sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Frânturi de clipe

E răul ce leac alt nu are.

Îngheaţă timp acest moment

Şi sparge-l peste ani

Când toţi vor fi-nvăţat

Că n-au curs lacrimi în zadar.

E-un aer cald ce vrea să iasă

Dar el putere n-are

Acum să spargă sloiul.


Cu mâna stângă desenez inima

Cu mâna dreaptă o cuprind.

Ascult bătăile.

Un acord apăsător

Răsună în tot corpul.

Sunt mii de sunete acum

Ce vor să facă parte din orchestră.


O clipă în paharul meu cu apă.

O clipă în glas.

O, clipă!

De-ai ştii cât te preţuiesc

Ţi-aş deveni confident.


Timpul nu tace niciodată.

Palmele noastre se iau în braţe,

Iar timpul îşi pune amprenta

În priviri.

Îmi suflă în creştet

Şi trezeşte în mine

Teamă;

Tac grăbită.

Îmi doresc să îi fur o secundă.

Mă joc cu el

Deşi am impresia

Că mă joc de una singură.

Chiar şi când un altul

Tace rătăcit pe-o bancă

Mesajele curg generic pe chip.


Un ochi, doar, vreau să arunc

În colţul inimii tale

Să ştiu cum desenezi tu

Coloana infinitului.

Cu chipul tău blând

Poţi vedea până şi moartea

Precum un nou prilej

De a fuma în tihnă.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Zburator

În viaţa mea, sunt.
Într-o alta nu vreau să fiu
sau nu mai vreau să fiu.
Am iubit şi uite-aşa,
dintr-o dată, nu mai iubesc!
Dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Mă dor condamnările altora
care nu înţeleg că gândurile nu coincid;
e o încercare falsă.
Niciodată nu vor reuşi să deşurubeze.
Şi dacă e ca cineva să mă condamne,
acela va fi El şi nimeni altul!
Din glob m-am făcut bilă
şi rău nu-mi pare.
În schimb, nu mai pot iubi
aceleaşi voci din fiecare zi.
Nu mai pot iubi.

Tot timpul aceleaşi întrebări
perturbă liniştea din suflet
şi încet încet,
îmi voi scrie cu sânge, sentinţa.

miercuri, 10 noiembrie 2010

O mie de ani



Mi-e dor să-ţi văd ploaia din ochi

Părul să-l simt un câmp de flori

Atunci să mor aş vrea

Visul meu fericit că te-am iubit

...............

Nu des, ci foarte, foarte rar, există oameni care sunt acolo, necondiţionat, pentru tine. Mă rog, condiţia este scopul final comun, care trebuie atins. Oameni care se umilesc sau cel puţin au impresia că se umilesc, când de fapt ei nu fac altceva decât să-ţi arate încă o dată, dragostea lor pentru tine. Când totul e de căcat şi când ai impresia că eşti lăsat de izbelişte, atunci vine la tine cel care cu adevărat te iubeşte; deşi poate meriţi să fii lăsat în voia ta.

Un singur astfel de om cunosc şi mi-e suficient. Un om exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care nu face nimic doar de dragul de a face. Şi tocmai pentru că sunt atât de rari oamenii ăştia, tindem să nu-i mai vedem. Din prostia noastră. Dar ei există. Pentru noi. Şi atunci, de ce să nu existăm şi noi pentru ei? Dar din dar se face rai.

marți, 9 noiembrie 2010

ABC, DAR...

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că m-a luat cu el şi mă va întreţine

până când se va plictisi de mine

şi mă va lăsa de izbelişte

pe lângă vreo coasă ruginită.

Ce dacă râd când toată lumea plânge?

Ce dacă mânănc măsline goale

până mi se serbezesc dinţii?

Ce dacă plâng în hohote pe stradă

la oră de vârf?

Ce dacă dau cu piciorul în pietre de nervi?

Ce dacă mă revolt şi iau decizii

nu tocmai pe placul celorlalţi?

Ce dacă beau un litru de lapte

şi apoi mă doare stomacul?

Ce dacă am fost proastă

şi am avut şi eu orgoliile mele

în anumite momente ale vieţii mele?

Ce dacă nu-mi pasă? Şi ce dacă-mi pasă?


Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că miroase în miliarde de feluri

şi nu am ajuns să cunosc

decât câteva zeci de arome.

Mi-e ciudă când văd că-mi creşte părul şi tot creşte;

sunt semne clare.

Curând energia pământului

va fi mai puternică decât cea a soarelui.

Un mixt de evenimente.

Lungul drum spre acea efemeritate necunoscută.

Liniştea de după furtună.

Corpul meu imaginar care zboară.

Un vis nesfârşit.

O nouă şansă.

Trezirea la realitate.


De fiecare dată când îmi tai unghiile

mă gândesc că am mai distrus o parte din mine,

că m-am debarasat de mine?

De câte ori nu m-am ignorat astfel?

Unde-mi sunt toate unghiile?

Unde-mi sunt firele de păr?

Unde-mi sunt dinţii de lapte?

Unde sunt eu?

Ce e şi cu fenomenul ăsta?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.

Un fenomen despre care pot spune

că mă surprinde tot mai mult

şi îmi doresc să mă iubească

şi să mă lovească încă foarte mult timp.

Nu înţeleg nimic; plâng şi râd pentru că-mi vine.

Alteori mă abţin. De proastă ce sunt.

Ce dacă unu plus unu fac doi?

Nu de puţine ori îmi doresc să facă unsprezece.


Ce dacă întrebările tot curg

şi rădăcinile rămân încă ani întregi,

agăţate de pleoapele obosite?

Nu ştiu ce e viaţa, dar sunt liniştită

când mă gândesc că nici tu nu ai habar.


luni, 8 noiembrie 2010

Antologia vinovatelor plăceri

„Antologia vinovatelor plăceri”. O carte care pentru mulţi nu reprezintă nimic. Pentru mine, însă, precum şi pentru alţi 101 poeţi amatori, reprezintă foarte multe. O carte la lansarea căreia nu am putut lua parte pentru că eram internată în spital în ziua aceea, dar o carte în posesia căreia am întrat, în final. Tot ceea ce ajunge la noi mai târziu, capătă alte valenţe; e o bucurie pe care o simt, o stare de bâţâială interioară care mă inspiră şi îmi dă curajul de a merge mai departe. Nu am mai spus nimănui, dar un manuscris aşteaptă. Un manuscris al meu pe care nu trebuie decât să am curajul de a-l prezenta cuiva; cui trebuie. Dacă merită prelucrat, ei vor ştii. Vor ştii? Cine ştie?


Spuneam ieri cuiva că de 6 ani scriu poezii. Greşit! De 10 ani scriu poezii, doar că multe dintre ele au fost distruse de mâinile mele într-o stare de nervi care mă acaparase cu totul. Cumva, primii 4 ani ai mei de poezie nu mai sunt decât undeva în adâncul adâncului sufletului meu.


Da, sunt acumulări care ajung să fie materializate în scris. Toate au o poveste a mea personală. Fărâme din viaţa mea. În „Antologia vinovatelor plăceri”, am bucuria de a citi şi reciti o poezie a mea, „O singură noapte”, pe care am scris-o anul acesta în 10 Martie şi care încheie o etapă extrem de bulversantă şi importantă a vieţii mele. O carte în care eu şi alţi 101 poeţi amatori, am câştigat dreptul de a apărea cu o poezie a noastră. E ceva extraordinar, care încurajează. Tot mângâi cartea şi mă mir să-mi văd numele şi poezia în ea. Am citit de zeci de ori poezia. Narcisism sau nu, asta sunt.

Genial titlul pe care l-au găsit pentru acest volum! Mulţumesc „vreaubilet.ro”!

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale