Prima zi... nu pot, n-am cum, am aşteptat-o. Cu emoţii. Decât să mă plictisesc 12 ore într-un magazin de haine, mai degrabă îmi storc puterile alături de copii. Şi oricum e un alt fel de oboseală cu ei. La sfârşitul zilei eşti stors, dar străluceşte o lumină vie de copilul care s-a ascuns în tine atâta timp.
Prima mea zi de lucru aici, bate cu ziua în care s-au cunoscut părinţii mei acum 28 de ani. 12 Noiembrie. 12 ore de lucru. Două zile cu două zile. Copiii... sunt minunaţi; atunci când nu vorbesc prostii sau nu sunt egoişti şi râzgâiaţi, dar sunt frumoşi, puri, sinceri şi plini de viaţă. În 12 ore vin cred, peste 100 de copii. Greu să le ţin minte numele tuturor. Azi 100, mâine încă pe atâţia şi alţii, chiar... de unii te ataşezi, că asta e, nu ai cum altfel şi te uiţi după ei cum pleacă. Ai vrea să mai stai puţin doar cu ei... te aşteaptă alţii însă pe care nu-i poţi neglija. Şi la sfârşitul zilei, recapitulezi şi-ţi dai seama că a fost o zi plină, frumoasă şi că pentru a doua zi, mai ai nevoie de câteva jocuri de rezervă. Ceva energic şi de grup; ceva după care copiii să fie extaziaţi. Şi rămâi după stingerea luminii, cu gândul acolo, iar noaptea în somn, speri ca Doamne-Doamne să îţi mai ofere soluţii.
E un loc de joacă pentru copii pe care mi l-aş fi dorit şi eu când eram copil. Nu l-am avut... alţii se pot bucura de el şi mă bucur şi eu, alături de ei.
Mâine e o nouă zi, noapte bună!
