duminică, 26 februarie 2012

Viaţă


E o chemare, e un dor – te roade;
În urechi sună şi răsună glasul ei – te roade.
E în ochi, în nas, în buric, în vene...

În ziua în care...
Să ştii să...
Să ştii că...

Dragostea e oarbă – ştii
Te iubesc – asta nu mai ştii;
Da, te iubesc.
Eşti tu şi eu – nu e un vis
Nu e o minciună.
Oriunde – e o lacrimă în care te oglindeşti;
Oricând – e un suflet în care străluceşti.
E pământul - pe care calc.
E aerul - fără de care n-aş mai fi.
Eşti tu - imperfectă.

În ziua în care...
Să ştii să...
Să ştii că...

Să ştii că eşti a mea - te iubesc.

marți, 21 februarie 2012

Fotografii

Noaptea şi îngerii veghează.
Nopţi pline; pline nopţi...
În sărutarea lunii, adorm cu ochii-n lacrimi -
de visătoare, calde, dulci chemări ale purtărilor.

Când întreg cerul înstelat îmi va şopti că sunt văpaie,
voi ştii ce rosturi vor ieşi din gură.
Roze bătăi ale inimii ce arde-n flăcări,
astâmpăraţi simţurile ce razna au luat-o!

duminică, 19 februarie 2012

Ce rămâne?


O poezie superbă care mi-a fost descoperită astăzi, pentru care s-a scris şi o melodie deosebită. Am cântat-o de cel puţin 20 de ori la chitară în seara aceasta.
Nichifor Crainic – Rugăciunea din amurg
Mă rog şi pentru viii şi pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma părtaşii si duşmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfărîmat eu anii,
Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.
Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceştia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avînturi şi-au fost şi pogrominte.
Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.
De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămîne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpîne,
Sunt şi eu printre morti rugîndu-mă să-i ierţi.
Si adunîndu-mi viii, la mila ta recurg,
Cînd crugul alb al zilei pămîntul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toata mîna bună
Tîrzia-nţelepciune din tristul meu amurg.

vineri, 17 februarie 2012

Ocheanul

Nesomn... totul alb. Nu mă întreb nici încotro, nici unde, nici de ce. E sentimentul că dimineaţa mă va găsi cu ochii deschişi - fără să-mi pară rău. 
Iubesc; iubesc cum n-am iubit niciodată. Iubesc şi mi-e teamă. E firesc să-ţi fie teamă atunci când iubeşti? 
E-atât de alb totul...

miercuri, 15 februarie 2012

Mama lor...


Nu-mi mai plac amintirile. Pentru ce să mă hrănesc cu ele dacă nu sunt decât nişte amintiri? Nişte amintiri în care râdeam, plângeam, mă enervam, iubeam, strigam, chicoteam, visam... sunt frumoase amintirile, dar am impresia că mă hrănesc cu un fals. Nu au nici un gust şi pe lângă asta, sunt parte din trecut. Depănat amintiri alături de cei dragi – de acord; dar visat, contemplat, regretat sau retrăit momente din trecut, începe să mă enerveze. Mă enervează pentru că mă apucă melancolia rău de tot, mai rău ca niciodată. Nu vreau amintiri în perioada asta, nu vreau să visez, nu vreau să mă trezesc că stau de minute bune cu ochii în tavan şi de multe ori nici la ce m-am gândit nu mai ştiu.

Cred că e şi soloana sonoră de vină. De câteva zile numai Celine Dion, Modern Talking şi Leonard Cohen ascult. Sunt cam contemplativă de un timp încoace, cam prea melancolică în momentele de singurătate. Şi pentru că şomez de aproape două săptămâni, se mai adaugă şi asta.
Ceva, ceva lipseşte. Un ticăit, acolo, ceva... sâ mă arunc în zăpadă, să mă trezesc, nu ar fi rău. Poate e camera de vină, poate sunt eu, poate nimeni şi nimic, e o stare pur şi simplu... sau poate e Dumnezeu. Sau aerul pe care îl respir - sau vântul - sau părul... sau poate e sufletul meu.

Nu trecutul doare, doare prezentul; pentru că el mă întoarce în trecut prin starea de visare prin care trec - zise psihologul din mine. E o stare contemplativă prin care trec, pe care încerc să mi-o însuşesc, să nu-mi fie frică de ea. Dar nici nu mi-o doresc, în acelaşi timp. Stări contemplative... de unde se nasc şi astea? au mamă? Aş vrea să vorbesc cu mama lor, aş rezolva mai repede problema.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Cu ochii pe tine


Sunt într-o fază a nebuniei.
Încerc ispite, arome,
oglindesc totul în mine.
Portocala are gust de portocală,
cârnaţul are miros şi gust de cârnaţ,
ciocolata e întotdeauna mai aromată ca niciodată...
nimic ciudat –
Dacă mă apucă păcatul plăcerii, îl duc până la capăt
altfel risc să ajung tot acolo –
 în păcatul plăcerii, doar că ajung nişte clipe mai târziu.
Ştiu că toţi ochii sunt pe mine, dar ce mai pot să fac?
De-asta m-am născut – să păcătuiesc.
Nu sunt sfânt, nu vreau să fiu – sunt un om.
Un om nebun, în nebunia lui.

Am păcătuit.

Mi-e dor de pământ, de leagănul din stele,
mi-e dor de fumul albastru al vorbelor mele.
E ca după un păcat –
ţi-e dor de soare,
ţi-e dor de pământ,
ţi-e dor de tot ce nu mai înseamnă cuvânt.

-                 -  Ce e acela un păcat?
          -   Păcatul e atunci când fac ceva ce-mi provoacă remuşcări.
          -   Aha! Remuşcări vis-a-vis de Dumnezeu?
          -   Nu? 

Nu sunt sfânt, nu vreau să fiu – sunt un om.
Un om nebun, în nebunia lui.
Dar nici oricum, nu vreau să fiu.
Am inimă, sunt un om viu.
Sunt un om nebun, în nebunia lui.

vineri, 10 februarie 2012

Time, after time!

După două luni şi jumătate, azi-dimineaţă am auzit pentru prima dată ticăitul ceasului. De când mă ştiu mă preocupă noţiunea de timp, dar de aseară mă preocupă în mod constructiv, pentru un proiect în derulare. De cum m-am trezit, mi-au revenit gândurile cu care adormisem seara şi am redevenit preocupată de ceea ce vrem să punem în scenă. Timp, pământ, mama, Dumnezeu, valori creştine, morale, simplitate... 

După două luni şi jumătate în care am convieţuit la o cameră distanţă de ticăitul ceasului, azi-dimineaţă l-am auzit pentru prima dată şi m-a cuprins frica, nu înţelegeam ce se aude. Aveam impresia că e doar în imaginaţia mea, mă gândisem poate la prea multe ceasuri cu o noapte în urmă. Uşa camerei era deschisă, m-am luat după ticăit şi am descoperit şi ceasul. Stă de două luni şi jumătate în acelaşi loc, milimetric mutat cu ocazia ştergerii prafului, dar e acolo de două luni şi jumătate şi eu am intrat nu des, ci foarte des în camera aceea. 
Ce mai pot spune? E clar că universul meu prezent a acumulat multe gânduri şi imagini cu oameni, ceasuri, timpul care zboară şi pe care am ajuns să nu-l mai ştim aprecia. Gândurile noastre atrag lucrurile la care ne gândim. Încă o dată m-am convins de asta, e clar.

Primesc ceasuri ca şi donaţie, de oricare fel ar fi... ceasuri deşteptătoare, de mână (cu sau fără curea), ceasuri de perete, ceasuri oricât de vechi sau rău ar arăta. Am nevoie de ele pentru un proiect. Cei care aveţi şi consideraţi că le pot folosi eu pentru viitorul meu spectacol, vă rog să daţi un semn.

Mulţumesc.

miercuri, 8 februarie 2012

Zâmbiţi, vă rog!


Zâmbete, zâmbete protocolare – pentru că ne constrânge situaţia. Ţi-ai pierdut cumva dinţişorii? Ţi-e ruşine de mine, de el, de toată lumea? De cine? De ce? Ani de zile; mii de poze şi nici un dinte; nici măcar unul. Intră frigul la măsele, nu ne jucăm cu cariile – e periculos.

S-a ascuns bucuria în cerul gurii? Nici măcar... aş fi văzut mii de poziţii de omuleţ până astăzi. În unghii, în haine, în evenimentele mondene? Se pare că da... ai fi putut totuşi împărţi bucuria, de ce ai transpus totul acolo? Când bucuria pleacă de pe chip pentru totdeauna, întreabă-te „cu ce preţ?” Dai zâmbetul zâmbet pentru o faimă, un ecuson, ţări străine, oameni sute de mii?

Priveam pozele unei persoane dragi de pe un site bine cunoscut. Poze care spun povestea unor ani. Tristeţe... multă tristeţe pe chip; şi nici un dinţişor în nici o poză. Pardon, în câteva, foarte câteva, unde se vede clar că e un zâmbet forţat într-una şi încă vreo 2 poze în care s-a spus vreo glumă probabil, înainte. Oameni din toate ţările, poze prin toate ţările, ecusoane multe şi haine elegante, mâncăruri tradiţionale, călătorii peste călătorii, având o preocupare profesională care implică, peste 80% din timp, aceste activităţi. Care e preţul? O mie de poze şi trei zâmbete. O mie de poze şi trei zâmbete; o mie de poze şi trei zâmbete...  O mie de poze selectate, probabil, din alte câteva mii care nu vor fi cunoscute vreodată. 
Trei zâmbete într-o mie de poze...

marți, 7 februarie 2012

De viaţă?


"Have you ever been in love?"
De păsări, de copilul tău, de zăpada de afară, de pixul din mâna ta? De viaţă? 
Ai fost vreodată îndrăgostit?
De patul tău, de bucătăria ta, de pământul tău strămoşesc? De copilăria ta?
Copilărie, părinţi, patrie, Dumnezeu... dragoste. 5? 5. 

Cât tânjeam în copilărie să fiu adult, om mare, pe picioarele mele... să fiu la casa mea, să fac ce anume doreşte sufletul meu. Mă jucam în cuvinte - copil fiind. Acum, "mi-am pierdut aproape toate cuvintele" şi "încep să învăţ din nou toate cuvintele". 

Patrie, Dumnezeu? Un sprijin de nădejde? 
"N-am timp de pierdut/Mă silesc să le-nvăţ/Măcar pe cele mai sfinte."

"Doamne, ce-aş vrea să mai fiu copil!" E un trecut care spuneam că nu doare... e o umbră a ceea am visat cândva. Sunt ceea ce sunt fără drept de alte comentarii.
Rutina zilnică a lucrului, banul care se tot topeşte, cartea pe care tot mai mult o scapi din mână, punguliţele mov de sub ochi, lumina veiozei seara în liniştea camerei... o aşa zisă depresie de început; într-o singurătate care te adânceşte şi mai mult. 

Rece. Rece ca gheaţa. Ţurţuri.

luni, 6 februarie 2012

O lume cu nelume



Suntem închişi în propria minte -  
de mintea altora.
Străfulgerul propriu nu-şi mai face datoria –
Le-a uitat pe toate,
Nu le mai disecă.
Te cauţi, te frămânţi...
Aaah, turbezi de furie
Şi-apoi te întrebi calm „de ce?”
De mintea altora
E răspunsul perfect -
În clipa în care va exista şi perfecţiunea.
Rămâne până atunci
Un răspuns în care te oglindeşti.

Eşti închis în mintea proprie –
de mintea celorlaţi.

Aberaţii cu sau fără noimă


Era mic şi cam nesigur. Şi era mult prea devreme pentru nesiguranţa aceasta a lui. Tinereţile în floare aşa trebuie să se dezvolte, frumos, cu încredere, vitalitate, optimism... Mult prea nesigur. Cu pletele în vânt şi ochii mari, căscaţi după fiecare urmă de vânt. Îşi ţine respiraţia mult prea mult, "lasă gândurile să iasă, nu le mai clocoti acolo, în sânul tainelor adânci". 

Trecutul e o umbră pe care o poţi călca în picioare ori de câte ori doreşti, fără să te doară!
Prezentul e un ghimpe pe care încerci să-l smulgi neîncetat - şi nu reuşeşti... motiv pentru care tot încerci, până la adânci bătrâneţi; până când reuşeşti să-l scoţi de-a dreptul şi te eliberezi de povara lui.
Viitorul nu există - e prezentul permanent, transpus într-un alt prezent. E de fapt o iluzie care încetineşte procesul de scoatere a ghimpelui. Nimeni nu doreşte să poată scoate ghimpele, dar e o misiune incitantă; cel care îl scoate fără a lăsa vreo urmă în piele, fără să spună vreo secundă "auci", cel care nu rupe acul şi nu lasă să se inflameze zona, e cel din urmă împăcat cu sine. Împăcat cu sine... o expresie cu greutate şi valori imperceptibile. O expresie de început şi sfârşit. O inexistenţă fatală. 

Întotdeauna vor exista alţi ghimpi concurenţi - cu sau fără ace. Acul meu e firesc, dacă există, într-adevăr, o definiţie viabilă pentru firesc. Sau poate că e deformat, ruginit, mult prea gros şi dureros - acesta să fie firescul meu? E firesc să cred asta. E firesc să îmi pun întrebări, e firesc să râd în secunda aceasta, e firesc să îmi pară comic tot ceea ce scriu aici. Şi totodată, e firesc să cred că e o aberaţie. 
Pentru tine, care vei citi aceste rânduri, e firesc să crezi ceea ce crezi. E firescul tău. Viabil sau nu, e firescul tău prezent. Revino peste un an şi aduţi aminte de firescul din urmă, pe care îl poţi călca în picioare; te va amuza - e  trecut, nu doare... îţi pare doar, că te doare. E doar ghimpele care lucrează în tine.

Pune mâna şi lucrează frumos şi mai ascute acul din când în când, ai auzit?

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale