luni, 30 august 2010

Tinere talente



O voce foarte frumoasă, o domnişoară din Făgăraş de care auzisem, dar pe care nu am avut plăcerea să o ascult până ieri cand a fost difuzată pe un post local de televiziune. Melodia aceasta e minunată, deja ştiu versurile şi linia melodică pe de rost de câte ori am tot ascultat-o. Are desigur şi multe alte melodii la fel de frumoase. Adina Roşca, îmi doresc să o văd alături de alte nume mari precum Niculina Stoican, Steliana Sima, Nineta Popa, Sofia Vicoveanca. La cei 21 de anisori ai ei, are un drum lung si frumos în faţă.

Tineri talentaţi, pasionaţi şi dedicaţi, oameni de care suntem mândri. Sunt atâtea talente de care putem să fim mândri, trebuie doar să le descoperim şi să vorbim despre ele. Suntem un popor cu potenţial, doar cine nu se iubeşte pe sine nu poate să afirme acest lucru.

Sunt mândră că sunt româncă şi îmi doresc să aduc un strop de bucurie în ochii celorlalţi; să nu mai batjocorim ţara asta clipă de clipă. Sunt din păcate atâtea lucruri de care nu suntem mulţumiţi în momentul de faţă, dar măcar arta să ne îmbuneze. Atâta muncă şi răsplată puţină şi totuşi mulţi încă se zbat şi reuşesc lucruri mari. Faţă de ei să păstrăm un colţişor curat şi optimist. Vor veni şi vremuri mai bune. Am încredere. Într-o zi...

joi, 26 august 2010

Fresh de vacanţă


Fiecare perioadă a mea îşi are însemnul. Cele 2 săptămâni petrecute în inima munţilor, au fost însoţite de "Ana Maria - Să dăruiesc". Versurile ei mi-au răsunat şi m-au parfumat pe lângă aerul proaspăt al brazilor şi al râului Bistriţa. Clipe în care m-am relaxat şi m-am odihnit chiar şi atunci când eram în vârful dealului la fân, în vârful patului pentru că afară ploua sau când curăţam cartofi ca să pregătesc stomăcelul de halici. Peisaje superbe pe care le-am savurat, linişte şi pace, odihnă, aer cald plin cu prospeţimea brazilor, miros de apă curgătoare, zmeură, miros de fân proaspăt. A fost minunat.
Plimbându-mă într-o seară cu verişoara mea, ascultam melodia de la "Caracatiţa", pe care o am pe telefon, vântul bătea din faţă, iar noi mergeam cu braţele deschise şi faţa îndreptată spre cer. Nu am să uit niciodată senzaţia... ceva măreţ, a fost ca după o ploaie torenţială de vară pe care o simţi pe piele. Senzaţia aceea de prospeţime totală.


Sunt multe clipe pe care le păstrez, îmi e dragă natura şi aş rămâne în sânul ei o viaţă întreagă. Mi-e sufletul haiduc.
Am să păstrez aşa cele două săptămâni de munte, de eliberare şi de uitare a părţilor urâte ale vieţii. Dacă stau acum să mă gândesc, nu am vorbit decât cu un prieten la telefon de vreo 3 ori şi cu părinţii. Chiar uitasem de urâtul din jurul meu, de faptul că trăiesc la oraş într-o agitaţie infernală, de oameni... la 8 şi jumătate seara eram în pat deja. Mai stăteam la o şuetă până pe la 10 după care somn până dimineaţa la 8. M-am încărcat.


A mai fost ceva. Pentru că mi-e sufletul haiduc şi pentru că tot timpul în vacanţe nu-mi place să stau acasă, trebuie să plec, să fac ceva pentru că mă plictisesc altfel, vacanţa aceasta am realizat pentru prima dată, cât e de importantă familia. Nimeni nu-ţi dă de drag un pahar cu apă, cât de neam ţi-ar fi; nimeni altcineva în afară de familia ta, mama şi tata. Nici măcar pe frate sau soră nu mă bazez. Am fost tratată foarte bine de verişoara mea şi unchii mei, nu mă plâng. I-am ajutat şi eu la treabă, la fân, la curăţenie că aşa se cuvine; munca se împarte. Mi-a lipsit însă căldura mamei şi a tatălui. Nu îl sun eu pe tata când plec pe undeva, numai pe mama, însă de dată asta l-am sunat cel puţin o dată la fiecare două zile şi pe tata. A fost prea multă linişte în sufletul meu în perioada aceea şi am avut timp să mă gândesc la multe.


Nicăieri nu mă simt mai bine ca în colţul meu de acasă. Aşa cum e el; e al meu. Aici mă simt protejată şi liberă. Pot să mă scarpin şi în fund fără să trezesc ridicături din sprânceană, pot să stau şi în cap, pot să îmi ling degetele după fiecare masă, pot să mă spăl pe dinţi de câte ori vreau fără să dau de bănuit că am cu capul. Eu nu judec pe nimeni şi nici nu suspectez că mă judecă cineva. Treaba fiecăruia până la urmă. Dar cred că nimeni în lumea asta nu te poate înţelege mai bine decât părinţii tăi şi nimeni în afară de ei nu îţi va fi alături în clipele grele, necondiţionat. Chiar şi obligaţia devine condiţionată. Părinţii însă, sunt alături din iubire. Şi nu îi iau în calcul pe cei nu cunosc bucuria şi plăcerea de a fi părinte. Fiecare e părinte în felul său, nu judec pe nimeni.
Şi nu-mi tai o mână pentru nimeni; numai pentru părinţii mei.

miercuri, 11 august 2010

Pa şi pusi!



1,
0!

Ne vedem peste 2 săptămâni!

luni, 9 august 2010

Miercuri dimineaţa

Doamne, mai este puţin! Iarăşi bagaje... e partea care nu îmi place deloc, le las mereu pe ultima sută de metrii. M-aş duce cu un ghiozdan în spate şi atât, dar 2 săptămâni parcă nu e de ici de colo, plus că nu te pui cu vremea de la munte! Numai Luni nu e Miercuri...
Punct, pentru că îmi vin mult prea multe gânduri şi nu ştiu cum să le sortez... iiiiiiiiiiiiiiii
3,
2,

sâmbătă, 7 august 2010

Făgăraş - o lume











4,

vineri, 6 august 2010

"The Great Dictator"



Am văzut şi eu în sfârşit filmul "Dictatorul" a lui Charlie Chaplin şi implicit, vestita scenă a bărbierului. Jos pălăria!

Mi-am cumpărat colecţia apărută acum câteva luni cu revista "Dilema Veche", însă nu am avut timp să vizionez DVD-urile. Astăzi am patru filme văzute, din cele opt şi sunt foarte încântată de ceea ce am văzut. Singurul lucru care mă surprinde, este rapiditatea cu care se termină fiecare film. Atât de brusc se încheie totul încât rămân câteva secunde bune, încă, în faţa monitorului întrebându-mă ce s-a întâmplat. Finalurile sunt coerente, însă prea bruşte pentru mine. Când eram mică şi mă uitam la Chaplin, probabil că nu îmi dădeam seama, acum însă le văd altfel.

Dragostea şi devotamentul lui Chaplin din fiecare scenă, mă captează întru totul. Eu sunt o persoană care nu rezistă singură la un film pe calculator. Mă plictisesc şi nu-mi place să mă uit singură, trebuie să fie ceva acolo, care să mă ţină. Am multe filme văzute doar pe jumătate, astfel. Compania cuiva mă ţine în general (asta dacă nu sunt prea obosită şi adorm). De data asta însă, am văzut patru filme singură, în patru zile diferite şi am rezistat fără nici cel mai mic efort. Spune multe pentru mine, lucrul acesta.
Abia aştept să le văd şi pe celelalte!
5,

joi, 5 august 2010

Raskolnikov


Citesc "Crimă şi pedeapsă". După doar 30 de pagini m-au năpustit zeci de gânduri despre viaţă, dragoste, idealuri, regrete, prietenii...
Multă psihologie încă din primele rânduri. Gânduri ascunse, apăsări, întrebări retorice, patimi.
Un drum pe care îl voi marca înainte de a pleca la ţară. Va avea apoi timp să se aşeze.
6,

miercuri, 4 august 2010

Counting down the days



Deşi mi-am spus că nu voi mai pleca nicăieri vara asta, m-am răzgândit. Bucovina mă aşteaptă. Vatra Dornei mă aşteaptă. Satul natal al mamei mă aşteaptă cu amintiri. Văcuţele copilăriei mele sunt acolo, le văd. Coliba, căruţul, şura de lemne sau ce-a mai rămas din ele. Inima munţilor şi aerul verde mă aşteaptă. O întreagă lume e acolo. Pentru două săptămâni voi străbate colţurile firelor de iarbă şi a brazilor de acolo. Bistriţa cea lin curgătoare şi munţi cât vezi cu ochii. Pietrele Doamnei de veghe şi multă linişte. Pescuit, zmeură şi bureţi.
Satul Lunga, bucuria zilelor mele. Începea veselia de fiecare dată când treceam de Vatra Dornei. Localizare: "Poiana Largului - 59 Km" Fix!
Vin! Începe numărătoarea inversă!
7,

marți, 3 august 2010

Ea fumează în tihnă


Ea fumează în tihnă
chiar şi atunci când şade în linişte
- pe vecie,
un trup rece lângă ea.

Îşi caută seva prin ochii lui închişi
şi se roagă pentru o nouă bucurie
- a clipei ce va urma.

Un fum negru,
parte a unei ţigări maronite
- de secundele care se tot îngroaşă.
Zeci de cerculeţe
se vor transforma
în porta-vocea mesageră.
Cu toţii vor afla dorinţele scurse
- prin fumul de ţigară;
ele nu rămân necunoscute,
în propriul trup
- secat de-atâta vorbă.

Ele vor face haz
de alte dorinţe
şi vor complota în chip haios şi ascuns
printre respiraţii
- carnale şi industriale.

luni, 2 august 2010

Maybe More Magic Mimes


"Poftiţi la tratameeent" se auzea în fiecare dimineaţă, după-masă şi seară. Bolnavi eram; de pantomimă. Şi nu ne-a tratat camera 4 atât cât ne-a tratat maestrul şi asistenta lui! :-)

M-am bucurat enorm de nişte oameni minunaţi alături de care am format o echipă frumoasă. În general, mi-e teamă să pornesc la drumuri noi cu oameni noi, mai ales că nu mai am 14 ani când tot ce zboară se mănâncă. Bucuria a fost că toţi, fără excepţie, m-au surprins prin atitudinea degajată, liberă şi umană. Fiecare cu păsăricile lui, desigur, inclusiv eu, însă echipa care s-a instalat a fost una de nota 10. Nu m-am simţit o clipă stingheră sau reţinută în timpul lucrului, ceea ce e foarte important în astfel de cazuri.

Au fost multe surprize pe care ni le-au pregătit organizatorii, iar prima şi poate cea mai importantă, a fost aceea că după o săptămână de lucru, ne aştepta un spectacol în care noi eram actorii. "Cutia Mimei", un spectacol la care s-a lucrat cu suflet. Mulţi dintre noi eram obişnuiţi cu scena, însă erau şi câţiva care se afişau pentru prima dată astfel. Toţi însă am fost egali, nu s-a afişat vreunul mai deştept ca celălalt. Publicul a primit foarte bine spectacolul nostru, am avut mari emoţii înainte de a incepe, dar ca niciodată, m-am simţit foarte bine pe scenă; atât de sigură pe munca noastră şi atât de liberă. Simţeam toată energia pozitivă a colegilor şi a celorlalţi din echipă care ne susţineau de după cortină, de la lumini şi sunet. A fost multă viaţă acolo, am trăit o oră de spectacol foarte intensă.

Aş vrea să scriu atât de multe... a fost ploaie multe zile în tabără, dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine, să încălzim noi atmosfera din casă şi de afară. A fost... pozele vorbesc, imortalizează momente. Rămân ele şi amintirile nescrise.

A fost o tabără din care am plecat cu un sentiment ciudat, acela al despărţirii inevitabile de pe urma căreia nu ştii ce se va întâmpla cu fiecare şi când anume te vei mai revedea cu celălalt. Poate niciodată? Poate am trecut prin prea multe astfel de momente. Diferenţa o face legătura care s-a închegat; vom vedea. Cert este faptul că după nici prima zi de tabără şi de tratament, simţeam că sunt acolo de zile întregi, că aşa e firea lucrurilor, că aceea e casa mea. Noroc cu telefonul peste care mai dădeam din când în când şi vedeam că m-a sunat mama; erau momentele în care realizam că mai există o viaţă şi în afara tratamentului. Şi m-am bucurat mult când am văzut că nu eram singura care trăia un astfel de sentiment; mai erau persoane care îmi împărtăşeau gândurile şi asta cred că era de bine.

Rămâne o săptămână în care am simţit pe bune ce înseamnă 'echipă'. De la organizatori şi până la colegi participanţi la tabără. Drept dovadă, la final a ieşit şi soarele, pentru a ne mulţumi pentru faptul că am rămas împreună până la capăt!
MaybeMoreMagicMimes, îţi mulţumesc!

Doritorii de suveniruri din tabăra de pantomimă, să poftească aici.

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale