miercuri, 29 decembrie 2010

Din iubire, pentru iubire!



Un 2011 cu
împliniri,
înţelepciune în suflet,
cu bucurie,
linişte,
putere de muncă,
răbdare,
curaj,
disciplină şi
auto-disciplină,
credinţă şi
multă iubire!

marți, 28 decembrie 2010

-------------------------------



"Creativitatea este un medicament perfect împotriva depresiei."

Culmi răsculate în răstimpul
demult apus.
Vijelii reci;
inimi frânte
de paşi de bolovan
adânc înfipte în formele vii.

duminică, 26 decembrie 2010

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Sărbători Liniştite!


Am fost la colindat aseară. Ca pe vremurile când eram copil. Mă rog, a fost o tentativă. Astăzi toată lumea are interfon la 'poartă' şi s-a şmecherit, nu mai deschide. Fug toţi de colindători. N-am vrut bani sau bijuterii, am vrut să duc bucuria Naşterii Domnului în câteva case. Eu şi încă o prietenă.


Am colindat în final, trei case: casa unei prietene, pe cea a profesoarei mele de matematică din şcoala generală şi casa mea. A fost distractiv şi plăcut să-mi revăd dascălul. S-a bucurat din inimă să ne vadă. Am iubit matematica pe care am învăţat-o de la ea. Am fost şi pe centru, am făcut poze... nu văzusem Făgăraşul de când am venit acasă; am venit în 22 după-masa şi numai m-am odihnit de atunci. Avem şi patinoar pe centru, iuhuu, abia aştept!


Mi-am revăzut şi nepoţeii aseară, dar doar de la distanţă :-( sunt foarte răcită, iar ei sunt foarte micuţi. Pe cel mic îl botează Duminică, nu-mi permit să îi îmbolnăvesc pe prichindei!


A fost o seară de 24 Decembrie 2010 foarte plăcută. Deşi răcită şi cu planuri mari de colindat case, am ajuns să ducem bucuria, în doar trei case. Simt însă că a fost mult pentru mine şi sufletul meu. Mult, în sensul de bine. Sunt revederi şi momente care m-au încălzit. Mulţumesc Irina pentru că ai acceptat provocarea.


Sărbători liniştite la toată lumea!

joi, 23 decembrie 2010

Să îmi (ne) fie de folos

Cu toţii avem un vis sau mai multe, legate de viaţa asta pe care o purtăm în braţe. De multe ori uit de visul meu şi mă las înfrântă de dezamăgiri, de oameni, întâmplări... se depun în suflet şi ajung să îmi facă rău. Vina ştiu că este a mea, dar nu pot controla lucrurile atât de bine precum îmi doresc. Îmi doresc de acum înainte să nu mă axez decât pe lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine, pentru liniştea mea şi pentru viitorul meu personal şi profesional.

Ştiu să elimin lucrurile care nu contează, din viaţa mea, doar că de multe ori, le elimin prea târziu, ele ajungând să mă rănească prea tare. Vina... tot a mea este. Am o problemă cu tot ce ţine de "prea mult". Întotdeauna vreau prea mult, cer prea mult, aştept prea mult, încerc prea mult. E bine să vreau mai mult de la mine, dar nu şi de la ceilalţi. Fiecare are orientările lui. Profesional sau personal, o relaţie de amiciţie sau legat de sănătate... în toate am o problemă cu "prea mult".

Din păcate, foarte uşor mă las înfrântă de orice mică lovitură şi uit de orice vis al meu, atunci când trăiesc o dezamăgire; dezamăgire legată de oameni, de mine sau de o situaţie anume. Mă supăr şi mă închid, neînţelegând "de ce"! Trebuie să treacă o lungă perioadă de timp, pentru ca să îmi reamintesc, de fapt, că mai exist şi eu printre toate astea!

Cred că anul 2010 a fost un an în care m-am lăsat cel mai mult pradă, acestor gânduri şi dezamăgiri. Din fericire, au fost câţiva oameni alături de mine; unii de foarte aproape, alţii de la distanţă şi alţii din umbră. Cel mai mult parcă mă bucur de cei din umbră. Umbre care au început în ultima vreme să capete nuanţe. Le mulţumesc. Atâta timp cât eu înţeleg că umbra aceea se îndreaptă spre mine cu toată căldura, încep să caut să o citesc. Doar atunci când ţi-e greu, începi să îi simţi pe cei care sunt alături de tine. Le mulţumesc pentru gânduri, priviri, îmbrăţişări.


Am găsit întâmplător pe internet, regulile de aur pentru un top-model, despre care cred că se aplică în orice meserie, în orice relaţie şi absolut oricui! Nu cred că le-am descoperit întâmplător... toate au un rost şi un folos! Aveam nevoie de ele!

* Sa ai un vis! Crezi in tine insuti, crezi in visul tau, infruntand chiar opinia majoritatii, dezamagirea, sentimentele schimbatoare.
* Pentru credinta trebuie sa ai curaj, o capacitate de a-ti asuma riscul. Sa accepti dezamagirea si durerea.
* Nu este loc pentru lene. Niciodata nu vei fi un profi intr-un lucru, fata de care nu te interesezi. Astazi foarte multi tineri se afla in situatia, ca pe jumatate dorm atunci cand sunt trejii, si sunt pe jumatate treji atunci cand dorm.
* Nu vei ajunge departe, daca nu faci totul cu disciplina. Ceea ce faci de buna dispozitie, poate sa-ti fie un hobby placut sau distractiv, dar in lucrul acela nu vei fi niciodata un profi.
* Fara rabdare nu ajungi departe. Intreaga cultura ne obisnuieste cu viteza (masina rapida, internet rapid, succes rapid...) Cu toate acestea, tu trebuie sa ai rabdare. Totul la timpul lui.
* Daca doresti prea mult, nu obtii nimic. Sa ai un scop si sa faci totul pentru acesta. Daca doresti sa fi un model, atunci trebuie sa-ti dedici viata acestui scop, dar cel putin sa-ti indrepti viata dupa acesta.
* In cultura noastra concentratia este si mai rara decat autodisciplina. Traim o viata spulberata, facem mai multe lucruri deodata. Invata sa te concentrezi pe ceea ce faci.
* Creativitatea, imaginatia, fantezia, sex-appeal-ul, iradiatia, capacitatea de a juca sunt cerintele de baza ale profesiei. Nu trebuie sa-ti fie teama de schimbari si reinnoieste-ti constant imaginea! Realizeaza cele mai marete idei ale designerilor, ale fotografilor, ale redactorilor de reviste! Genele decid multe lucruri, dar prin invatare si vointa toate pot fi dezvoltate.

miercuri, 22 decembrie 2010

Şontâc pe drum



"Casa Andersen" s-a încheiat aseară şi pentru anul acesta; un spectacol de Crăciun din care m-am bucurat să fac parte. Acum miroase a acasă... peste nici trei ore.
Vreau să mă odihnesc câteva zile. După câteva săptămâni de gânduri, nesomn şi oboseală, poate un somnifer mi-ar prinde bine, aşa cât pentru vreo 2 zile să tot dorm. Apoi vreau să merg la colindat, nu am mai fost de vreo cinci ani. Cu tamburina în braţe, cu muzicuţa ca fundal şi vocile la purtător - din casă în casă. Nu singură; cu două prietene.

Cea mai frumoasă amintire a mea de la colindat se regăseşte undeva pe la vârsta de 11 ani, când într-o casă, după ce am colindat împreună cu prietenii mei, stăpânii casei, doi bătrânei tare în vârstă, ne-au oferit echivalentul a "5 bani" de acum. Atunci nu am ştiut aprecia bucuria lor de a ne fi primit în casă şi de a fi putut să ne ofere şi acei "5 bani". Îmi aduc aminte şi acum faţa lor plină de lumină în timp ce îi colindam. Cu toţii ne aşteptam să ne dea mulţi bani, la cât erau de plini de linişte şi căldură. Acum înţeleg.

marți, 21 decembrie 2010

Nu vreau să te aud, dar vreau să te văd!

De ceva vreme, nu mă mai pot auzi. Nu pot să-mi mai aud vocea. Nu am surzit, dar nu-mi mai suport vocea. Vreau să tac; în toate ungherele să tac. Oriunde mă duc, să tac şi să nu aud nimic. Nu mai suport să aud nimic ce iese din mine. Mi-am şi găsit leac! Mă las, asta e... mă las purtată de vocile astea, deşi nu vreau să le mai aud. Nici vocile celorlalţi nu mai vreau să le aud. Şi chiar dacă le aud, nu vreau să văd de unde au pornit; vreau să-mi imaginez, orice nebunie să-mi imaginez. Absolut orice nebunie. Să aud de la cel mai mic sunet, la cel mai acut. Să le aud, dar să nu le văd sau să nu aud nimic şi să văd, doar!

Vreau să vorbim prin vârful nasului, din ochi, cu laba piciorului, cu genunchii, cu braţele... să ne declarăm dragostea şi buna dispoziţie cu corpul. Să nu fie nevoie de cuvinte. Am obosit de atâtea cuvinte; ale mele sau ale altora. Poate e doar o etapă sau poate aşa va fi de acum înainte. Un singur corp poate crea lumi; nu o lume, ci lumi. Nu avem nevoie de cuvinte, dar ne-am obişnuit cu ele.

joi, 16 decembrie 2010

Colo-n josu, mai din josu...




E atât de bine după ce eliberezi o piatră de pe suflet! Doamne, cât e de bine! Deja parcă sunt din nou mai uşoară cu muult! Tot ce ne face rău, e bine să eliminăm din viaţa noastră. La un moment dat, ne dăm seama că "atât, până aici!"

Sunt experienţe şi experienţe. Uneori mă întreb dacă Dumnezeu mă pune la încercare şi doreşte să vadă până unde pot duce, vrea doar să mă întărească, vrea să-mi ofere posibilitatea de a mă cunoşte mai bine eu pe mine sau vrea să-mi arate că ceea ce fac nu-mi face bine şi că trebuie să renunţ? Sau toate astea? Am fost şefă de an, nu mai sunt. Am renunţat sau "mi-am dat demisia", cum le place unora să spună. Motive sunt multe, principalul e că mă biciuiam singură şi nu voi spune mai mult. Mai bine de un an, am încercat. Nu mai aveam resurse.
Voi adormi liniştită la noapte. Îngeraşii să vă sărute!

miercuri, 15 decembrie 2010

Întotdeauna, privirea sus!

Un om, o conversaţie... problematizări. E bine când întâlneşti oameni ca tine, cu probleme existenţiale asemănătoare, cu gânduri ca ale tale. Când simţi că eşti singur, rişti să o iei rezna. Multumesc celor de care mă sprijin în toată povestea asta numită "ani" sau "viaţă" sau "timp" sau "eu". Sprijinul reciproc e singurul care rezistă în timp. Unul adevărat. Îl găsim foarte greu, unii poate niciodată. Împreună la bine şi la greu!

marți, 14 decembrie 2010

Îndrăgostiţi


- Poate pare absurd sau jenant sau habar n-am... îmi e dor e tine!

- De ce tocmai acum ţi-e dor? Şi eu am adorat ploile de vară, dar mereu am răcit alergând prin ele.

- Nu ştiu... eu am mers la pas prin ploile de vară, nu am avut curajul să alerg şi să mă bucur cu adevărat. Acum îmi doresc şi eu să alerg în ploaie, să mă bucur de prospeţimea picurilor. Vor mai fi oare ploi de vară sau odată cu venirea toamnei, se vor fi sfârşit?

- Mă tem că toamna a adus cu sine doar ploi reci şi obositoare, însă aştept cu nerăbdare sărutul fulgilor de nea, poate va fi o iarnă frumoasă până la urmă, în ciuda prognozelor.

- Va ninge sau nu, voi fi fulg de nea în iarna asta, dacă mi se va permite să sărut pământul. Crezi că pământul e pregătit pentru zăpadă?

- Pământul, nu ştiu... eu abia o aştept!

- Abia aştept să te ning!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Miroase a Decembrie


Linişte şi pace într-o seară devreme. Cum parcă nici nu te-aşteptai. Afară e ger, zăpada s-a întărit sub talpa de cauciuc, aburii dau buzna spre nori, bradul e împodobit de mult şi crează jocuri de lumini, vinul roşu, fiert cu măr şi scorţişoară miroase până şi din casele cu ferestrele deschise şi se-aud colinde. O plimbare scurtă prin atmosfera unei seri superbe de decembrie, apoi te pui la somn devreme; să rămâi cu acea bucurie şi imagine a serii. O seară frumoasă de decembrie.

vineri, 10 decembrie 2010

Îmi seamănă cu un câmp de flori

Atunci când îţi dai seama că un anume lucru nu mai contează atât de tare pentru tine, începi să îl tratezi altfel; mult mai simplu şi mult mai activ. Iar simplu nu înseamnă că ţi-e indiferent, doar că observ eu, tratezi lucrul acela cu alţi ochi, mult mai viu şi mai prezent, fără să te intereseze ce anume se întâmplă sau să îţi pui o mie de întrebări "dacă e bine sau nu ceea ce spui şi faci". Îl faci pur si simplu, pentru că aşa îţi cere situaţia de faţă.

Când te interesează prea tare sau crezi că te interesează foarte tare, drumul spre un adevăr e mai greu. Sunt căutări peste căutări, nervi, crize, renunţări şi reveniri, lacrimi.

Un drum undeva la mijloc cred că ar fi ideal. Deşi nu îmi plac lucrurile călduţe şi mijlocite, de data asta cred că ideală e o cale de mijloc. Nici să nu te intereseze foarte tare, dar nici deloc. Sau să te intereseze foarte tare şi să îl tratezi ca şi cum nu te-ar interesa.

Doar că nu întotdeauna suntem feriţi de lucrurile care nu ne plac. Le acceptăm de multe ori, tocmai pentru că nu vrem să creem conflicte sau să avem probleme. Cineva spunea zilele trecute că în viaţă, nouă ne plac exagerările. Da, cred foarte tare lucrul acesta. Mai bine să ştiu că sufoc pe cineva cu iubirea mea şi că persoana respectivă ajunge să mă urască, decât să mă urască pentru că nu i-am arătat cât de mult o iubesc. E-adevărat. Eu în general mă feresc să sufoc persoana de lângă mine, indiferent că vorbesc despre iubitul meu, prietena mea cea mai bună, un prieten sau un coleg. Îmi pun o mie de piedici şi întrebări înainte de a acţiona (în cazul în care şi acţionez). Ei bine, atunci când ţii cu adevărat la cineva sau doreşti ceva de la acea persoană, trebuie să exagerezi ca să se înţeleagă intenţia ta.

Minunate mai sunt căile tale, Doamne!

luni, 6 decembrie 2010

Ninsori albe




A venit moşuuu!
Cizmuliţele le-am făcut încă de aseară cu cremă, le-am pus lângă pătuţ şi la somn am fost, nu care cumva să vină moşu şi să mă găsească trează, că se supăra şi pleca de la geamul meu! Mi-a adus un "loulou cochon şi un îngeraş" şi m-am bucurat mult când m-am uitat în papucei şi mi-am luat cadoul... moşu vine şi la copiii mici dar şi la cei mai mari sau la cei trecuţi de o jumătate de secol! Trebuie doar să crezi în miracol şi în magia sărbătorilor. Zăpadă a căzut; ca-n poveşti. Iarna e anotimpul meu preferat. Totul alb, sub o ploaie de ninsoare... pare ceva ireal şi extraordinar de frumos. Şi e cât se poate de real şi de emoţionant de rece, de răcoros... nas roşu, aburi, pomeţi reci şi înroşiti, mănuşi, fular, căciulă croşetate, ghetuţe...

La Mulţi Ani moşulicilor!

vineri, 3 decembrie 2010

Chaplin - o viaţă



Cuvintele nu reprezintă absolut nimic în viaţa asta, iar Chaplin a fost unul dintre cei care a fost împotriva filmelor sonore. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc, să stau la masă cu el, să îi simt respiraţia, să pot "fura" de la el, arta conversaţiei nonverbale. Mulţumesc pentru aceste filme absolut superbe, pentru aceste poveşti pe care le-a lăsat în urma lui şi pe care încep să le apreciez cu alţi ochi. I-am savurat multe filme şi îmi doresc în perioada asta să le revăd.

Nu dau nici măcar 1 ban pe "Te Iubesc"... dau în schimb viaţa mea toată pentru privirea, căldura şi siguranţa acestui sentiment.

miercuri, 1 decembrie 2010

Sting mucuri de ţigară în suflet

Acolo, orice viciu aş avea, mă protejează
- foşnetul frunzelor şi bătaia vântului sunt
casa mea -;
- cei doi copaci sunt ca un stâlp pentru mine,
iar leagănul, a doua mea mamă -.

Grăbită trag otrava-n mine
şi-apoi o scuip de parcă n-ar fi deja-n mine.

- pământul cel cu gust de mac îl calc în picioare,
numai să nu-mi bat joc de el pentru că
m-ar putea blestema -.
Tremur şi nu mai cunosc cumpătarea.
Ce absurd!
Prea repede, prea repede cedăm
atunci când sufletul ne e-amărât.
Închidem uşi peste uşi şi stăm cu noi
într-o prostie oarbă de care greu scăpăm
şi uite-aşa aşteptăm o mână care să ne tragă de guler
şi să ne spună
"mă, eşti tâmpit, eşti orb? nu vezi unde-ai ajuns?"

Şi uneori, totuşi, nici asta nu ne e de-ajuns;
pentru că gulerul se poate rupe
şi atunci rămâi tot tu cu o prostie a ta
mai mică - sau nu.

La radio se anunţă vulcani în stare de erupere

Nu mai înţeleg tineretul ăsta, jur! Nu că eu aş fi domniţa cu baston, trecută de mult de vârsta a treia, dar în nici un caz nu mă regăsesc în principiile şi aromele celor care gustă, astăzi, din frişca disco-club-barurilor gălăcioase şi pline de cururi, ţâţe, fumuri (în şi pe cap), emo-freze, să ţi-o bag, să ţi-o scot, trage pe nas, bagă onduleuri pe boxe... Şi uite-aşa mă apucă pandaliile pentru că astfel de tineri nici nu concep să se ocupe puţin şi de igiena mediului în care locuiesc. Să le "pută" cât mai bine corpul, să aibă ţoalele de ultimă generaţie, părul cât mai şui, machiaj de manechin, extravaganţă în mişcare şi zero creier când vine vorba de agăţat sexul opus; iar când vine vorba de lăsat ordine în urma lor înainte de a pleca nopţile prin cluburi, ia-i nenică de unde nu-s, că într-o clipită dispar. Şi când te uiţi în urma lor, îţi vine să spargi pereţi şi să le arunci lucrurile în gunoi.
Că mai suntem şi în post şi mă faci pe mine să înjur, de mai îmi fac şi păcate. Da nu vă vine vouă sorocu' ?

Oare câţi la sută din toţi cheflagii ăştia, termină şcolile cu chiu, cu vai? Nu că m-ar durea pe mine prea tare, dar atâta timp cât am direct de-a face cu astfel de specimene, păi mi se rupe sufletu' de "liniştea" mea. Sincer, uitasem cum e să stai în cămin şi mai ales în cameră cu...!
Problema, însă, (nu a mea), e că am şi eu un cuvânt de spus în toată afacerea asta!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Frânturi de clipe

E răul ce leac alt nu are.

Îngheaţă timp acest moment

Şi sparge-l peste ani

Când toţi vor fi-nvăţat

Că n-au curs lacrimi în zadar.

E-un aer cald ce vrea să iasă

Dar el putere n-are

Acum să spargă sloiul.


Cu mâna stângă desenez inima

Cu mâna dreaptă o cuprind.

Ascult bătăile.

Un acord apăsător

Răsună în tot corpul.

Sunt mii de sunete acum

Ce vor să facă parte din orchestră.


O clipă în paharul meu cu apă.

O clipă în glas.

O, clipă!

De-ai ştii cât te preţuiesc

Ţi-aş deveni confident.


Timpul nu tace niciodată.

Palmele noastre se iau în braţe,

Iar timpul îşi pune amprenta

În priviri.

Îmi suflă în creştet

Şi trezeşte în mine

Teamă;

Tac grăbită.

Îmi doresc să îi fur o secundă.

Mă joc cu el

Deşi am impresia

Că mă joc de una singură.

Chiar şi când un altul

Tace rătăcit pe-o bancă

Mesajele curg generic pe chip.


Un ochi, doar, vreau să arunc

În colţul inimii tale

Să ştiu cum desenezi tu

Coloana infinitului.

Cu chipul tău blând

Poţi vedea până şi moartea

Precum un nou prilej

De a fuma în tihnă.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Zburator

În viaţa mea, sunt.
Într-o alta nu vreau să fiu
sau nu mai vreau să fiu.
Am iubit şi uite-aşa,
dintr-o dată, nu mai iubesc!
Dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Mă dor condamnările altora
care nu înţeleg că gândurile nu coincid;
e o încercare falsă.
Niciodată nu vor reuşi să deşurubeze.
Şi dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Din glob m-am făcut bilă
şi rău nu-mi pare.
În schimb, nu mai pot iubi
aceleaşi voci din fiecare zi.
Nu mai pot iubi.

Tot timpul aceleaşi întrebări
perturbă liniştea din suflet
şi încet încet,
îmi voi scrie cu sânge, sentinţa.

miercuri, 10 noiembrie 2010

O mie de ani



Mi-e dor să-ţi văd ploaia din ochi

Părul să-l simt un câmp de flori

Atunci să mor aş vrea

Visul meu fericit că te-am iubit

...............

Nu des, ci foarte, foarte rar, există oameni care sunt acolo, necondiţionat, pentru tine. Mă rog, condiţia este scopul final comun, care trebuie atins. Oameni care se umilesc sau cel puţin au impresia că se umilesc, când de fapt ei nu fac altceva decât să-ţi arate încă o dată, dragostea lor pentru tine. Când totul e de căcat şi când ai impresia că eşti lăsat de izbelişte, atunci vine la tine cel care cu adevărat te iubeşte; deşi poate meriţi să fii lăsat în voia ta.

Un singur astfel de om cunosc şi mi-e suficient. Un om exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care nu face nimic doar de dragul de a face. Şi tocmai pentru că sunt atât de rari oamenii ăştia, tindem să nu-i mai vedem. Din prostia noastră. Dar ei există. Pentru noi. Şi atunci, de ce să nu existăm şi noi pentru ei? Dar din dar se face rai.

marți, 9 noiembrie 2010

ABC, DAR...

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că m-a luat cu el şi mă va întreţine

până când se va plictisi de mine

şi mă va lăsa de izbelişte

pe lângă vreo coasă ruginită.

Ce dacă râd când toată lumea plânge?

Ce dacă mânănc măsline goale

până mi se serbezesc dinţii?

Ce dacă plâng în hohote pe stradă

la oră de vârf?

Ce dacă dau cu piciorul în pietre de nervi?

Ce dacă mă revolt şi iau decizii

nu tocmai pe placul celorlalţi?

Ce dacă beau un litru de lapte

şi apoi mă doare stomacul?

Ce dacă am fost proastă

şi am avut şi eu orgoliile mele

în anumite momente ale vieţii mele?

Ce dacă nu-mi pasă? Şi ce dacă-mi pasă?


Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că miroase în miliarde de feluri

şi nu am ajuns să cunosc

decât câteva zeci de arome.

Mi-e ciudă când văd că-mi creşte părul şi tot creşte;

sunt semne clare.

Curând energia pământului

va fi mai puternică decât cea a soarelui.

Un mixt de evenimente.

Lungul drum spre acea efemeritate necunoscută.

Liniştea de după furtună.

Corpul meu imaginar care zboară.

Un vis nesfârşit.

O nouă şansă.

Trezirea la realitate.


De fiecare dată când îmi tai unghiile

mă gândesc că am mai distrus o parte din mine,

că m-am debarasat de mine?

De câte ori nu m-am ignorat astfel?

Unde-mi sunt toate unghiile?

Unde-mi sunt firele de păr?

Unde-mi sunt dinţii de lapte?

Unde sunt eu?

Ce e şi cu fenomenul ăsta?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că mă surprinde tot mai mult

şi îmi doresc să mă iubească

şi să mă lovească încă foarte mult timp.

Nu înţeleg nimic; plâng şi râd pentru că-mi vine.

Alteori mă abţin. De proastă ce sunt.

Ce dacă unu plus unu fac doi?

Nu de puţine ori îmi doresc să facă unsprezece.


Ce dacă întrebările tot curg

şi rădăcinile rămân încă ani întregi,

agăţate de pleoapele obosite?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.


luni, 8 noiembrie 2010

Antologia vinovatelor plăceri

„Antologia vinovatelor plăceri”. O carte care pentru mulţi nu reprezintă nimic. Pentru mine, însă, precum şi pentru alţi 101 poeţi amatori, reprezintă foarte multe. O carte la lansarea căreia nu am putut lua parte pentru că eram internată în spital în ziua aceea, dar o carte în posesia căreia am întrat, în final. Tot ceea ce ajunge la noi mai târziu, capătă alte valenţe; e o bucurie pe care o simt, o stare de bâţâială interioară care mă inspiră şi îmi dă curajul de a merge mai departe. Nu am mai spus nimănui, dar un manuscris aşteaptă. Un manuscris al meu pe care nu trebuie decât să am curajul de a-l prezenta cuiva; cui trebuie. Dacă merită prelucrat, ei vor ştii. Vor ştii? Cine ştie?


Spuneam ieri cuiva că de 6 ani scriu poezii. Greşit! De 10 ani scriu poezii, doar că multe dintre ele au fost distruse de mâinile mele într-o stare de nervi care mă acaparase cu totul. Cumva, primii 4 ani ai mei de poezie nu mai sunt decât undeva în adâncul adâncului sufletului meu.


Da, sunt acumulări care ajung să fie materializate în scris. Toate au o poveste a mea personală. Fărâme din viaţa mea. În „Antologia vinovatelor plăceri”, am bucuria de a citi şi reciti o poezie a mea, „O singură noapte”, pe care am scris-o anul acesta în 10 Martie şi care încheie o etapă extrem de bulversantă şi importantă a vieţii mele. O carte în care eu şi alţi 101 poeţi amatori, am câştigat dreptul de a apărea cu o poezie a noastră. E ceva extraordinar, care încurajează. Tot mângâi cartea şi mă mir să-mi văd numele şi poezia în ea. Am citit de zeci de ori poezia. Narcisism sau nu, asta sunt.

Genial titlul pe care l-au găsit pentru acest volum! Mulţumesc „vreaubilet.ro”!

duminică, 24 octombrie 2010

Drumuri pavate

Vor fi 2 săptămâni de Tg.Mureş. Workshop-uri cu oameni a căror nume sunt mari în domeniul teatrului. Şi noi, puradeii, pe lângă ei pentru a prelua ce e mai bun. 7 ore pe zi. Îmi plac workshop-urile cu oameni noi.
Doamne ajută!

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Sanie cu zurgălăi

Deja am început să ascult colinde. Mă liniştesc. E un aer în jurul meu, de iarnă. Acea melancolie şi linişte specifică sărbătorilor şi cântecelor de iarnă. Deja simt acea atmosferă. Abia aştept să împodobesc bradul, ca în fiecare an, să colind, să mă plimb pe străzi şi să văd totul alb în jurul meu, să simt răcoarea nasului înroşit, să mă bălăcesc în zăpadă, să prind fulgi în palmă... e anotimpul meu preferat şi deja îl visez şi îl aştept. Şi dacă şi de Crăciun e zăpadă, de nimic altceva nu mai am nevoie.

Ce anotimp esti tu?


"Adori iarna, deoarece odata cu ea isi fac aparitia primii fulgi de nea si minunatele sarbatori. An de an, astepti cu nerabdare sarbatorile de iarna care-ti trezesc in suflet bucurie si melancolie. Esti o persoana vesela, curioasa si consideri iarna un anotimp special, ca si tine. Nu-ti place caldura sufocanta din timpul verii, soarele foarte puternic si agitatia specifica din timpul anotimpului cald. Iarna iti inspira putere, speranta, incredere si curaj. Adori prima zapada si iti place sa privesti fulgii jucausi din fata geamului. Astepti cu nerabdare prima bataie cu bulgari si retraiesti cu nostalgie momentele copilariei. Esti o persoana vesela, energica si transmiti prietenilor acelasi entuziasm. Si garderoba de iarna te incanta; adori fularele colorate, caciulitele haioase si manusile groase. Iti place sa sochezi, asadar si-n miezul iernii porti cu nonsalanta fuste scurte si rochite seducatoare."

duminică, 17 octombrie 2010

Pământul are gust de mac

Undeva lângă o cărare

doi copaci susţin un leagăn.

Mărturii din noapte.

Nu tu frig, nu tu toropeală.

Tu – bucurie.

Tu – confuzie.

Tu – emoţie.

Tu – nebunie.

Tu – dorinţă.

Tu – eliberare.

Treceau paşi pe lângă urechea mea

Şi din gură-mi ieşeau porumbei

Până când paşii-au încetat.

În clipa aceea corpul a devenit pământ

Şi energia a plecat de jos în sus

Într-un strigăt nemai-auzit.

Lei fioroşi au plecat la cer

Lăsând în urmă păcatul

nerostirii la timp a supremaţiei.

A rămas o energie care curenta

Iar buzele au rămas deschise.

Nu puteau înţelege descătuşarea.

Salivele s-au unit apoi;

pământ, copaci, leagăn.

Pactul a fost încheiat.

Cerul e martor

Iar ecoul încă pluteşte pe deasupra.

Nici o furtună nu va şterge urma.

După un ultim gând, am zbughit-o.

Paşii mă repezeau la vale;

mă aruncau în sus şi înainte

Abia parcă atingând pământul.

A fost cea mai rapidă fugă vreodată.

Pietricele au rămas printre dinţi

o noapte întreagă - să se aşeze.

Pământul are gust de mac.


sâmbătă, 16 octombrie 2010

(În)frânţi de ploaie

Dacă mă întrebi unde am fost zilele astea, vei afla că am fost la nebuni. La propriu şi la figurat. Nu, nu jignesc pe nimeni, dar o boală te înnebuneşte într-un anume fel. Trei zile am fost internată în spital unde în jurul meu am avut persoane bolnave de epilepsie, scleroză, glaucom, parkinson, paralizie, hepatita B şi încă o boală încâlcită aparent fără leac. Hău mai ştie cine, ce şi unde vom ajunge. Când stai într-un spital, mai ales înconjurat de cazuri cutremurătoare, parcă toţi pereţii se năpustesc asupra ta şi ai o mie şi o sută de filme horror în cap. Şi dacă mai încep şi vecinii de salon să-ţi povestească viaţa lor petrecută la sânul medicilor, te-ai aranjat pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Nu ţi-e de ajuns că ai tu problemele tale de sănătate cărora încerci să le cauţi o rezolvare, îţi împing şi alţii furculiţa în gât. Nu mai aveam răbdare, bine că am ieşit de acolo.

Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.

Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.

Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.

Optimismul mă caracterizează încă. Voi. Vom. Voi.
Voi.


vineri, 8 octombrie 2010

Ani şi ani



Unii ţipă pentru a descărca energiile nepotrivite din corp. De preferat e să faci lucrul ăsta în pernă, nu care cumva să te trezeşti cu reclamaţii şi tot felul de opinii în jurul tău. Uneori simt şi eu nevoia să ţip, să strig până să mă golesc, să pot spune apoi că sunt liniştită, calmă, că m-am aşezat interior. Să ţip, să mă mustru, să cert pe altcineva, să plâng, să râd. În pernă. Când îmi vine. O perioadă. Sau toată viaţa? Până când n-o să mai îmi vină. Nu voi răguşi, sunt sigură. E prea mult acolo. Mult...
Astăzi e o zi de mare însemnătate pentru mine. Tind să uit asta în anumite clipe dar simt totuşi această bucurie. O bucurie care mulţumeşte colţului din stânga sus.

Da, şi astăzi îmi vine să ţip. Într-o zi tot am să ţip, astăzi vreau să devin un tot cu pământul. În urmă cu un an, Dumnezeu m-a luat la El pentru câteva minute şi m-a trimis înapoi. Nu ştiu ce mi-a povestit şi cât anume m-a certat, ar fi prea frumos să-mi pot aminti. Ştiu că m-a trimis înapoi ca să mai încerc o dată. Am să muşc din pământ şi am să-l mestec. Trăiesc şi altceva nu mai ştiu. Într-o zi voi deveni cu adevărat liberă, aşa cum îmi doresc.
Mulţumesc!

joi, 30 septembrie 2010

O poveste ce poate continua

E ca în copilărie. Atunci când îţi doreşti ca toate jucăriile să îţi spună povestea şi tu să stai să asculţi versiunea lor de adevăr. Le iubeşti pe toate la fel. Unele au fost private de anumite momente, altele au râs în hohote şi au plâns odată cu tine. Pe chipul lor găseşti acum aceeaşi bucurie de a fi alături de tine. Au stat mult timp închise între 6 pereţi de pânză. Nu îşi doresc o altă familie sau pungi de nailon în care să li se taie respiraţia. Oricum, îţi e greu să te desparţi de ele. Le-ai redescoperit într-un moment în care aveai nevoie de compania lor conştientă.

Şi fiecare are la rândul ei, povestea ei. Zâmbeşte. Sunt nostalgii şi momente memorabile. O dovadă a trecerii timpului, o dovadă a convieţuirii. Şi mai era un elefănţel albastru şi cu siguranţă mai erau vreo câteva. Parte din tine, a copilăriei tale. Partenerii tăi de jocuri, grupa mare de la grădiniţă care a trebuit să părăsească grupul. Ceilalţi au rămas mici şi în preajma ta. Nu sunt încă suficient de mari deşi cu lapte i-ai hrănit la fel pe toţi, i-ai învăţat cele bune şi cele rele.

Unii au devenit acum periniţă pentru ace (lucru care nu înseamnă că îi marginalizezi), alţii au fost manechini şi au prezentat moda. Ceilalţi au stat liniştiţi, martorii vizuali şi auditivi ai casei. Cei mai cuminţi. Pe unii i-ai dorit încă de la început, pe alţii însă i-ai privat de această bucurie; i-ai acceptat din bun simţ şi un timp i-ai abandonat prin te miri ce unghere ale casei până când le-ai simţit oftatul. Cu toţii îşi doresc să fie alături de tine, să se joace frumos, împreună, pe cuvertura patului tău, ziua, iar seara să îţi ţină companie sub plapumă.
Nu-i poţi lua cu tine oriunde te duci, dar eşti liniştit că oriunde te duci, ei te aşteaptă cuminţi şi cu braţele deschise.

miercuri, 29 septembrie 2010

I have a dream



Momentan, îmi doresc sănătate. Restul, pe parcurs. De multe ori nu ştiu ce să cer lui Dumnezeu; parcă nici curaj nu mai am să îl rog să-mi dea ceva anume, material vorbind sau să mă ajute să obţin vreun rol, promovare sau recunoaştere. Ele vin, dacă e până acolo. Un vis de a avea sănătate şi ce mai ştie El că e mai bine pentru mine. Eu ştiu unde vreau să ajung, dar fără sănătate nu se poate. Nu îmi doresc să devin dramatică. Am un vis şi mai multe visuleţe. Şi poate că nu trebuie să cer nimic, trebuie doar să continui firul firesc al vieţii. Cât de simplu, e! Sau îmi pare doar?
Cine caută, găseşte.

marți, 28 septembrie 2010

Barca pe valuri, pluteşte uşoor

Când merg la doctor şi mă văd nevoită să aştept în aşa numita "sală de aşteptare", nu am pretenţii gen 'televizor', 'conversaţii la telefon(ale altora)' sau 'Istoria României de la 1848 care răsună din cabinetul doctorului'. Nu, chiar vă rog să le ţineţi departe de mine, mă pot lipsi cu aşa o uşurinţă, de nu o să vă vină să credeţi. Poate că stau prost cu nervii, dar încep să mă foiesc, pun picior peste picior, braţele încrucişate şi na nenică! Cred că e nevoie de o linişte înainte, să te mai gândeşti încă o dată la conversaţia care se va naşte.

Când stau la astfel de "cozi", prefer Istoria mea, în mintea mea. Zeci de gânduri repetitive mă fulgeră în clipele acelea: "Ştiţi domnul doctor...", "Credeţi că...", "Dacă...". Oricum le uit pe toate când mi se spune "Poftiţi", dar e siguranţa şi liniştea că le-am parcurs şi ele revin uşor, uşor, de îndată ce am închis uşa pe dinăuntru.
Şi pentru că mai trebuie să şi ies din cabinet, ies! Cu capul şi mai rotund şi cu alte gânduri. Revăd istoria şi mă gândesc "na, că te duci cu una şi capeţi mai multe"! Alţi bani, altă distracţie!

duminică, 26 septembrie 2010

With love



Am revenit mai devreme decât mi-am promis. Mulţumesc mami pentru că m-ai ajutat să ies din depresie. Nu mă interesează cine citeşte aceste rânduri şi nici ce impresie (bună sau rea) îşi face despre a mea persoană. Astfel de momente fac parte din viaţa noastră, desigur, şi ne şi întăresc în acelaşi timp. Poate doar că nu trebuiesc expuse celorlalţi.

8 Octombrie reprezintă multe pentru mine printre care şi o datorie mai veche. Nu e vorba de bani, ci despre un gest de nepreţuit pe care nu l-am dus la bun sfârşit. În acest an voi mulţumi dublu. Până atunci însă mai este şi mă simţeam zilele trecute ca într-o cuşcă cu lei fioroşi. Ei bine, e important să nu fi singur în lupta cu viaţa, iar mama a fost şi e în continuare alături de mine. Ce vrea Dumnezeu, dar e important să vreau şi eu căci altfel "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă" şi mă trezesc mai târziu că am pierdut timp; un timp important. Dacă mă izolez nu rezolv nimic; din contră, mă afund mai mult.

Următoarele două săptămâni sunt foarte importante pentru mine, de aceea sunt şi atât de "ca pe ace". Dacă unora nu le pasă, aştept ca acestor oameni să le pese. Mi-e greu să mă gândesc la ce va fi, dar am încredere. Mai rău nu se poate, nu-i aşa? Un prim pas va fi 30 septembrie, celălalt va fi o săptămână întreagă.
Doamne Ajută şi multă sănătate!

marți, 21 septembrie 2010

Pe curând!

E nevoie de o pauză, o aşezare. Cereale integrale la micul dejun, ouă, fructe, legume... hrană mentală şi sufletească. Şi tot ce face bine unui suflet obosit. Da, e obosit.
Revin pe 8 Octombrie. Cu alte forme ale existenţei mele, aceeaşi esenţă.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Alooo?

- Da!
- Sărut'mâna, Anca sunt.
- Da, servus Anca.
- (dându-şi seama că vocea nu aparţine niciunuia din casa în care intenţionase să sune) Aoleoo, unde-am sunat?
- La noi! (da, cum, ce-i cu întrebarea asta?)
- ("Care la noi?" şi jena începea să pătrundă) Vai, d-na "X"? (recunoscând vocea)
- Da! (râzând)
......................

Aşa e când înveţi numerele de telefon pe de rost, le mai încurci.

Mi-am adus aminte însă de o conversaţie între Eugenia Vodă (prezentatoarea emisiunii "Profesioniştii" de pe TvrC) şi Gabriel Liiceanu:

E.V. : - Ce vârstă aveţi?
G.L. : - Să o luăm altfel. Cât îmi daţi?
E.V. : - Nu arătaţi.

? ?

Un amalgam de gânduri şi stări ce nu-şi găsesc aşezare. Sunt un suflet într-un corp care încă se descoperă. Ce caută ceasul acesta pe mâna mea? Până nu demult nimic nu-mi ticăia liniştea, astăzi, fără acest ticăit, nu sunt.

vineri, 17 septembrie 2010

O lume minunată



Ieri am ieşit la plimbare cu Gâguleţu', nepoţelul meu scump şi drag. Eeee, am mai ieşit noi la plimbare de atâtea ori, doar că nu am ieşit numai noi doi. Şi uite-aşa ieri, am ieşit în părculeţ numai noi doi: eu şi Gâgu. Adică eu şi Vlăduţ, doar că aşa îi spun eu încă de când era mititel. Acum are 1 an şi 9 luni. O bombonică... Greu l-a lăsat el pe tata şi a venit la mine în braţe ca să mergem doar noi doi la oraş, dar după câteva lăcrimuţe, l-am pupăcit şi i-am arătat o pisicuţă, că a mai uitat de plâns. Iar când am ajuns în părculeţ şi a sărit în trambulină, lumea lui, şi-a permis joaca. Ne-am dat în topogan, în leagăn, în trambulină, am desenat un ham-ham pe tablă, ne-am jucat în nisip, am făcut mac-mac cu frunzele de salcie, am zburat avionaş... Am luat noi şi două trânte, dar uite-aşa creşte puiu...
Am alergat prin iarbă şi am trimis albul florilor de păpădie către cer, după care el a încercat să înfigă înapoi tulpina florii în pământ. Nu a reuşit, dar a aşezat-o frumos pe iarbă şi a plecat mai departe. Minunile copiilor...

Mândră tare eram cu aşa o dulceaşă în braţe şi pe lângă mine. Gâguleţ...

Îmi dau voie să...

Complicată viaţă... dar poate că noi ne-o complicăm cel mai mult! Citeam zilele trecute într-o carte cumpărată de pe internet, că e bine să ne acordăm dreptul de a avea resentimente, de a iubi, de a trage palme, de a râde cu poftă. Experimentez partea cu resentimentele şi e şi multă dreptate în ceea ce se mai spune în carte. Cu cât încerci să fii cât mai viu şi să dai frâu liber acestui sentiment, cu atât îţi vine mai uşor să scapi de el şi să înţelegi persoana de lângă tine. Vorbesc despre resentiment. Am fugit întotdeauna de partea urâtă a lucrurilor, am încercat reţeta "e totul bine, hai c-om face faţă şi de dată asta". Nu, nu e totul bine, îmi dau voie să cred asta, mă revolt, mă lupt mai crâncen; fără a uita desigur, să înţeleg şi revolta celuilalt. Suntem atât de diferiţi, încât există "n" feluri de a exprima revolta, furia. Eu o dau afară acum pe a mea, îmi dau voie să vorbesc prin ea. Nu sparg pahare, nu rup arbori, pur şi simplu aduc la cunoştinţă direct persoanei, starea. Prea mult "bine, hai...", inundă şi tot inundă până ticăie "3, 2, 1,0000"

Îmi dau voie să...

Pentru cei care doresc să arunce cel puţin un ochi în cartea despre care am vorbit, o găsiţi aici.

joi, 16 septembrie 2010

vai de capu' meu


Naţie de oameni fără cuvânt ce suntem, că peste tot şi-n fiecare zi numai peste astfel de momente dau şi de experienţe. Uite-aşa te-aliniezi unor oameni pentru care ai respect şi care iţi aruncă un oscior în curte, în ideea primirii marelui trofeu mai târziu. Dar acel mai târziu, arză-l focu' să-l ardă, vine într-o plimbare cu zmeul cel rău şi-ţi râde în faţă, chitotind de bucurie că te-a mai păcălit încă o dată. M-am săturat de promisiuni şi oameni care nu-şi respectă cuvântul dat faţă de cineva anume, mai exact faţă de mine. Faţă de tine promite-ţi câte-n lună şi-n stele că nu mă interesează, dar când îmi promiţi mie ceva sau când îţi promit eu ţie ceva, hai să facem în aşa fel încât să ne-aliniem standardului de bun simţ, mai ales atunci când vine vorba de o promisiune vitală, mă rog, un lucru vital pentru care ne-am încălzit gurile.

Vor mai cădea multe picături de ploaie care să aline furia nerespectării promisiunilor...
Ideea e să te bazezi nenică pe tine. Ai de rezolvat o problemă? Ai de spus ceva lumii? Păi spune şi singur, direct, nu prin intermediari că vezi tu, la urma urmei şi intermediarii aştia se gândesc că "cine-o fi şi **lea spătaru' ăsta să îi rezolv eu problemele?" Da' nu suntem o comunitate, frate? Că mă dau cu 'frate' acuma! Dacă e mai simplu aşa, câteodată îţi convine mai mult da uite că şi drumurile astea mai scurte-n viaţă nu ne oferă decât neplăceri.
Mai bine drumul ăl mai lung şi plin de mulţumiri şi satisfacţii decât unul scurt şi cu săbiuţe pe la spate!

Într-un oraş


Pentru că încă mi-am păstrat din simţul romantic şi pentru că iubesc Cetatea Făgăraşului pe timp de seară (dar nu numai), mi-am făcut acest dar chiar aseară. Am pornit la vânătoare pe la orele 20:30 şi am vânat cetatea, atât cât mi-au permis funcţiile aparatului meu de fotografiat. Să nu mai pleci de acolo, aşa trag de tine gândurile. Promenada din jurul lacului care protejează cetatea, îmi oferă o linişte şi bucuria că pot admira liber un lăcaş care-a văzut enorm de multe!

Câte cărămizi, atâtea poveşti istorice crude, sângeroase, alteori de dragoste. Copilăria mea a escaladat multe ziduri ale cetăţii, multe unghere, încăperi, ascunzători secrete. Câte alergături, chiote, mirosuri, sperieturi... câte raze de soare şi nori în palme!

marți, 14 septembrie 2010

New day!

Un nou bebel în această lume, pe numele lui, Alexandru. Prietena mea cea mai bună a născut ieri pentru a doua oară un băieţel frumos, sănătos, la 3kg 200. Felicitări, să-i trăiască şi să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere în creşterea celor două minuni. Vlad, Alexandru şi doi părinţi fericiţi; fiecare cu exteriorizarea lui. Pe Vlăduţ, unii poate îl ştiţi de aici. Despre Alexandru, mai încolo. :-) Ei sunt nepoţeii mei şi sunt bucuroasă pentru ei.

Am avut emoţii. Totul e bine, mulţumim lui Dumnezeu! Miercuri vine mămica acasă. Şi micuţul. Sunt în Braşov amândoi. Ieri am stat toată ziua în Braşov aşteptând vestea cea mare, după care ne-am întors liniştiti acasă. Undeva la orele 18:30, se năştea Alexandru. 13 septembrie, fecioară. Pupa maree, Oana!... prietenia noastră a început într-un fel, acum 6 ani şi continuă. Un fel amuzant aş spune. Pentru tine, pentru Ove, pentru micuţi, pentru noi!

Multă sănătate! La toată lumea!



sâmbătă, 11 septembrie 2010

Pe nerăsuflate









Bucuria zilei de mâine

se naşte din

suferinţa zilei de ieri;

îndelung răbdătoare.

E curativ;

nu, nu e o cură,

e curativ.

Genele mele

Iubesc pur şi simplu

Apa sărată.

Apa sărată

Desfundă căile respiratorii.

miercuri, 1 septembrie 2010

Ce face hoţul din mine

Mă duc şi eu ca omul care are grijă de corpul lui, să-mi cumpăr un săpun de la magazin. Intru tacticoasă, cu o mie de gânduri ca de obicei, analizez rafturile şi mă opresc la ce mă interesează.
Caut săpunul dorit, nu găsesc aroma pe care aş fi vrut-o şi aleg alta apropiată, după care mi se face poftă de o banană. Plec înspre standul cu banane, arunc ochii în lada de carton în care îşi făceau veacul fructele şi observ nemulţumită 2 banane stricate şi multe altele necoapte încă. Deja rotiţele se învârteau în capul meu şi-şi spuneau "lasă, că mergem în Penny, acolo trebuie să găsim banane coapte, aşa cum îţi place ţie." Că mie îmi plac alea coapte, bătute, da' nici chiar stricate. Şi uite-aşa, toate aceste gânduri se derulau în timp ce paşii mei căutau uşa de la ieşirea din magazin. Deja mă vedeam alegând bananele din Penny, magazin care se află chiar peste drum de magazinul în care eram intrată.
Chiar când să fac ultimul pas din aria magazinului, observ cu mirare un săpun în mâna mea şi-mi dau seama că m-am luat cu altele şi am uitat să plătesc. Jenată, întorc capul spre casă spunând cu voce tare "Na, că era să plec cu săpunul!" Mă pufnea un râs amestecat cu jenă. Când întorsesem capul, domnişoara de la casă cred că se pregătea să vină după mine, că o văzusem îndreptată cu ochii înspre mine, pusă pe fugă în caz de nevoie.
Nimeni nu a mai spus nimic; i-am pus 5 lei pe tejghea, am primit 2 lei rest şi dusă am fost, cu obrajii roşii şi de data asta, fără să-mi pot desluşi vreun gând.

Ce talent ascund?


Nu consideri ca ai un talent special:

"Chiar daca cineva remarca, in repetate randuri adevaratul tau talent, esti gata sa ii reprosezi ca sunt alte persoane nascute cu acest dar, in niciun caz tu. Nu te consideri o persoana speciala, mai mult nici nu iti place foarte tare sa iesi in evidenta. Chiar daca remarci ca ai chemare catre arta, iti este teama sa recunosti in fata cunoscutilor, cu atat mai mult in fata unor profesinisti cunoscatori. Consideri ca orice talent trebuie intretinut cu munca si daruire, altfel dispare in timp. Esti o persoana muncitoare, echilibrata cu o gandire pozitiva. Te incanta noutatile si te adaptezi usor la situatii noi. Cand te implici intr-o activitate o faci din placere si nu te intereseaza foarte mult parerea celorlalti. Esti o buna ascultatoare si nu iti place sa-i judeci pe ceilalti. Totusi, in general esti o persoana curioasa. Tot ce e nou te atrage si iti place sa sa fii mereu informata."

Incepe Quiz


Se pare că trebuie să nu mai fiu atât de modestă şi să îmi recunosc fără reţineri chemarea, în faţa celorlalţi. Mă enervează enorm atunci când mă întreabă cineva în ce domeniu activez, pentru că majoritatea reacţionează foarte reţinut faţă de mine după ce aude răspunsul. Mi s-a întâmplat în autobuz acum vreo lună să mă întrebe o domnişoară care mergea la Sibiu să se înscrie la facultate, dacă sunt studentă şi la ce anume; dorea să ştie dacă o pot ajuta cu ceva informaţii. Când i-am spus că sunt studentă la teatru a exclamat cu "aaa" foarte sictirit şi mi-a întors spatele, fără a mai îmi adresa vreun sunet. M-am enervat şi am întrebat-o "Ce s-a întâmplat domnişoară, te-ai speriat? Doamne, e o facultate ca oricare alta, nu muşc, nu nimic!" Iar ea, şi mai dezinteresată, îmi trânteşte un "Da, da" şi nu mă mai abordează. Îmi venea să mă înfig în părul ei creţ şi să o dau cu capul de bord. Şi nu de puţine ori am primit cu disperare tăcută, ignoranţa celorlalţi. Mulţi se sperie şi devin foarte reci când aud de meseria de actor; se blochează pur şi simplu. Când m-a prezentat mai demult unchiul meu unui prieten de-al lui, spunându-i că sunt studentă la teatru, mi-a aruncat respectivul o privire intensă câteva secunde după care nu a ştiut ce să mă mai întrebe. Se blocase.

Oameni buni, nu muşcăm, suntem oameni normali, cu două mâini, două picioare, suflet, cap ca şi voi, nu avem nimic în plus. Avem doar curajul de a trăi pe scenă pentru voi.
Talent sau nu, e clar că fără muncă zilnică nu se ajunge la performanţă. Şi dacă nu ştim să îl apreciem, se pierde.

luni, 30 august 2010

Tinere talente



O voce foarte frumoasă, o domnişoară din Făgăraş de care auzisem, dar pe care nu am avut plăcerea să o ascult până ieri cand a fost difuzată pe un post local de televiziune. Melodia aceasta e minunată, deja ştiu versurile şi linia melodică pe de rost de câte ori am tot ascultat-o. Are desigur şi multe alte melodii la fel de frumoase. Adina Roşca, îmi doresc să o văd alături de alte nume mari precum Niculina Stoican, Steliana Sima, Nineta Popa, Sofia Vicoveanca. La cei 21 de anisori ai ei, are un drum lung si frumos în faţă.

Tineri talentaţi, pasionaţi şi dedicaţi, oameni de care suntem mândri. Sunt atâtea talente de care putem să fim mândri, trebuie doar să le descoperim şi să vorbim despre ele. Suntem un popor cu potenţial, doar cine nu se iubeşte pe sine nu poate să afirme acest lucru.

Sunt mândră că sunt româncă şi îmi doresc să aduc un strop de bucurie în ochii celorlalţi; să nu mai batjocorim ţara asta clipă de clipă. Sunt din păcate atâtea lucruri de care nu suntem mulţumiţi în momentul de faţă, dar măcar arta să ne îmbuneze. Atâta muncă şi răsplată puţină şi totuşi mulţi încă se zbat şi reuşesc lucruri mari. Faţă de ei să păstrăm un colţişor curat şi optimist. Vor veni şi vremuri mai bune. Am încredere. Într-o zi...

joi, 26 august 2010

Fresh de vacanţă


Fiecare perioadă a mea îşi are însemnul. Cele 2 săptămâni petrecute în inima munţilor, au fost însoţite de "Ana Maria - Să dăruiesc". Versurile ei mi-au răsunat şi m-au parfumat pe lângă aerul proaspăt al brazilor şi al râului Bistriţa. Clipe în care m-am relaxat şi m-am odihnit chiar şi atunci când eram în vârful dealului la fân, în vârful patului pentru că afară ploua sau când curăţam cartofi ca să pregătesc stomăcelul de halici. Peisaje superbe pe care le-am savurat, linişte şi pace, odihnă, aer cald plin cu prospeţimea brazilor, miros de apă curgătoare, zmeură, miros de fân proaspăt. A fost minunat.
Plimbându-mă într-o seară cu verişoara mea, ascultam melodia de la "Caracatiţa", pe care o am pe telefon, vântul bătea din faţă, iar noi mergeam cu braţele deschise şi faţa îndreptată spre cer. Nu am să uit niciodată senzaţia... ceva măreţ, a fost ca după o ploaie torenţială de vară pe care o simţi pe piele. Senzaţia aceea de prospeţime totală.


Sunt multe clipe pe care le păstrez, îmi e dragă natura şi aş rămâne în sânul ei o viaţă întreagă. Mi-e sufletul haiduc.
Am să păstrez aşa cele două săptămâni de munte, de eliberare şi de uitare a părţilor urâte ale vieţii. Dacă stau acum să mă gândesc, nu am vorbit decât cu un prieten la telefon de vreo 3 ori şi cu părinţii. Chiar uitasem de urâtul din jurul meu, de faptul că trăiesc la oraş într-o agitaţie infernală, de oameni... la 8 şi jumătate seara eram în pat deja. Mai stăteam la o şuetă până pe la 10 după care somn până dimineaţa la 8. M-am încărcat.


A mai fost ceva. Pentru că mi-e sufletul haiduc şi pentru că tot timpul în vacanţe nu-mi place să stau acasă, trebuie să plec, să fac ceva pentru că mă plictisesc altfel, vacanţa aceasta am realizat pentru prima dată, cât e de importantă familia. Nimeni nu-ţi dă de drag un pahar cu apă, cât de neam ţi-ar fi; nimeni altcineva în afară de familia ta, mama şi tata. Nici măcar pe frate sau soră nu mă bazez. Am fost tratată foarte bine de verişoara mea şi unchii mei, nu mă plâng. I-am ajutat şi eu la treabă, la fân, la curăţenie că aşa se cuvine; munca se împarte. Mi-a lipsit însă căldura mamei şi a tatălui. Nu îl sun eu pe tata când plec pe undeva, numai pe mama, însă de dată asta l-am sunat cel puţin o dată la fiecare două zile şi pe tata. A fost prea multă linişte în sufletul meu în perioada aceea şi am avut timp să mă gândesc la multe.


Nicăieri nu mă simt mai bine ca în colţul meu de acasă. Aşa cum e el; e al meu. Aici mă simt protejată şi liberă. Pot să mă scarpin şi în fund fără să trezesc ridicături din sprânceană, pot să stau şi în cap, pot să îmi ling degetele după fiecare masă, pot să mă spăl pe dinţi de câte ori vreau fără să dau de bănuit că am cu capul. Eu nu judec pe nimeni şi nici nu suspectez că mă judecă cineva. Treaba fiecăruia până la urmă. Dar cred că nimeni în lumea asta nu te poate înţelege mai bine decât părinţii tăi şi nimeni în afară de ei nu îţi va fi alături în clipele grele, necondiţionat. Chiar şi obligaţia devine condiţionată. Părinţii însă, sunt alături din iubire. Şi nu îi iau în calcul pe cei nu cunosc bucuria şi plăcerea de a fi părinte. Fiecare e părinte în felul său, nu judec pe nimeni.
Şi nu-mi tai o mână pentru nimeni; numai pentru părinţii mei.

miercuri, 11 august 2010

Pa şi pusi!



1,
0!

Ne vedem peste 2 săptămâni!

luni, 9 august 2010

Miercuri dimineaţa

Doamne, mai este puţin! Iarăşi bagaje... e partea care nu îmi place deloc, le las mereu pe ultima sută de metrii. M-aş duce cu un ghiozdan în spate şi atât, dar 2 săptămâni parcă nu e de ici de colo, plus că nu te pui cu vremea de la munte! Numai Luni nu e Miercuri...
Punct, pentru că îmi vin mult prea multe gânduri şi nu ştiu cum să le sortez... iiiiiiiiiiiiiiii
3,
2,

sâmbătă, 7 august 2010

Făgăraş - o lume











4,

vineri, 6 august 2010

"The Great Dictator"



Am văzut şi eu în sfârşit filmul "Dictatorul" a lui Charlie Chaplin şi implicit, vestita scenă a bărbierului. Jos pălăria!

Mi-am cumpărat colecţia apărută acum câteva luni cu revista "Dilema Veche", însă nu am avut timp să vizionez DVD-urile. Astăzi am patru filme văzute, din cele opt şi sunt foarte încântată de ceea ce am văzut. Singurul lucru care mă surprinde, este rapiditatea cu care se termină fiecare film. Atât de brusc se încheie totul încât rămân câteva secunde bune, încă, în faţa monitorului întrebându-mă ce s-a întâmplat. Finalurile sunt coerente, însă prea bruşte pentru mine. Când eram mică şi mă uitam la Chaplin, probabil că nu îmi dădeam seama, acum însă le văd altfel.

Dragostea şi devotamentul lui Chaplin din fiecare scenă, mă captează întru totul. Eu sunt o persoană care nu rezistă singură la un film pe calculator. Mă plictisesc şi nu-mi place să mă uit singură, trebuie să fie ceva acolo, care să mă ţină. Am multe filme văzute doar pe jumătate, astfel. Compania cuiva mă ţine în general (asta dacă nu sunt prea obosită şi adorm). De data asta însă, am văzut patru filme singură, în patru zile diferite şi am rezistat fără nici cel mai mic efort. Spune multe pentru mine, lucrul acesta.
Abia aştept să le văd şi pe celelalte!
5,

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale