te arunci în scaun în faţa calculatorului şi uiţi să te mai ridici. Alteori te aşezi la masă şi până nu simţi că vine mâncarea înapoi, nu te mai ridici. În alte zile dormi uitat de tine. Abuzuri. Se întâmplă să abuzăm, să avem impresia că nu mai cunoaştem măsura lucrurilor. Mi se întâmplă; şi îmi dau seama de greşeală. Greu să te dezlipeşti...

Dacă teoriile ar deveni mai des practică, ar fi atât de bine...

joi, 11 august 2011

Ziua = o clipă !





Vine toamna. Tot mai mult, miroase a toamnă. Au început şi zilele astea să treacă tot mai repede. Azi e Luni, mâine e din nou Luni şi nu-mi dau seama unde sunt clipele. Îmi aduc aminte de momentele din cursul săptămânii, dar am impresia că s-au petrecut acum câteva minute. Şi mai ciudat e că gândindu-mă la ceva din urmă cu două săptămâni, îmi dă impresia de luni de zile trecute. Poate creieraşul meu nu mai face conexiuni corespunzătoare sau poate că nu sunt singura căreia i se întâmplă lucrul acesta. Cert e că mă cam pune în incomfort toată treaba asta şi mi-e teamă uneori că trec zilele pe lângă mine.

Timp necruţător ce eşti! Important e cum anume trec zilele astea, chiar dacă trec într-o vijelie... zilele au devenit clipe!

miercuri, 10 august 2011

Suntem fiinţe emoţionale






Mi-am dat seama că sunt precum un bob de nisip, o furnică... cu nimic altceva mai presus sau mai prejos de toate acestea. Chiar şi un câine care alergă după bicicleta mea făcând pe interesantul şi dominatorul, nu e cu nimic mai presus de mine. Doar că situaţia îl face să fie mai puternic. Am auzit un caz în care un bătrân, fiind la pădure, a întâlnit un urs fioros, dar bătrânul nu s-a speriat şi i-a vorbit cât se poate de uman ursului. El i-a spus "dute de aici măi ursule şi dă-mi pace, nu te uiţi la mine?", iar ursul a plecat, mult mai liniştit decât apăruse în faţa bătrânului. Pentru cei care cred, să ştiţi că nu e un basm...

Pare foarte greu să ne îmblânzim unii pe alţii şi asta pentru că suntem atât de mândrii... cum să lăsăm de la noi, cum să părem noi mai mici decât ceilalţi, cum să vorbim educat? Toate astea sunt pentru proşti, pentru cei care nu au curajul exprimării! Dar şi a lăsa de la tine, e tot un curaj al exprimării!

Eşti în cazul bătrânului? Nu renunţa, chiar şi urşii pot fi îmblânziţi. Eşti în cazul ursului? Ai curajul de a renunţa la putere şi vezi cum te poţi împrieteni cu bătrânul. Atâtea lucruri minunate se petrec în jurul nostru, că trebuie doar să le vedem şi să avem curajul să le agăţăm!

Fericirile



Întru Împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne.

Şi continuă:

Fericiţi cei săraci cu duhul,
că a acelora este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng,
că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi,
că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate,
că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima,
că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,
că a acelora este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când din pricina mea vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

miercuri, 3 august 2011

Cu muult, dincolo de...



Acolo, în natură, ţi-e sufletul în sărbătoare! Nu mai e nevoie să îl cauţi, ştii deja unde îl poţi găsi.
Sărbătoarea sufletelor. O sărbătoare cu multă linişte şi calm, cu sonata păsărelelor mângâindu-ţi auzul, o ploicică măruntă de vară, bătăia vântului şi întrebări existenţiale, specifice... Un creion şi foi de hârtie; nimic şi un tot întru toate. E de ajuns!

marți, 2 august 2011

"Lie to me"






Este un film; un serial care mă acaparează tot mai mult.

"Lie to me". O firmă care colaborează cu poliţia, pentru a-i depista pe cei care mint, iar astfel, sunt rezolvate diverse cazuri. E un film despre viaţă, un limbaj al corpului de care suntem inconştienţi corporal, dar conştienţi mintal. Şi pentru că limbajul non-verbal m-a interesat dintotdeauna, mă uit la cîte un serial, lipită de scaun. Sunt patru oameni minunaţi în echipa de bază; chiar e un film despre viaţă!

http://www.seriale.filmesubtitrate.info/2010/08/lie-to-me-serial-online-gratis.html

duminică, 31 iulie 2011

Muntii inimii mele


O nevoie de ceva. Poate de un viciu...
O cabană la munte, să mă trezesc dimineaţa cu părul ciufulit, să iau o ţigara şi să fac o cafea la ibric, afară la foc. Să suflu în foc şi să simt dogoarea scânteilor care năvălesc grămadă... să am un capot lung de noapte şi să îmi alunece pijamaua pe un umăr... să stau cu picioarele ghemuită pe bancă, la masă, trăgând din ţigară şi sorbind din cafeaua cu lapte. Părul vâlvoi, ciufulit, să fie răpus de adierea răsăritului. mmmm, deja simt mirosul dimineţii aceleia.
Vreau să comunic prin cerculeţele de fum cu ceilalţi împătimiţi ai dimineţilor montane, să ne confesăm unii altora. Cu picioarele goale, să simt fiecare vibraţie. Un capot lung până la genunchi, cu mânecile mult prea lungi, albastru deschis şi cu umbreluţe galbene. Unghii negre si atitudine de totală relaxare şi nepăsare vis-a-vis de lumea din afara cerculeţelor vicioase.

Munte, te iubesc! Am nevoie să merg la munte, să îmi răsfăţ simţurile!

marți, 26 iulie 2011

Un titlu pentru fiecare



Câteva date calendaristice sunt foarte importante pentru mine şi mă simt cumva, gândindu-mă la acele evenimente.

28 Ianuarie
19 Mai
8 Octombrie
13 Noiembrie

Sunt zile în care simt numai bucurie şi privesc înapoi nu cu mânie, ci cu încrederea că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă nu ştiu eu aprecia întotdeauna lucrurile acestea.
Ar mai fi şi 8 Decembrie, dar aceasta este o zi care a început o perioadă încheiată deja şi care nu surprinde un ciclu. E cu toate astea o zi care a determinat un Noiembrie şi a adus un Ianuarie, iar acest Ianuarie continuă tot mai mult.

Numai bucurii, la toată lumea! Sufleteşti, pentru că ele ne ţin în viaţă!

joi, 21 iulie 2011

- 2 -













Tuse plăpândă, tuse geloasă,
Privirea mea s-a întors.
E numai pustiu şi bate vântul,
noroc cu şoaptele ca spuma laptelui.
Întind mâna dreaptă şi verific;
are miros de nisip.
Aş fi vrut să aibă gustul lui
sau nici măcar atât - aş fi vrut -
să mă strige,
să-mi spună că s-a încheiat coşmarul.
Abia acum îmi dau seama
ce număr cu ghinion a fost.
Aceleaşi adieri, alt timp.
Cheamă-mă sincer în inima ta;
nu va fi nevoie să vin, sunt deja acolo.

Mic, negru şi poate exploda

wurojhn14938654q2ugbv m, ghtgw, wjtoiwug
tgowertjhtrnb.

Nimic de desluşit. În schimb, am înţeles tot.
Facă-se voia Ta!

1310

Cu miros de Dacia 1310. Aceleaşi uşi, acelaşi miros, aceleaşi zgomote venite de afară de parcă ai avea geamurile deschise. Zgomotul inconfundabil de portieră şi viteza mică a câmpului care fuge neîncetat după tine. Într-o lume ca asta, se ţine bine. Degetele şoferului sunt groase şi muncite şi mai şterg din când în când fruntea lucioasă; nu s-a găsit încă nimeni să instaleze un aer condiţionat pe măsură pentru scumpa noastră 1310. Scaune şi banchetă ţapene. Nu tu bâr, nu tu zgâţâieli... te duce precum o îndrumi. La cămaşă şi blugi eleganţi; papucii nu se văd, dar nici că mai e nevoie. Un om pe autostradă şi o 1310 printre somităţile zilelor noastre. Mâinile vorbesc despre priorităţi, îmbrăcămintea desluşeşte visuri.
Culmea? E că am făcut parte din banchetă şi că m-am uitat pe geam spunându-mi "Băă, ce bine mă simt!"

miercuri, 13 iulie 2011

E cineva?


"Bateţi şi vi se va deschide."

Problema e că unii încep, real, să bată; în stânga, în dreapta şi pe unde mai apucă. Alţii ciocăne frumos, dar neavând răbdare, apasă singuri pe clanţă, înainte de vreme.
Cu toţii am uitat să ciocănim şi să aşteptăm răspuns.

luni, 11 iulie 2011

Cu încălţări în picioare



Plâng.

Plâng pentru că oceanele toate au secat

Şi alte ploi curând nu vor mai veni.

Zbier.

Zbier pentru că inima a încetat să mai bată

Şi mi-e groază că nimeni din piept nu mi-o va scoate.

Plâng.

Plâng pentru că e un gol imens în cerul gurii mele

Şi cuvintele toate mi-au dispărut.

Suspin.

Suspin pentru că undeva mi-a rămas glasul

Şi tare mi-e teamă de ce va urma.

Plâng.

Plâng.

Plâng.

Plâng pentru toate câte nu am plâns vreodată

Şi pentru prospeţimea lacrimilor mele.

Plâng şi eliberez visuri, dorinţe.

Plâng pentru Împărăţia care va veni.

Plâng pentru că nimic altceva nu mă mai împlineşte.

Plâng pentru că plâng.

Plâng pentru că e parte din mine.

Plâng pentru că sunt.

Plâng pur şi simplu.

Plâng.


- 1 -



Se numeşte "nicicum". Are câteva kilograme şi e nou-născut. Nu se ştie încă ce anume e cu el, de ce, cum... este pur şi simplu. Are culoarea verde; dintotdeauna mi-a plăcut verdele. Şi albastrul acela turcoaz.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Mă prăpădesc de ...

O zi cu multe amintiri depănate. Natură, pătură, mâncare, răcoare, visare... şi ceva material despre care se povesteşte că trebuie bine întipărit. Mai mult a fost mirosul de iarbă, aerul curat şi noi.
Materialul tot acolo e, acelaşi. Noi suntem alţii; mai vioi, mai vii. O, natură! tuuu...

joi, 7 iulie 2011

Jeudi


12:12 minute. Hmmm şi hiii, adică 00:12. 7 iulie 2011. Unii clacheză pe ultima sută de metrii, alţii sunt mai în putere, se simt mai motivaţi, au alt spirit de luptă, de energie, alt suflu. Eu sunt pe ultimele puteri; nu că aş fi făcut mare lucru până acum. Am aproape două săptămâni de când ochii îmi sunt mici, verzi şi fără culoare. Mă mai ţin încă, trebuie.
La început am crezut că am alt fel de dileme, dar nu. Le am, oricum, dilemele, dar nu ele sunt problema. Am nevoie de odihnă. Fizică şi psihică. Dar mai ales, am nevoie de îmbrăţişări. Tare, tare, să pocnească oasele. Mamiiiiii????

luni, 4 iulie 2011

Vine toamna, păsările pleacă şi mă duc şi eu


Mă apucă din nou febra gândurilor pe blog, după ce o bună perioadă de timp am ocolit acest loc. Sunt într-o pasă relativă. Merg pe stradă şi mă apucă melancoliile gândindu-mă la fiecare secundă care trece. Stăteam aseară pe la miezul nopţii pe balansoar cu o prietenă, tolănită mai ceva ca la mine acasă şi nu-mi venea să mă mai ridic; doar frigul m-a alungat de acolo, într-un final. Ce-aş sta ore în şir tolănită într-un scaun, pe iarbă, căţărată într-un copac şi să privesc natura, să mă privesc pe mine... povesteam despre "ştie El, Dumnezeu, de ce lucrurile se întâmplă aşa, de ce ne dă o palmă sau o îmbrăţişare."
Mi-e dor de un loc anume, al meu, în care mă simt de parcă timpul ar sta în loc; da, chiar cred că acolo timpul stă în loc. Acolo nu ştiu de casă, de masă, mi-e sufletul liniştit...

Omul are în viaţă j'de mii de păcate. Eu am cu duiumul. Credeam că sunt un om bun, dar timpul îmi dovedeşte contrariul tot mai mult. Cu duiumul. Am un sac mare şi greu pe care îl tot port după mine şi nu-mi dă pace. Mă urmăresc remuşcări, revăd momente... pentru sacul ăsta, trag eu ponoasele. Poate va mai scoate Dumnezeu câte o carie din sacul meu, uneori îl simt prea greu. Dar nu am ce face, îl duc, pentru că e al meu şi se spune că Dumnezeu ne dă o cruce pe care o putem duce. Aşa că nu-mi rămâne decât să am încrederea că pot duce şi să sper că voi putea contribui cu adevărat, la golirea sacului.

Azi-dimineaţă, întorcându-mă la cămin, a căzut o frunză din copac. Se legăna şi aluneca uşor exact în faţa mea. M-a cuprins un sentiment de teamă, am simţit pentru prima dată, trecerea timpului într-un fel ciudat, care m-a pus pe gânduri. De câte ori am văzut frunze căzând la viaţa mea, nu m-am gândit decât că vine toamna. Astăzi, pe lângă toamnă, m-am văzut pe mine; şi m-am speriat. M-am aplecat şi am luat frunza cu mine. E trecută deja. La scurt timp, după nici cinci minute, de sus, se apropie de pământ, o pană. Nu pot descrie ce am simţit. Îmi era teamă să merg să pun mâna pe ea, dar am luat-o cu mine. Niciodată, deşi în străfundul meu ştiam asta, nu m-am gândit că până şi păsările îmbătrânesc şi mor. În clipa în care am văzut pana căzând, mi-am dat seama şi am oftat.

Din ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o şansă printre oameni, mă tot gândesc la lucruri, la viaţă... au cam trecut aproape doi ani şi tot nu m-am liniştit, dar probabil e săculeţul care nu-mi dă pace. Sper să am putere în continuare, să contribui la golirea lui. Într-o zi, îmi voi găsi liniştea.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Va urma...


Nu ştiu, dar cred că de aici încolo începe greul. După trei ani, mă numesc 'actor'. De patru luni de zile, caut un răspuns; încă nu l-am găsit. Norocul meu e că admiterea la master e abia în toamnă, mai am timp să ştiu ce vreau. Adică eu ştiu ce vreau, dar am nevoie de un 'ceva' care să-mi întărească acel crez că nu vor trece ani degeaba pe lângă mine. Să ştiu că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul că fac ceea ce mă împlineşte, că zâmbesc din inimă, că pentru ceea ce fac pot trece toate piedicile şi obstacolele; să nu-mi dau seama când se înserează.

După trei ani, sunt foarte schimbată, cei mai dragi nu mă mai recunosc, dar se bucură în acelaşi timp, de o nouă Anca, care se cunoaşte pe sine mai bine. Mi-am pierdut suflul motivaţiei, curajul de se băga în faţă, spiritul de iniţiativă, dar m-am câştigat pe mine. În clipa în care voi găsi răspunsul pe care îl caut, de fapt, din clipa în care m-am izbit de adevărurile actoriei, ştiu că îmi voi recăpăta curajul, voinţa, dorinţa şi încrederea în ceea ce fac. Înainte le aveam din plin, dar erau formale. Când mi le voi reînsuşi, vor avea altă valoare; o valoare vie şi adevărată şi ştiu că nu le voi mai pierde niciodată.
Nu ştiu când voi găsi răspunsul; azi, mâine, peste 2 luni, peste un an... îl caut în privirea şi cuvintele tuturor celor din jurul meu. Dumnezeu va trimite, la un moment dat asupra mea, răspunsul. Răbdare am, cred că e singurul lucru pe care nu-l voi pierde niciodată.

Îmi sunt dragi toţi. Îmi va fi dor de ei. Păcat că ajung să înţeleg anumite lucruri mai târziu, mă bucur în schimb că nu e prea târziu. Toate au rost şi Dumnezeu ştie de ce lucrurile se întâmplă astfel. Mulţumesc pentru răbdarea pe care o mai am încă, pentru aceşti câţiva oameni de la care am avut foarte multe de învăţat, pentru clipele minunate petrecute împreună, pentru zecile de întrebări pe care mi le pun zilnic, pentru dilemele existenţiale, pentru tăcerile mele şi pentru răbufniri, pentru lumea în care m-am aflat în cei trei ani.
Încă am nevoie să găsesc puterea de a spune mereu"Da, asta sunt eu!" Încă fug, dar ce frumos va fi când voi putea spune oricând şi oricui "Da, asta sunt eu!" Şi ce frumos va fi când voi şti răspunsul! Doamne Ajută!







marți, 21 iunie 2011

În alb şi negru

Până şi copacii pândesc.

Dor de ... ?

Unde poţi fi, oare ?

Ca doi nebuni!

Merg să caut iubirea.

miercuri, 18 mai 2011

Un sfert de secol, 25 de ani?



Răspund un sfert de secol. Poate că sunt mai sadică din fire; şi sunt, nu mă îndoiesc. 19 Mai 1986, undeva în jurul orei 09:00. În ultimul timp, am avut parte de multe daruri sufleteşti, nu îmi mai doresc nimic altceva. Lucrurile se aşează în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu. Mă gândeam zilele trecute... în cei 25 de ani, era să îmi pierd viaţa de 5 ori, fără glumă. Ultima oară, acum un an şi şapte luni, foarte grav; e un miracol că mai tastez cuvintele astea. Ce îmi mai pot dori? Ar trebui, eu, să mulţumesc în fiecare zi.

E o stare de 'nu ştiu ce-i cu mine'. Un sfert de secol. Îmi pare o eternitate. Nu ştiu cum mă voi privi în oglindă dimineaţă. O tâmpenie, voi fi la fel. Privirea mea va fi poate altfel, pentru că e gândul ăsta că a trecut un sfert de secol. De vreo 2 săptămâni tot plâng; am devenit o plângăcioasă. Poate că de mâine nu voi mai plânge sau poate că va fi mai rău?
Nu-mi doresc nimic. Nici măcar sănătate. Orice-ar fi, cu siguranţă merit; rău sau bine. Cu un scop sunt toate.
"Doar o lacrimă să-ţi cadă/Cât de mine-ţi aminteşti."

sâmbătă, 14 mai 2011

Toate, intr-o zi. Candva.

miercuri, 11 mai 2011

Frici


Balet. 11.05.11. Astăzi s-a vorbit despre morţi. Şi vroiam să nu mă duc. Doamne, e o zi pe care nu am s-o uit niciodată. Mi-e dor de bunica mea. Mă mir cum de ea nu a plâns deloc. Îi citeam înghiţiturile în sec şi mie îmi dădeau lacrimile. Să-ţi moară bunicul de ziua ta şi tu să simţi totul, în secunda aceea. Toţii anii vor trece într-un alt fel. Şi acum mă iau fiorii. Să-ţi moară apoi bunica, după încă mulţi ani şi din nou să trăieşti acelaşi moment de presimţire. E o legătură puternică acolo. Nu am mai plâns de mult timp cum am plâns astăzi. Eram într-o altă lume.

Cât de adevărate sunt cuvintele alea: „nu ajungi să apreciezi cu adevărat un lucru decât atunci când l-ai pierdut”. Abia atunci încep remuşcările, aducerile aminte, situaţiile imaginare în care ai fi putut ceda atunci când, de fapt, tu nu ai făcut altceva decât să urli şi să spargi pahare... Şi să auzi un bărbat, continuu, timp de doi ani, cerându-şi iertare şi părându-i rău pentru multele situaţii pe care nu le-a înţeles, e cutremurător. Şi după doi ani, remuşcările au măcinat totul.

Un copac misterios într-o pădure misterioasă. Călăreţi, îndrăgostiţi, fetiţe vesele, fetiţe triste, trecători pur şi simplu, soare... şi lacrimi pe podea. A fost dureros de eliberator. Mi-e dor de bunica şi ştiu că a înţeles ce i-am spus astăzi. Iartă-mă!

Cât de bine e să-i spui unui om că îl iubeşti atunci când simţi lucrul acela sau rămâi cu of-urile toată viaţa, pentru că se întâmplă să nu mai ai ocazia a doua oară să îi spui „Te iubesc”. Pupă când vrei să pupi. Dacă ştie să aprecieze, va aprecia. Nu-mi mai place să filozofez, dar chiar mă interesează să ofer cu drag, dacă tot ofer; iar celălalt, treaba lui ce face cu darul meu, material sau spiritual. E treaba lui.

Nu am vrut să merg astăzi. Nu din lene, ci din frică de cele mai multe ori. Frică de lumea pe care ea doreşte să ne-o descopere. La finalul celor 2 ore eram cu totul transformată. Încă mă bântuiau toate sentimentele alea. Corp, corp, corp; imagini, multe imagini şi iertare!

Să fi fost din cauza morţilor pomeniţi şi a stării pe care mi-a creat-o toată povestea! Nu are importanţă oricum; lacrimile copacului misterios vor lumina pădurea.

duminică, 8 mai 2011

Ascultă-mi ......



Cu cât o asculţi mai mult, ai impresia că inima te doare din ce în ce mai tare. Vrei să uiţi, dar sunt la tot pasul amintirile. Ce e de făcut? Plâns, plâns, plâns şi iarăşi plâns, până când se consumă totul. Cum vorbeam într-o zi, "Trebuie să arunci bluza veche pentru a te bucura de cea nouă."

joi, 5 mai 2011

Mi-e dor...

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai spune-mi că mă iubeşti - cu buzele.
Nu vreau cuvinte mari şi nici împărăţii.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai strânge-mă la piept - o singură dată.
Vreau să clădesc umbra ta pe trupul meu.

Mi-e dor de libertate; că ce-i şi libertatea?...
Mai priveşte-mă o dată - şi spune-mi 'adio'.
Vreau să plâng de bucurie - că te-am cunoscut.

duminică, 1 mai 2011

De ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile



Mă întreb şi eu, oare cât la sută din timpul care mi se scurge acolo, e întru cele cu adevărat trebuincioase sufletului meu? Ce e de făcut? Doamne Ajută!

luni, 25 aprilie 2011

Zum, zum, zum, albinuţa mea!

Încă nu am găsit un titlu piesei pe care o scriu. Obişnuiesc să fac asta la sfârşit. Astăzi a fost o zi productivă. Sper doar ca mâine să continui linia, pentru că obişnuiesc să şi refuz ce am scris. Azi e, mâine nu mai e. Mai e, dar poate spus sub o altă formă sau deloc. E greu, dar m-am înhămat. Sper să duc cu bine treaba, până la capăt.
E mai uşor să scrii poezii, doar că am o altă misiune acum. Go, planet!

duminică, 24 aprilie 2011

Mănăstirea dintre Frasini








E o linişte pe care numai acolo o întâlneşti. Odată ce părăseşti tărâmul acela, ceva te neliniştşte; îţi doreşti să fugi înapoi. E greu să le împaci pe amândouă. Sunt prea "două lumi". E mai important sufletul sau trupul?

Hristos a Înviat!

miercuri, 20 aprilie 2011

Alunec pe balustradă

Bine. O seară frumoasă, cu amprente clare. Mă bucur că am avut parte de momentele acestea. 12 oameni şi un îndrumător. Un cerc. Închis. Pentru noi şi între noi. "Detectorul de minciuni". După trei ani? Multe de spus... s-a spus, am spus. Mai mult mă bucur că am spus, că am avut un alt fel de curaj de a spune, comparativ cu alte dăţi. Dar şi faptul că mi s-a spus, mă ajută să mă poziţionez. Mă poziţionasem oricum, de câteva săptămâni încoace. Seara aceasta mi-a întărit, doar, alegerea pe care am făcut-o. Şi mă bucur mult pentru această seară. M-am simţit bine.
Mă bucur pentru cei trei ani, indiferent încotro va bate drumul meu. E atât de greu să ştiu că se termină, cu toate că îmi doresc să se termine. Dar nu ştiu de fapt dacă îmi doresc să se termine. Orice sfârşit, e un nou început, de fapt, şi toate începuturile sunt dificile şi îmi dau o teamă.
O nouă seară care va rămâne foarte vie în amintirile mele. Mulţumesc!

luni, 18 aprilie 2011

E atât de bine să plângi...


O imagine. O singură imagine şi mulţi fiori. Îmi aduceam aminte de o zi în care, călătorind cu trenul, am trecut pe lângă o întindere de câmpie cu un mic râu; mi-a plăcut atât de mult peisajul, că în secunda următoare când m-am întrebat ce simt în momentul acela, am pufnit de-a dreptul în plâns. Nu ştiu dacă vreun călător m-a văzut în starea aceea, dar pot spune că a fost un sentiment cu adevărat liniştitor în clipele acelea. M-am simţit atât de bine...
E atât de bine să plângi... În ultimul timp, îmi tot vine să plâng, dar parcă nu mai am lacrimi sau nu mai vor să iasă. Plâns nu de nervi sau supărare. E poate vorba de o descărcare; s-au acumulat prea multe emoţii pe care le-am refulat de-a lungul timpului şi pe care în ultimul timp le-am trăit intens şi care mi-au făcut bine, de altfel. Acum, s-a încheiat etapa şi simt nevoia să mi-o însuşesc astfel.
Plâng, dar vreau să plâng până la capăt, să mă simt bine, să mă descarc.
E atât de bine să plângi...

Telefon peste moarte



Astăzi am descoperit cea mai frumoasă melodie pe care am ascultat-o vreodată.
Te iubesc mami, te iubesc tati!

joi, 14 aprilie 2011

Clipind clipe

Te cheamă umbrele. Spre un necunoscut. Ele te văd pe tine, tu pe ele, nu; dar le simţi. În ceafă şi în creştet. În fiecare pas. Îţi pătrund prin vene; fiori, îţi îngheaţă pleoapele. Îngeri şi demoni veghează împreună. Întotdeauna împreună. Din ring zboară mii de pene deodată. Nici nu apucă să se aşeze toate penele, că vezi altele plecând spre un cât mai sus.
Ce este aceea o 'pauză'?

miercuri, 13 aprilie 2011

Începutul sfârşitului?


















Mi-e dor de amintiri. Să stau şi să depăn amintiri cu prietenii. Câte sunt, mi-e ciudă că unele dintr-alea faine, le-am uitat! Mă rog, stau ele acolo în subconştient, da' eu le-am uitat! Studenţie, viaţă pur şi simplu... amintiri. Prea multe îmi induc o stare de melanolie, dar îmi şi place; dacă ar fi să aleg perioada cea mai frumoasă a vieţii mele, nu ştiu dacă aş putea alege.
Mulţumesc pentru că sunt şi pentru că mai sunt şi alţii pe lângă mine care mă fac să simt că am un rost în toată povestea asta cu viaţa. Că până la urmă, cu toţii avem un rost pe care îl descoperim la un moment dat şi pe care de-a lungul vieţii îl mai pierdem şi îl regăsim de "n-şpe" mii de ori. Că dee, aşa e-n viaţă. Şi-ncepe să-mi placă tot mai mult.

marți, 12 aprilie 2011

Ţi-ai strâns bine şireturile?














Dintre "pic" şi "poc" să fie ... puţin noroc? Atât "pic", cât şi "poc" pot deschide în final aceeaşi uşă sau nu. E greu de ales varianta cea mai bună. Nimeni nu poate garanta pentru nimic. "Ţi-am spus eu" îţi poţi auzi sau dacă lucrurile merg bine, rămâne varianta "Bine am făcut că nu am ascultat de x". De-asta când mă pune pe mine cineva să desenez un copac, desfăşor multe crengi şi crenguţe şi crenguluţe întrepătrunse şi întretăiate, de nu mai ştii care de unde a pornit şi unde a ajuns. Cam aşa şi cu viaţa asta, pentru mine. Că nu ştii ce e mai bine; eu ştiu doar că exist şi că întorc lucrurile pe o mie de părţi înainte de a lua o decizie. Îmi spunea cineva că trebuie să existe un triunghi în orice decizie, adică trei viziuni diferite, ca apoi să ştii ce să alegi. Teorie sau nu, şi eu teoretizez aici; important e să fie un "pic" sau un "poc" care să mă împlinească la un moment dat, să aducă rezultatul dorit la momentul potrivit. Triunghi, pătrat, linii sau hexagoane, ce contează? Dacă e să mă dau cu capul de pereţi, să nu am cui reproşa, să-mi reproşez mie! Că unii chiar ne doresc binele, dar ce e în sufletul meu?... cu asta cum se împacă ceilalţi? Că bine zice şi vorba asta: "Fiecare îşi proiectează propria viaţă; a lui. După sufletul lui."

sâmbătă, 9 aprilie 2011

La Libelula

Cinstite feţe
















Vreau o pauză. Pentru citit. Vreau să citesc. Într-un colţ de lume, în camera mea. Eu, teancul de cărţi, marker-e, ciocolată albă, apă, un aragaz şi ingrediente pentru ciorbă, un castron, o lingură, patul şi muzică clasică pe fundal. Vreo două luni, aşa? Şi o jumătate de an, nu mă supăr.

Într-o zi o să îmi rezerv acest drept.

Rosturi

Am descoperit de curând că nu ştiu ce înseamnă "a iubi". Chiar nu ştiu. Şi mă întreb dacă cumva l-am iubit pe vreunul din foştii mei iubiţi. Ştiu în schimb, ce înseamnă să te simţi bine în preajma unei persoane, să aştepţi nerăbdător un mesaj de noapte bună sau de bună-dimineaţa sau un telefon scurt în care nu vrei neapărat să îi spui ceva celuilalt, dar simţi nevoia să îi auzi vocea. De câteva luni am sentimentul ăsta şi îmi place. Sunt deja aproape cinci luni.
Somn uşor!

joi, 7 aprilie 2011

Acţiune, la asta se rezumă!














E locul meu. Cu adevărat un mister leagănul acela susţinut de cei doi copaci. Cum anume, habar n-am; ştiu doar că mă simt bine acolo. Am împărtăşit ceva momente împreună.

De la o vreme încoace, îmi tot vine să mulţumesc oamenilor pentru cuvintele lor. Săptămâna trecută cineva, ieri altcineva, azi din nou, cineva... şi nu trebuie neapărat ca ei să ştie că m-au ajutat, unele cuvinte nici măcar nu-mi erau adresate. Dar aşa se întâmplă când cauţi răspunsuri; le găseşti pur şi simplu şi te bucuri.

Am nevoie să cer iertare unei persoane dragi. Iertare şi atât, fără alte cuvinte; voi dovedi prin schimbare că îmi pare cu adevărat rău.

Atenţie, motor, ACŢIUNE!

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Mă rostogolesc continuu



Închide ochii, inspiră adânc, numără până la cinci şi expiră treptat. De trei ori e suficient. Nu îţi pare altfel viaţa, acum? Totul e minunat. Monica Ristea, actriţă la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, vă poate ilustra foarte bine procesul, în spectacolul "Aniversarea", regia Vlad Massaci. Când simţi că nu mai poţi, încearcă.

Eu nu mai pot de atâta bine. Nu ştiu unde mai încape, ce să mă mai fac cu el. Mă refugiez în micile plăceri personale. Căşti în urechi, Cirque du Soleil pe fundal şi dans; măsline (mă trăzneşte uneori o poftă nebună rău că aş mânca un Kil); scris; fotografie; plimbări noaptea prin parc... În astfel de momente aş fuma o ţigară, să sorb otrava până la ultimul fir de nicotină. Să mă simt Paris, în vârful Eiffel-ului. S-ar micii toţi crocozaurii când ar vedea fiara din mine.

Astăzi mi s-a întâmplat ceva ciudat. Am văzut un om. Am întors capul nici o secundă şi omul dispăruse. Hello, I'm here... nu ţi-e milă de inima mea care oricum bate cum bate? M-am uitat în jurul locului în care îl văzusem şi nu avea cum şi unde să dispară atât de rapid, nici dacă ar fi luat-o la goană, i-aş fi văzut măcar dâra lăsată de fugă. Încep să-mi pun semne de întrebare în ceea ce mă priveşte.

Mă bucur că am terminat seara într-o manieră cât se poate de energică. Am văzut "Doamna de turtă dulce" la Teatrul din Sibiu şi mi-a plăcut de Mariana Mihu că n-am cuvinte să explic. A rămas într-un colţ, un vis.

vineri, 1 aprilie 2011

Şi încă



Am aşteptat 1 Aprilie. Pentru un nou drum. M-am înşelat. S-au scurs atât de multe...
Aştept finalul. Dureros pentru mine să spun asta, dar aştept finalul. Atât de mult mi-am dorit acest început, că nu pot înţelege dorinţa pentru un final cât mai curând. De două săptămâni tot aştept finalul, am spus.
Mulţi oameni, foarte mulţi oameni... frustrări, supărări, bucurii, momente de neuitat, nopţi nebune, cântări la lumina lumânării, portocale, brazi de Crăciun, valuri, limbi străine, geamuri, despărţiri, nervi, lacrimi, cadouri.
Nu mai ştiu care sunt oamenii în care cred. Şi poate că nici nu trebuie să cred în cineva. Ştiu doar câţiva oameni care au rostit cuvinte importante pentru mine în ultimii trei ani. Le mulţumesc. Mulţumesc Me.. şi Co....., doi oameni constanţi de-a lungul timpului în ceea ce mi-au oferit. Doi oameni, atât. Cuvinte sincere şi cu implicare; cuvinte care mi-au trezit semne de întrebare şi care m-au şi încurajat în acelaşi timp.
Lacrimi şi visuri. Doi termeni care se întrepătrund. Unde e vis, trebuie să existe şi lacrimi, altfel e prea uşor.
Nu-mi plac distrugătorii de vise. Şi nu-mi place să mă plâng, nu-mi place când mă plâng. Credem că le ştim pe toate şi că ştim cum stă treaba cu omul. Am ajuns să dăm sfaturi gratuite. Aparent pentru binele celuilalt. Lovim fără măsuri de precauţie. Nu-mi plac distrugătorii de vise. Îmi plac în schimb cei ce lovesc având mănuşi. Altfel, vorbim despre re-educare. Nu!
Eu. La mine e problema; şi cheia. Într-o zi îmi vei zâmbi şi îmi vei spune că am avut dreptate. În felul meu, evident.

sâmbătă, 12 martie 2011

Casacuzâne



Bine, îţi spun. "Când eram mică/îmi doream să fiu mare/iar acum îmi doresc să fiu mică./Sunt sigură că avem aceeaşi problemă."

Am 24 de ani. Iubesc copiii şi sunt învăţătoare în Ceuaşu de Câmpie. Mama m-a părăsit când aveam 5 ani şi de atunci locuiesc cu tata. Nu-mi mai amintesc decât că tata a plâns. De atunci, eu nu mai plâng, mi-am promis că nu mai plâng. Acum râd. Mama locuieşte la Budapesta şi ne vedem foarte rar. Singura amintire de la ea de când sunt mică, este un inel pe care în ziua în care m-au sărbătorit la tăiatul moţului, l-am ales de pe tavă. Parcă aş fi presimţit că avea să plece. Mi l-au pus la gât. Nu mă voi despărţi niciodată de acest inel. În ziua în care am împlinit 14 ani, l-am simţit pentru prima dată pe deget. Nu l-am mai scos de atunci. Noaptea adorm cu mâna stângă sub cap, iar mama e cu mine. Nu o condamn. E mama mea. În fiecare zi e cu mine. Îmi trimite întotdeauna pachet de Crăciun şi de Paşte. De Crăciun mai mult. Chiloţi şi şosete. Asta e tot ce îmi trimite. Dar îmi trimite cât pentru tot anul. Lolek şi Bolek, elefănţei, copilaşi, inimioare, creioane colorate, flori... sunt modelele de pe şosetele şi chiloţii pe care mi-i trimite mama. În fiecare an vine Moş Crăciun la mine. Îl iubesc pe Moş Crăciun. Copiii sunt şi ei foarte bucuroşi când îl văd pe Moşu'. Îi cântăm colinde, recităm poezii, ne jucăm trenuleţu cu Moşu, îi furăm căciula din cap... Ne place cum ne spune el: "Hoo, ho, hooo, ce-o să mă fac eu în Laponia fără căciulă? Cine îmi aduce căciula primeşte o îmbrăţişare de la Moşu!" Şi pe rând, copiii, îi fură moşului, căciula. Am 20 de copii în grupă şi pe toţi îi iubesc la fel. Sunt tare cuminţi. Dacă se întâmplă ca unul să nu vină la şcoală, eu merg la el acasă şi facem lecţiile. Nu-mi place să rămână cineva în urmă. Trei dintre ei sunt rromi. Când merg la ei acasă, mă simt ca la mine acasă. Mă servesc cu cozonac şi lapte. Cozonacul cu lapte e preferatul meu. Când le văd mucişorii curgându-le din nas, îi iau şi îi strâng la piept, atât îmi sunt de dragi! Şi mai au şi urme de noroi pe la nas şi pe mânuţe. Trăiesc într-o căsuţă sărăcăcioasă. Cei 20 de copii, au vârste diferite, dintr-a-ntâia până în a patra. O altă fetiţă nu vede. În fiecare dimineaţă trec să o iau să mergem împreună la şcoală. Ştie foarte multe poezii şi cântecele. Când avea 8 ani, a lovit-o o maşină. Traversase strada după minge şi când s-a întors, nu s-a mai uitat în partea stângă. Părinţii ei au fost disperaţi. Am fost alături de ei. Acum fetiţa şi-a revenit. A fost la un pas de îngeraşi. Are o voce minunată şi o piele atât de albă şi fină! Pe toţi îi iubesc la fel. Toţi 20. Un băieţel, e foarte durduliu şi pofticios. Termină primul din farfurie întotdeauna şi pândeşte să vadă cine nu mai poate mânca. Ştim când s-a săturat, îşi linge degetele foarte prins. Cam o dată pe lună îşi linge degetele. Ne distrăm copios. Îşi lasă capul ruşinat şi când nu mai zâmbim, continuă să îşi lingă degetele.

Eu locuiesc cu tata. De când a plecat mama, a fost lângă mine clipă de clipă. Mă susţine în tot ce fac. Îmi explică tot ce am nevoie. E foarte la curent cu ce se întâmplă. Citeşte ziarul în fiecare dimineaţă. Televizor nu avem; economisim. Acum 4 ani în schimb, m-a certat foarte tare. M-am supărat atunci şi am vrut să plec de acasă. Nu ştiam ce fac. Am avut o decepţie în dragoste şi eram la un pas de nebunie. Cum am putut fi împotriva legilor creştino-morale? Tata a fost cel care m-a ajutat. M-a dus la un psiholog. E o capcană să te laşi învăluit de compasiunea unui om. M-am îndrăgostit de el. Era căsătorit. I-am devenit amantă. Timp de doi ani am tot sperat. Toţi cei care au din bunătatea tatălui meu, îmi dau fiori. El e foarte sigur pe el, prins întotdeauna de ceea ce face. Mă ataşez uşor de cei blânzi cu privirea caldă a tatălui meu.

Vreau să merg la un casting. Vreau să fiu zână. Mi-a citit tata despre el în ziar. La teatru 74. Zânele au puteri. Vreau să o aduc pe mama înapoi.

marți, 8 martie 2011

Din copilărie









Peste dealuri, pe-un nor
Plutind ca un gând
Luna trece, uşor
Aripi de vis legănând.

vineri, 25 februarie 2011

Lucruri mărunte în lumea asta mare mică

A fost o săptămână plină. Nu că s-ar fi încheiat, e abia Joi noaptea; plină cu lipici. Abia astăzi am reuşit să dezlipim materialele şi să privim cu adevărat ce se află dincolo de substanţa încărcată cu orgolii, temeri, îndoieli, dorinţe oarbe. Trebuie să colcăie bucuria, dorinţa interioară, siguranţa în lucrul pe care îl faci, încrederea în partener, comunicarea în echipă şi profesionalismul. Altfel, totul e la prima mână şi poate ajunge să te frustreze. Decât să faci un lucru doar ca să îl faci, mai bine te laşi sau îl amâni până când te poţi bucura cu adevărat de fiecare secundă al acelui lucru.
Grea viaţa asta... sau mai bine spus, multe mai ai de învăţat şi de trăit în toţi anii aştia care parcă doar într-o secundă se duc!

"Good things might come for those who wait" - semnul nostru de dimineaţă!

luni, 21 februarie 2011

Marjolaine

miercuri, 16 februarie 2011

Mici tremurici

"Nu-mi doresc să critic sau să judec pe nimeni, Dumnezeu e singurul care o poate face; dar să fii pur şi simplu lăsat singur, într-o ploaie rece de iarnă, e lipsă de profesionalism, oricât aş încerca să înţeleg. Şi chiar dacă nu am umbrelă, confecţionez una din ceva frunze ce găsesc în jur sau fac un morman de iarbă şi mi-l pun pe cap. Numai că uuups, e iarnă, şi nu am resursele astea.
Soluţii se găsesc, cu toate astea. Chiar dacă arborii sunt beţe în vânt, tot mai opresc picurii să cadă şi poate deveni o senzaţie plăcută."

"Din colţurile tăcerii" se doreşte a fi un spectacol de pantomima şi teatru non-verbal, din suflet. Atâta timp cât nu se pune suflet şi bucurie în acest context, mai bine să plece un suflet. Unde sunt 3, încape şi un al patrulea, dar unde sunt 3 şi unul pleacă , deja se pierde ceva. Eu sper să câştigăm şi în doi acest parcurs şi să ne bucurăm. Fiecare are dreptul să aleagă ce e mai bine pentru el, important e cum anume conduci acea alegere, pentru că o dată ce ai pornit pe un drum, fie îl duci la bun sfârşit, fie renunţi de la început, nu pe ultima sută de metrii când s-a terminat hârtia igienică, iar cei rămaşi să trebuiască să se concentreze asupra a altceva.

Înţeleg şi nu înţeleg, plâng şi sunt mai liniştită în acelaşi timp, mă doare, dar văd şi partea în care poate am procedat şi eu astfel, cândva, vreodată, în viaţa mea. Oricum, nu cred că am părăsit în viaţa mea, vreun proiect pe ultima sută de metrii. Se naşte o disperare care poate distruge totul sau poate mobiliza mult mai bine lucrurile, depinde de echipă.
Am fost 3, am rămas doar 2 în luptă, alături de coordonatoarele noastre. Cu încredere, înainte! Ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place şi dacă va fi să fie, o să fie şi în 2!

duminică, 13 februarie 2011

Să te tot miri






A fost o noapte albă. O noapte pe care am meritat-o. De făcut lucruri mari, nu am făcut, dar au făcut alţii lucrurile astea pentru mine. Ştie El, Dumnezeu, de ce mă pune în anumite situaţii, de ce mă înzestrează cu răbdare, atunci când mi-e la fel de bine şi fără ea. De fapt, nu la fel de bine, dar mi-ar fi bine şi fără ea în situaţiile acelea, din alte puncte de vedere.

Spre exemplu, astă seară puteam veni de la ora 11 jumătate seara la cămin să dorm ca un purceluş, ca să nu folosesc noţiunea de purcică pe care tocmai am folosit-o :-) dar nu... am preferat să stau într-o încăpere vecină cu o încăpere în care se petreceau şi se spuneau lucruri dragi oricui, să le asculte. Lucruri rostite de oameni dragi mie. Lucruri pe care le-am ascultat până la ora 5 dimineaţa. Reacţia Codruţei când m-a văzut, la plecare : "Doamne, tu Anca, te-ai sonat? Treci şi te culcă, ce faci?" Nu ştiau că mă aflu acolo, deşi poate mi-au mai auzit tusea din când în când. Ei au plecat, eu am mai rămas; trează şi pe gânduri. Au avut dreptate.

luni, 7 februarie 2011

Sad :-(

Azi am spart o sticluţă cu mir. Nu mă interesează superstiţiile sau alte aiureli dintr-astea, dar era sticluţa mea preferată, cu un parfum atâta de plăcut. Nu ştiu cât de mult poate fi criticat, dar eu personal, foarte rar găsesc un mir care să îmi placă. Şi marea problemă e că nici nu mai ţin minte de la ce catedrală sau mănăstire l-am cumpărat. Îl am de vreo doi ani şi consumasem cam jumătate, mă mai dau cu el pe după ureche în loc de parfum. Mi-e ciudă! N-am putut să arunc cioburile la gunoi, le-am zvârlit într-o curte, pe stradă; sticluţa am spart-o la casă în Billa, controbăind prin buzunare.
Mama ei de treabă. Mâine merg la Catedrală, poate găsesc nu altul, ci unul nou; pe acesta nici unul nu îl va putea înlocui. Dacă şi în alegerea mirului am devenit pretenţioasă, nu ştiu zău ce mai zice Dumnezeu de mine, că eu una, nu ştiu ce să mai zic.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Poate fi



Îmi doresc să fi ştiut să cânt la pian. Când eram mai mică, undeva prin clasa a 6-a, am făcut 3 luni de pian. Din păcate, am renunţat pentru că nu îmi plăcea de profesor; îmi dădea peste degete, nu îmi părea nici foarte curat el, tot timpul mă teroriza pentru că mă călca pe picioare încercând să îmi arate cum anume funcţionează pedalele şi uite aşa, după nici trei luni, nu m-am mai dus. Acum îmi pare rău, nu că nu m-am mai dus la el, ci că nu am încercat la altcineva şi îmi e şi greu să o iau de la început, iar când spun că doresc să ştiu să cânt la pian, înseamnă că vreau să cunosc instrumentul în cele mai mici detalii.

În prezent cânt la chitară, muzicuţă şi pian, la nivel cât se poate de mediu, adică amator. Ştiut să iau note, că citesc partituri, să duc melodii nu foarte grele până la sfârşit, dar nu e un nivel profesionist – nici pe departe. Pianul în schimb mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe de-a-ntregul, la un nivel cu adevărat profesionist. Am tot spus de-a lungul vieţii că instrumentul meu de suflet e ba xilofonul, ba muzicuţa; cred totuşi că e pianul. Mă surprinde atât de bine... Când văd lejeritatea altora la pian, mă oftic. Mă oftic. Nu e timp, ar însemna ca 10 ani de acum înainte, să mă dedic pianului şi numai pianului. O orgă însă, tot îmi voi cumpăra într-o zi şi voi petrece nopţi în şir, lăsând muzica să intre în mine cu totul!

vineri, 4 februarie 2011

????????

Cedăm şi tăcem uneori din prea mult respect pentru celălalt sau pentru că nu dorim să creem conflicte sau pentru că suntem prea mândrii? Din mândrie?
Deşi îţi vine să spargi capul celui de lîngă tine, să îi dai un şut în fund şi să-l trimiţi la colţ, respiri profund şi cauţi să te linişteşti; e totuşi mai important produsul finit şi scopul comun, decât o ceartă care poate duce la dezbinare. Cu siguranţă şi alţii cedează la rândul lor, în faţa ta.
Mândrie, educaţie, bun-simţ, interes? Toate? .... ?

marți, 1 februarie 2011

We'll always go on

duminică, 30 ianuarie 2011

Sus, între frasini

Şi dusă am fost. Cu ghiozdanul în spate, eu şi picioarele mele. Nu credeam că voi mai pleca, planurile păreau să fie perturbate. În schimb, Dumnezeu ştie cum să le aranjeze pe toate şi dusă am fost 3 zile, nu doar una. De voie, mai de nevoie, am găsit o linişte pe care îmi doresc să o păstrez de acum înainte, iar atunci când încep să simt că o pierd, voi căuta să o regăsesc. Am ajuns într-un loc în care nu mă gândeam că voi ajunge; nu curând. Plănuiam altceva pentru weekendul acesta; altă plecare, tot cu rucsacul în spate şi numai pentru o noapte. Am fost plecată, însă, trei zile, tot cu rucsacul în spate; la 90 de km de Sibiu, apoi de una singură pe jos vreo 10 Km, în munţi şi tot mai la deal, dar i-am simţit ca pe o suflare doar. Cam friguleţ, dar foarte frumos. Într-un loc cu multă linişte.

Am plecat singură, dar nu am fost singură. Când Dumnezeu vrea să se întâmple, se întâmplă. Sau poate chiar e disperarea noastră cea care caută şi într-un final găseşte? Am primit o linişte fără egalare în aceste 3 zile şi îmi doresc să nu o pierd odată ce am revenit la Sibiu.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Privesc în gol şi tac

Curând o să îmi pun sacul în spate şi-o să mă duc. Şi-o să mă tot duc. Acolo unde mă duc paşii, fără vreo destinaţie anume. Am atâta nevoie de o rupere de realitate, de munţi, de neant, de cer şi mare, de spumă, zăpadă, soare, copaci, eu şi natura... să mă tot duc undeva unde nu mă cunoaşte nimeni, undeva unde nu trebuie să interacţionez fizic sau verbal cu cineva. Când îmi voi fi revenit din golul pe care îl simt acum, mă voi întoarce în mediul actual.

În weekend, o zi va fi a mea şi numai a mea; ca să mă pot duce unde mă vor purta paşii. O aştept cu suspine...

marți, 25 ianuarie 2011

Visând cu ochii deschişi


Sunt într-o cameră de hotel, e foarte cald şi mă simt pervertită unei lumi de lux. Nu vreau să pară nici pervers, nici imoral, dar sunt în boxeri albi ca zăpada şi într-un maieu galben, stau într-un pat mare, de două persoane, îmbrăcat în lenjerie portocalie cu ursuleţi şi trag fum de tigară din pipă, alături de o cafea dulce cu lapte. Cerculeţele pe care le suflu îmi crează senzaţia că plutesc, că totul se petrece printre nori; dar e cald, e foarte cald şi mă simt bine. Nu aştept pe nimeni, mă simt bine şi atât. Stau la mansardă, tavanul are geam şi privesc cum ninge. Încetul cu încetul tot geamul va fi nins, acoperit cu alb. Sting lumina şi mă voi odihni până dimineaţă. Dincolo de noapte e o nouă zi!

vineri, 21 ianuarie 2011

O cârpă verde

Aşa îmi vine să nu dorm toată noaptea... a fost o zi foarte frumoasă şi parcă nu vreau să închid ochii şi să pierd contactul cu ce s-a întâmplat de-a lungul zilei. Mai sunt cinci ore până la şapte când mă trezesc şi da, mi-ar fi suficiente, dar simt nevoia de a nu dormi.

Cât trăieşte, omul învaţă şi tot învaţă. Din experienţe, trăiri, întâlniri. Citeam pe blogul unei prietene că job-ul ei este o şcoală. Cât de frumos! Eu sunt încă în şcoală, dar când voi termina şi voi continua pe linia pe care am început, voi avea şi eu un job şcoală pentru restul vieţii. Sunt satisfacţii pentru faptul că în fiecare zi descoperi ceva nou, indiferent că are o latură urâtă sau frumoasă. Nu poţi vedea frumosul unui lucru până când nu ajungi să îi cunoşti părţile urâte.

Mulţumesc pentru această zi. Există un singur scop şi mai multe teme care pot naşte "dacă-uri". Ce fac eu, în acţiune, pentru a-mi atinge scopul? Cârpa verde a declanşat multe astăzi, printre noi. "Succesul e zgomotos, gloria e tăcută!"

miercuri, 19 ianuarie 2011

Din puţul gândirii

Dacă vreau să mă simt bine la stomac, bag nasul în "Bila" şi direct la măsline apăs pe butonul 'stop'. Preferatele sunt cele negre, "light extra-jumbo". Undeva la vreo 25 de măsline găsesc în cutiuţă. Cum ies din magazin încep să halesc şi nu de puţine ori până ajung în camera de cămin, mă trezesc numai cu sâmburii în cutie şi nu cred că fac mai mult de 5 minute la pas de melc până în cameră; şi adică, merg ca melcul, nu de alta, dar să pot savura măslina. Mi-am dat seama cât de mult contează ce anume mănânci. Dacă mă hrănesc haotic sau nu asimilez câte puţin din toate, organismul îmi cere ceea ce anume îi lipseşte. Am avut o zi în care am mâncat vreo 7 mandarine una după alta. Alteori cer morcovi, măsline, unt... uaai, să nu vorbesc de mujdeiul de usturoi că dacă mă apucă şi prind şi câteva zile în care nu trebuie să dau nas în nas cu oameni, păi e dezastru, că nu poţi sta lângă mine. Dezastru satisfacţional pentru burtica mea care primeşte câte o căpăţână de usturoi odată, făcută mujdei. Pot trece şi trei-patru zile cu porţie zilnică. Uaaai

Cred că noi avem pofte în funcţie de ce anume are nevoie organismul nostru. Bine ar fi să nu-i refuzăm nimic din ceea ce el ne cere ca să-i putem crea starea de bine.
Dulciuri nu mai cer de foarte mult timp, mă şi minunez de mine. Nu trecea zi fără să bag în gură măcaar o bomboană, ca să nu mai vorbesc de ciocolată, napolitane, gogoaşă umplută cu ceva. Sau poate că uneori cere corpul, dar nu mai am dorinţa de a îi oferi ceva dulce. În patru luni, m-am cinstit doar de Sărbători cu dulce. E adevărat că am renunţat forţat, dar motivat; dacă-i musai, cu plăcere. Cu timpul m-am obişnuit şi fără şi acum nu îmi mai vine să întind mâna pentru dulce.

Acum nu cred că îmi cere ceva corpul, e o stare de veghe în el din punctul ăsta de vedere. Cere doar să fie spălat şi să se apuce de lucru. Mă duc să urc, să cobor scări, să deschid uşi şi să zbor - în pantomimă - la propriu. După care am de refăcut un text şi de aflat "vreau-rile" lui. Cu calm şi concentrare, Anca.

Astăzi a fost o zi în care mi-a venit să plâng, dar m-am obişnuit deja cu privirile şi gândurile celorlalţi. Ce nu te doboară, te face mai puternic! Dumnezeu ne ia pe o parte, dar ne oferă cu toată dragostea Lui, pe altă parte!

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale