vineri, 23 iulie 2010

Iubiri fara remediu


Un copil îţi face întotdeauna viaţa mai frumoasă. E multă responsabilitate, dar e frumos. Am petrecut patru zile minunate în mijlocul unei familii frumoase şi mai ales, a unei fetiţe cu totul specială. Un mediu în care cuvintele "te rog" răsună atât de natural de fiecare dată şi încă atât de des.

Mulţi am uitat să lăsăm deoparte lucrurile urâte şi să luăm ca atare viaţa, bucurându-ne de cei mai apropiaţi nouă şi anume familia. Mulţi ne enervăm foarte repede din motive cât se poate de puerile şi de nejustificat. Ce contează că nu-mi place mie sucul acesta? Mulţi nu mai ştim să ne consultăm ca şi prieteni foarte apropiaţi sau ca şi familie.
Dragostea se cunoaşte foarte uşor din privire.

Dacă nu ştiaţi:
Tradafirul acesta este trandafirul iubirii şi are miros de albastru.
Jerry îl iubeşte pe Tom cât un clips; un clips pentru rufe.
Trei noi trebuie să construim un castel de nisip.
Eşti haios de mă dai jos/Eşti haioasă de mă dai joasă.

luni, 19 iulie 2010

E sau nu o variantă



Dacă esţi călător înfocat şi locuri de cazare nu găseşti, dar ai nimerit într-un oraş mare, opreşte-te la varianta 'club'. Sau poate ai prieteni sau rude în oraş, dar nu vrei să deranjezi pentru doar câteva ore. După dănţuieli zburătoare sâmbătă seara, am adormit o jumătate de oră într-un club din Sibiu. Canapeaua vibra sub mine, muzica urla cât de tare putea, eu stăteam liniştită cu ochii închişi şi porneam pe calea viselor. Cei care mă ocheau, erau colegii, au avut ei grijă să nu rămân singură pe acolo. Dar bine-nţeles că au avut grijă şi să mă trezească puţin cu oliecuţă de apă peste faţă, că prea aveam somnul dulce, se pare. Chiar era, am şi visat ceva, dar nu mai ţin minte ce anume, m-am trezit prea brusc şi a zbughit-o visul.
Nu am mai fost într-un club cred că de vreun an. A fost o eliberare de energii, a fost frumos. Astăzi plec din nou câteva zile. Am tot umblat luna asta şi până la sfârşitul lunii tot aşa o ţin, după care pauză de relaxare totală.

joi, 15 iulie 2010

Mult mai este...

Sunt încă la ziua de ieri cu gândurile, e dureros să vezi cum un om atât de puternic, exterior, a cedat. Nu ştii niciodată ce e în sufletul omului. Sper să fie o lecţie pentru mulţi dintre noi, ca să căutăm ajutor atunci când ne simţim depăşiţi de toate cele din jurul nostru. Poate Mădălina l-a căutat în familia ei, asta nu putem ştii, dar se pare că nu a fost suficient. M-am regăsit mult în ceea ce spuneau psihologii despre starea artistei şi poate că şi mulţi dintre voi. Cu cât înaintez în vârstă, îmi vine să fug tot mai mult de lume, de cei din jur, de contactul cu oamenii, de locuri anume. Caut însă resurse ascunse, netocite încă. Resurse necesare pentru ca să mai fac faţă încă unei zile. Uneori am impresia că nu mai e scopul acela anume, ci forţa de a rezista. E frumos să nu ne pese, să lăsăm omul din noi să iasă afară, cu bune, cu rele, indiferent de cum ne vede celălalt. Până la urmă, toţi susţinem că dorim sinceritate şi uman. Doar că a devenit atât de greu să facem lucrul acesta... critici sunt la fiecare pas.

Unii cedăm mai devreme, alţii mai târziu. Până la urmă poate e şi normal. De unde ştim noi ce e mai bine pentru celălalt? Chiar şi psihoterapeutul, te ajută să înţelegi de ce anume ai tu nevoie, în funcţie de tine însuţi, nu în funcţie de el; el nu dă sfaturi, îţi oferă drumuri pentru ca tu să te (re)descoperi. Ultimul cuvânt, însă, ne aparţine.

Trebuie însă să oferim, pentru a fi împliniţi, pentru a lăsa dâre frumoase în urma noastră. Nu mi-a plăcut deloc de Mircea Badea care a lansat, din punctul meu de vedere, nişte cuvinte deloc etice despre Mădălina Manole. Până la urmă cine sunt eu să judec un astfel de gest? În cel mai rău caz mă deprimă şi pe mine, dar încerc să caut un "de ce" şi să-mi doresc ca ea să fie bine acolo unde e; nu ştim ce ne aşteaptă în lumea de dincolo. Dumnezeu e singurul judecător şi îmi doresc să învăţ ceva din această întâmplare. Să încerc să nu mă las niciodată doborâtă de viaţă. Sunt foarte impresionată de acest caz şi îmi doresc să nu mai aud niciodată despre oameni atât de puternici şi totuşi atât de vulnerabili interior. Şi eu sunt unul dintre ei şi poate de aceea şi sunt atât de impresionată de ce s-a întâmplat. Nu îmi aduc aminte să mă fi atins atât de puternic moartea unui om.

miercuri, 14 iulie 2010

Omagii



Sunt multe de spus, puţine de făcut. Am plâns astăzi de dimineaţă la 8 şi jumătate când am aprins televizorul, cum rar plâng pentru artiştii care se duc. Un om frumos, despre care se spun acum lucruri extraordinar de frumoase şi al cărui gest nu şi-l explică nimeni. Astrologii şi psihologii par singurii care reuşesc să-şi ducă ideile coerent până la capăt. I-am ascultat şi eu, îi înţeleg, dar nu înţeleg totuşi "de ce?", aşa cum cred că mulţi nu înţeleg. Fata dragă care urma să-şi lanseze un album nou, un album despre care am înţeles că a fost refuzat de radio-uri. Cu siguranţă sexy brăileanca oferă mai multe poporului român. E trist, dar cât se poate de real. Nu-mi vine să cred, chiar nu pot să cred. Şi din păcate asta e o perioadă în care paginile web vor fi atacate pur şi simplu de fani şi ne-fani care vor dori să-i asculte sau re-asculte muzica. Vom sfârşi prin a spune că da, a fost un om foarte valoros. Acum, după ce s-a dus. Deşi ştiam cu toţii ce om mare este. Viaţa unui artist e atât de dură şi de intensă interior, te mănâncă absolut orice mică răutate, incertitudine profesională, pentru că programul tău nu e unul de la 8 la 17, ci permanent şi cu muncă şi luptă intensă. Astăzi ai inspiraţie, mâine poate nu ai, azi eşti apreciat, mâine eşti împins de un guţă-lar. Dar adevăraţii artişti nu vor muri, totuşi, în sufletul omului care se apreciază pe sine, în primul rând.

Astfel de momente sunt pentru mine, cele în care mă întreb pentru cine? Cred că numai pentru noi luptăm de fapt, doar că uneori se pare că cedăm. Am avut şi eu la viaţa mea, momente depresive, înţeleg multe, dacă tot vorbim despre sinucidere. Omul puternic exterior şi zâmbitor tot timpul, e într-adevăr un adevărat vulcan în interior, doar că luptă continuu cu viaţa. Până la un moment dat, se pare. Mă doare. Îmi pare foarte rău şi îmi doresc ca sufletul artistei noastre să se odihnească în pace şi să ne zâmbească în continuare de acolo de unde este.
La Mulţi Ani, Mădălina Manole!

vineri, 9 iulie 2010

Miros de uluci



Plec. La ţară. Departe de aglomeraţie, aproape de animăluţele mele dragi, de ţuţica mea, de pisi şi de machele noastre! Nu prea mult, scurt; dar suficient. Vor fi două zile de telefon închis şi no internet. Cu adidaşii de shrek în picioare, o carte după braţ, aparatul foto şi două muze (părinţii). Aer curat, odihnă, miros de grătar; păcat de chitara pe care am lasat-o în Sibiu, trăgeam câteva serenade, dar ajung în câteva zile şi o recuperez.

Mi s-a găsit o nouă poreclă: "boschi", cu accent pe "i". De unde vine nu spun încă, dar îi place mamei acum să râdă de mine. Nu am mai trăit aşa moment jenant în viaţa mea şi de atunci, "boschi" am rămas!

Nu mai spun decât "Hai Spania!"

joi, 8 iulie 2010

Pantomimă



O tabără de pantomimă. Din 24 iulie până în 3o iulie. Merg! Cât de uşoară pare pantomima! Ideea e că pare, nu e! Mie mi-a mâncat zilele, de-a dreptul! Aproape trei luni ne-am chinuit să scoatem un moment, mânca-l-ar de cufăr azi, că nu mai scăpam de el! Oricum, vorba cuiva, ce-am câştigat în acest timp, nu-mi poate lua nimeni. Şi chiar şi cufărul, însemna ceva pentru mine atunci şi îl vroiam eu cu orice preţ, se pare.
Poveste, răsturnare de situaţie, totul redus la esenţă, nu previzibil. Devine simplu după ce înţelegi lucrurile astea. După examen însă, căzusem în ditamai butoiul cu melancolie. Era previzibil; unul care are ceva înnăscut în el şi face totul la prima mână cu o bucurie nebunească, are mai multe şanse decât unul care trage la plug de vreme bună, chit că tehnic e la pământ; era oboseală şi o încărcătură din toate cele de dinainte; era vina mea. Nu mai ştiam ce reprezintă pantomima pentru mine şi până atunci ajunsese să reprezinte foarte mult. Ar fi fost păcat să mă las doborâtă şi să renunţ la tabără, căci recursesem la gândul acesta foarte uşor. E greu când vezi ce apreciază ceilalţi, neştiutori, de altfel.

Pentru orice lucru, în viaţa asta, eu sunt singurul vinovat. Învăţ, uit repede asta şi îmi reamintesc greu. Spunea cineva, foarte înţelept, ieri "credeţi că aş fi ajuns eu la vârsta aceasta, de 83 de ani, dacă aş fi luat în seama toate gurile din jurul meu?" Mă tot laud eu că vreau să trăiesc o sută de ani, dar în ritmul pe care îl am, nu cred că mai duc nici 20, de inimă, sigur! Ce nu te dă jos de pe bară, te ridică în picioare!
Suntem 15 până acum, acceptaţi în tabără. Mai vor să primească vreo câţiva. O săptămână de pantomimă, de dimineaţa până seara. Go, go planet!

miercuri, 7 iulie 2010

Frânturi



După trei luni în care am adormit singură în fiecare seară, ieri am avut-o pe mama ca şi companie. Obosită fiind după atâta vreme, îmi propusesem să dorm încă de la orele 21:00, dar acasă fiind, m-am lungit la poveşti cu mama până aproape de miezul nopţii. Iar când ne-am băgat sub plapumă, am simţit ce înseamnă căldura celui drag.

Mi-a spus cineva acum două zile că scriu prea intimist pe blog şi luându-ne cu altele apoi, nu am mai apucat să îi răspund. Se poate. E o pagină în care îndrăznesc să-mi expun din gânduri; la minima lor valoare uneori, şi foarte aruncate, alteori. Peste ani voi râde şi voi plânge recitindu-mi rândurile. Sunt atâtea cărţi şi ziare din care mă pot documenta despre diverse, să îmi creez şi eu o lume a documentelor, cred că m-ar înnebuni. Mă interesează persoana mea şi ceea ce trăiesc eu. Uneori am curaj, alteori nu, să trăiesc sau să spun o bucurie sau chiar şi un of. Şi oricum, nici 1% din ceea ce eu trăiesc zilnic, nu reprezintă acest blog, amintirile şi cuvintele sunt în mine.

duminică, 4 iulie 2010

2 ani şi-o viaţă


În ultimele zile m-am bucurat mult de fiecare clipă. Încă de joi seara am început cu un pogostick, am continuat cu fotbal, cîteva căzături şi julituri, role, citit şi Mircea Cărtărescu. Azi e duminică şi simt că am recuperat 2 ani din viaţă. Am avut ochii închişi mult timp pentru că licenţa îmi mânca neuroni fără să îmi dau seama; neuroni şi concentrare asupra plăcerilor şi bucuriilor din jurul meu, deşi părea că mă bucur. De fapt mă bucuram ascuns, nici pe jumătate, pentru că nu puteam să fac faţă celor două misiuni importante care se cereau transportate în timp: licenţa şi teatrul; din nou, fără să îmi dau seama. Acum mă simt atât de liberă, atât de vie, cu alt fel de răbdare şi bucurie... văd altfel totul. Mă întrista gândul că nu sunt împăcată cu mine însămi. Cu siguranţă aceste gânduri mă vor mai bântui câteva zile, poate săptămâni, dar ele nu mă vor întrista, sunt motiv de bucurie pentru mine. Poate că nu ar fi trebuit să aştern aceste gânduri, ştiu însă că mie îmi fac bine.
M-am bucurat de asemenea ca Vineri seara, să îl cunosc pe Mircea Cărtărescu; am fost la o lansare de-a lui, "Frumoasele străine" şi "Nimic". Primul volum l-am şi achiziţionat, am obţinut un autograf şi m-am bucurat să cunosc un om atât de criticat şi totuşi atât de simplu şi de natural la vorbă. Râd şi plâng în acelaşi timp, citindu-i textul.

Afară tună; eu ascult teatru radiofonic şi mă întreb unde voi fi mâine. Don Juan şi Dona Juana sunt departe. Unul de celălalt. Ironia sorţii... Capcanele vieţii. Noroc că mai există poduri.

joi, 1 iulie 2010

As vrea sa... la Mall



Pentru Inutzu, în cinstea noastră!

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale