luni, 26 martie 2012

Vieţi paralele


"Nu renunţa niciodată la visurile tale, doar pentru că te-au dezamăgit nişte oameni sau situaţii. Caută alte portiţe, vei ajunge să le zăreşti!" Nu ştiu dacă sună chiar aşa încurajarea de bază, dar e veridică. Doar dacă esţi sigur cu adevărat că nu mai doreşti să continui cu visul tău, atunci e bine să renunţi, altfel, caută în continuare drumul spre portiţă sau îţi va părea rău o viaţă întreagă. 
În general, dacă rămân cu frustrarea unui lucru nedus până la capât, trebuie să revin, chiar şi după doi ani, pentru a elimina frustrarea; e frustrant să trăieşti cu ea. E un gând care macină rău. Şi ce eliberare, după! Mai bine să îmi pară rău că am făcut un lucru, decât să-mi pară rău că nu l-m făcut!

Mi-e uşor să spun lucrurile astea acum, pentru că am ajuns să cred în ele. La început e mai greu, dar fiecare învăţăm din propriile experienţe, nu se poate altfel. Curajul sau lipsa lui, încrederea de sine sau neîncrederea...toate contribuie uşor, uşor! Dar fiecare lucru, la momentul lui!

joi, 15 martie 2012

duminică, 11 martie 2012

Iluzionişti


Îmi aduc aminte cât de mult am suferit pentru moartea artistei Mădălina Manole. Nu gestul ei în sine m-a lăsat fără suflu, cât masca uimitoare pe care o ţinuse atât de mult timp pe faţă. Niciodată nu vom ştii ce ascunde sufletul unui om. Un om aparent puternic, fără regrete, împăcat cu sine, dornic de muncă, cu o relaţie amoroasă de care e mulţumit. Îi mai lipsea să spună că e omul perfect. Vorbea oare lumea din ea pe care şi-ar fi dorit s-o aibă? Şi cum de nimeni nu a putut citi limbajul trupului ei? Câţiva prieteni de-ai ei, tot artişti, îmi amintesc că sesizaseră ceva în neregulă, dar nu au insistat prea mult, pentru că până la urmă fiecare îşi are propriul ciclu în viaţă, mai mult sau mai puţin agitat. Păcat; a fost un om frumos. Ascultându-i acum muzica, sunt încă fără răspunsuri.

Afişăm imagini aparent perfecte despre noi şi lumea în care ne învârtim, dar se pare că aceste imagini sunt nu de puţine ori, nişte iluzii. Suntem de-a lungul vieţii nişte iluzionişti profesionişti, se pare. Îmi aduc aminte de o iluzie probabil foarte bine cunoscută, în care un iluzionist, fiind cu mai multe persoane în barcă, a reuşit să creeze iluzia faptului că a mutat munţii din loc. Oamenii au ramas „mască”, evident, crezând în ceva, ce în mod cert, numai Dumnezeu ar fi reuşit.  Şi uite aşa înghiţim, de fel, iluzii; ne hrănim cu iluzii, uitând de fapt cine suntem, cine sunt cei de lângă noi, uităm să privim dincolo de nişte imagini şi cuvinte, nu mai avem răbdarea de a îl privi cu adevărat pe cel de lângă noi sau pe noi. Dacă ne-am cunoaşte pe noi, cred că am reuşi să îl cunoaştem şi pe celălalt şi chiar să îl şi înţelegem. Cei de lângă noi, nu au, de cele mai multe ori, curajul de a cere ajutorul; din teama de a nu deranja, de ruşine, pentru a nu fi catalogaţi drept nişte oameni slabi, etc. Se punea demult, într-o carte, în urma unui studiu, desigur, întrebarea: „câţi dintre noi observăm lacrimile din ochi ale colegilor?”, „câţi dintre noi observăm faptul că şi-a schimbat cerceii în dimineaţa aceasta, una dintre colege?”, „câţi dintre noi luăm tăcerea de astăzi, a  colegului, drept o problemă reală, şi-l tragem de-o parte pentru a îl încuraja?” În urma studiului, puţini, foarte puţini, sesizaseră aceste mici, dar extrem de importante schimbări. Intră şeful în birou, tu eşti cu lacrimi în ochi, iar el, ca de obicei, intră în birou, îţi dă nişte comenzi şi părăseşte biroul, la fel de grăbit precum a intrat. Nu schiţează nici un gest cum că ar fi semnalat vreo problemă în ceea ce te priveşte. Cum te simţi? Cu siguranţă ai nevoie măcar de o încurajare după spinare.

În aceeaşi situaţie se poate afla oricare dintre noi. Nu avem nevoie de încurajări; din orgoliu. Dar sunt atât de bine venite! Să ştim că îi pasă cuiva de noi, să simtă celălalt că ne pasă de el. Nu cerem ajutorul, dar ne bucurăm când cel de lângă noi ne oferă cel puţin un zâmbet de încurajare.

Nu suportăm să ne fie cunoscute slăbiciunile. E firesc, până la urmă, însă nu înţeleg de ce e nevoie de măştile perfecţiunii.  Întotdeauna există reversul medaliei. Întotdeauna. Ar fi ideal să fim mai atenţi la cei din jurul nostru, la schimbările din viaţa lor, la ei ca şi oameni care au un suflet. Sufletul e fragil şi drept urmare, în orice clipă poate suferi modificări demne de luat în seamă.


sâmbătă, 10 martie 2012

Cine sunt eu?


Mă întreb adesea ce anume contează pentru mine, pentru sufletul meu. Răspunsuri, găsesc nenumărate, putere pentru a le duce la bun sfârşit, mai puţină. Veşnica dilemă şi stare de nemulţumire: de ce trebuie să conteze liniştea celuilalt, mai mult decât liniştea mea? Atunci când vine vorba de luat decizii, mă codesc; decizii foarte importante, nu o simplă plecare la plimbare prin parc. Codeală pentru că există teama ca cel de lângă mine să se strâmbe pe la spatele meu. O viaţă întreagă luăm decizii în funcţie de cei de lângă noi. Singura perioadă pură, neîntinată şi fără griji şi lipsuri sufleteşti, este perioada copilăriei, cea în care nu ne dăm seama ce anume reprezintă pentru ceilalţi, mofturile şi nevoile noastre; ştim pur şi simplu ce anume ne dorim şi exprimăm acea stare de fapt, la fel de simplu. Treptat, începem să ne dăm seama de cum anume stau lucrurile în jurul nostru şi majoritatea începem să ne închidem, să nu mişcăm un deget fără a întoarce pe o sută de părţi înfluenţa deciziilor noastre asupra tuturor celor existenţi în viaţa noastră. Şi uite aşa, dispar siguranţele noastre sufleteşti. Zilele trecute, îmi spunea o fetiţă de 5 ani şi jumătate „dacă nu mă ierţi, nu am să mai fiu prietena ta”; „cum, ai să dai uitării toată perioada noatră, petrecută împreună?” „da, nu am să mai vorbesc cu tine niciodată, doar aşa, dacă o să mai vii tu vreodată pe la noi”. Mă lovise din greşeală foarte tare, într-o zonă deloc de dorit. Nu ştiu de ce îmi venise să spun asta, dar la întrebarea ei „mă ierţi?”, am întrebat-o „dacă ţi-aş spune că nu te iert, ce anume ai face?”, iar cel mai sus menţionat a fost răspunsul ei. Cei mici nu stau nici o clipă să se gândească la consecinţele faptelor lor, ei fac pur şi simplu ceea ce simt şi spun ceea ce gândesc. Eu, pentru că o iubesc pe fetiţă, trec cu vederea acest moment, deşi nu pot spune că mi-e indiferent. Aşa cred că s-ar întâmpla şi în viaţa noastră. Orice am spune, am gândi sau am face din suflet, pentru că aşa simţim nevoia, ar conta cu adevărat pentru cei care ne iubesc; şi doar aceia trebuie să conteze pentru noi şi sufletul nostru. Ceilalţi, sunt simple specii umane existe în jurul nostru, care contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică în parcursul vieţii noastre.

După ce am spus toate lucrurile astea, nu înţeleg încă, de ce ne mai este greu să luăm decizii mari, importante. Nu e mai importantă liniştea noastră sufletească, împăcarea cu noi înşine? Cei care ne iubesc pentru ceea ce suntem şi cei cărora le pasă de noi, vor rămâne în continuare alături de noi, susţinându-ne moral. Nu putem ghici cine anume, ce; viaţa ne ofere „n” surprize. Important e să riscăm? „Cine nu riscă, nu câştigă” şi chiar de-ar fi să pierzi, ştii că ai pierdut din cauza ta. „Mai bine să-ţi pară rău că ai făcut un lucru, decât să-ţi pară rău că nu l-ai făcut.”

Eşti în căutarea puterii de a lua decizii importante şi ştii că la un moment dat le vei lua. Poate că nu e vremea lor în momentul respectiv şi de aceea intervine şi greutatea aceasta de a le lua. Sau poate pur şi simplu îţi este teamă pentru ce ai lăsa în urmă. Sau poate vrei să le iei, dar nu vrei să te rupi de toată lumea pe care ai lăsa-o în urmă. Tuturora ne este frică de schimbare, dar schimbarea îţi poate aduce împăcarea cu tine. Totul ţine trei zile, asta până să te obişnuieşti cu noul. Şi dacă nu e să fie al tău, viaţa face în aşa fel încât să te readucă acolo unde trebuie, peste acel ceva timp. Mircea Radu a revenit la pupitrul ştirilor după 12 ani, unii dintre noi s-au reîmpăcat cu foşti iubiţi după mulţi ani de pauză şi sunt fericiţi şi împăcaţi acum. Cred că totul este întotdeauna, aşa cum trebuie să fie. Avem nevoie să trecem prin anumite dileme existenţiale, experienţe, eşecuri, bucurii... toate astea pentru a învăţa din ele şi pentru a ne întări.

Nu ştiu ce anume ne oferă siguranţa luării unei decizii, dacă se poate spune că există acea siguranţă, nu ştiu ce anume ne poate face să luăm cât mai repede o hotărâre, nu ştiu care răspuns e mai aproape de realitatea noastră interioară; sunt multe lucruri exterioare care ne pot mobiliza, experienţa altora care ne poate motiva. Sunt însă puţine lucruri pe care le cunoaştem despre noi înşine pentru a avea tăria de a lua o decizie.

Cine sunt eu? E o întrebare cu care, personal, m-am confruntat nu de puţine ori în ultimii patru ani. Şi poate că în această întrebare voi găsi şi răspunsul mult căutat în luarea deciziilor mari.


Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale