vineri, 28 mai 2010

Rebelii








Rebeliunea. Ajută la ceva? Şi nu fac nici un fel de referire la toată răfuiala prezentă în România noastră iubită. Nu mă mai uit la telembizor de luni bune. Am renunţaţ să îmi distrug neuroni. Şi-aşa îmi distrug zilnic destui, cu problemele şi stresul pe care le car în cârcă de la sine, aşa, că mi le dă viaţa, de ce să mă mai complic cu toate câte sunt la nivel naţional, chiar şi internaţional? Mai aflu câte una din diverse discuţii din jurul meu, dar nu mă complic eu într-atâta. La revedere, pupici şi zgândărici.

Dacă ar fi să ne revoltăm pentru fiecare lucru sau situaţie peste care dăm, am fi într-un haos total, nu s-ar mai înţelege creion cu hârtie. Nori de cenuşă de-a dreptul ar trebui să fie între noi. Mă revolt destul în mine, dacă ar fi să răbufnesc, aş distruge cartiere. Dar nu se merită. Pentru cine? Pentru soarele care străluceşte şi panseluţele care zâmbesc fericite? Cum îţi aşterni, aşa dormi. Asta ar trebui să fie consolarea. Ştiu că nu e. E un clişeu doar. Vor veni şi zile mai bune? Lasă că le rânduieşte Dumnezeu pe toate, sau care ar trebui să mai fie salvarea? Şi apropo de salvare, astăzi chiar era să mă calce una. Ce frumos trebuie să fie să mori călcat de salvare!

"Să mori culcat pe-un aşternut, aşa cum dorm culcaţi în cimitire, toţi sfinţii palizi din altare: cu pumnii-ncrucişaţi pe piept."
O poezie drăgută... nu mai ţin minte autorul şi nici titlul şi mi-e lene să caut.

Şi cum spuneam, revoltă ca să ce? Să mă eliberez, da! Să fiu călcată în picioare de cei care au pus coada la prună, nu! Toate îşi au rostul lor, iar când voi descoperi rostul concret, mă voi elibera faţă de mine. Atât.
Că bine spunea cineva: "a fi sau a nu fi nu e o intrebare; sunt două!"

marți, 25 mai 2010

5 bani







Azi-dimineaţă aveam nevoie de încă 5 bani ca să îmi cumpăr un ceai de la tonomat. Singură, ajunsă cu o jumătate de oră înainte de curs, nu aveam cui să cer şi să merg la un străin pe culoar chiar nu mi-e de ici de colo, aşa că am răbdat până când am uitat că vroiam să beau un ceai. Astă seară în timp ce mă îndreptam spre casă, în plimbarea de seară, am găsit pe jos 5 bani; i-am văzut cu trei paşi înainte să ajung la ei şi am pufnit într-un zâmbet până acasă. Unde dai şi unde crapă. Şi ca să fac eu o legătură aşa mai filozofică, pentru că altfel nu pot să dorm la noapte, astăzi de dimineaţă chiar căutam ceva, iar astă seară am găsit răspunsul. Câte simboluri şi câte atracţii în universul ăsta!

luni, 24 mai 2010

Lars von Trier


După ce am văzut filmul "Breaking the waves" a lui Lars von Trier, care m-a bântuit câteva zile, m-am decis să îmi downloadez "Antichrist", al aceluiaşi regizor. Nu ştiu care să spun că îmi place mai mult. În ambele m-a impresionat profund ideea de sacrificiu uman, sacrificiul din prea multă iubire. Renunţăm la noi pentru celălalt. Chit că e vorba de o iubire nebună, născută din nebunie la propriu sau o iubire nebună de dragul celuilalt, ea naşte sentimentul de sacrificiu fără margini. Şi până unde poate duce acest sacrificiu?

Filmele sunt crude, violente, dar atinge cea mai sensibilă coardă. Nu pot fi liniştită după un astfel de film, dar cu siguranţă va veni liniştea după furtuna gândurilor. La "Breaking the waves" am plâns pentru o moarte senină, la "Antichrist" m-am strâns pentru o moarte inevitabilă. Mai stau câteva zile înainte să vizionez un alt film al acestui regizor. Ştiu că lucrează foarte dur cu actorii, citisem de vreo câteva săptămâni un articol în ziar despre "Antichrist", dar ce a ieşit e până în noada spinării de impresionant.

Pâini cu susan





În ultimele zile am tot visat răspunsuri. Răspunsuri la ceea ce mă frământă. Posibile alternative şi încurajări. Mi-am dat seama astăzi de cum anume funcţionează inconştientul nostru. Spre exemplu, m-am trezit din somn, dar starea de visare încă era instalată şi inconştient, îmi dădeam răspunsuri pe care în mod conştient, nu le-am putut găsi şi mi-am spus "da, asta e!". Apoi, în momentul în care m-am trezit de-a binelea şi mâncam deja, mi-am adus aminte de acel moment şi nu am mai fost în stare să ajung la răspunsul acela. Nici măcar nu mai ştiam de ce anume era legat răspunsul, pentru că sunt în etapa în care caut multe răspunsuri.
Ieri dimineaţă am păţit la fel, diferenţa o face faptul că ieri, după ce mi s-a activat un răspuns, am început să-l dezbat şi conştient de îndată ce m-am trezit şi astfel mi-a rămas întipărit. Trebuie notat tot ca să nu uit, să pot face anumite legături. Tind să refulez de obicei, multe gânduri şi atunci ele dispar rapid din aria mea de analiză.

duminică, 23 mai 2010

Edith Piaf - Les mots d'amour



L'amour pour quelqu'un ou certaine chose. Pour la vie ou pour toi meme. Pour ton ideal ou pour tes jours. L'amour.

O dragoste care cu greu se stinge şi fără de care simţi că nu mai poţi respira.

sâmbătă, 22 mai 2010

Un om dintr-o carte

"De unde mai ţii tu minte asta, măi tată?"
"Păi cum de unde, tată? Eu am notat tot!"
"Unde-ai notat, tu, tot?"
"În lăcaşul inimii, tată!"

Cartea vieţii lui, păstrată adânc în buzunarul stâng. Un om care la 73 de ani, bolnav fiind, nu suportă nici măcar o zi să stea în spital. Că lui îi înţarcă vaca, are ceapă de plivit, trebuie să dea cu plugul, găina cloceşte 18 ouă, păi cine să grijească de ele, tată? "Dă-l dracu de stat, că io am treabă, tată! Stau rău aci, mâine mă duc acasă!" Slab săracul şi totuşi în putere; o putere pe care el o caută, singur, ştiind câte are de făcut. Că el a pierdut atâtea în cele 6 zile de stat în pat... Noroc că s-au gândit copiii să îi ia papucii acasă, că într-o zi l-au găsit gata îmbrăcat, pregătit să ia cursa de ora 3; ghinionul i-a fost că nu a avut cu ce se încălţa. A mai plecat el odată din spital, aşa.
Un om care toată viaţa lui a cutreierat munţii, a grijit oi, vite şi tot soiul de animale. Un om care nu ştie să stea dacă nu e de stat. Un om sensibil şi un om sprinten. O carte deschisă.

vineri, 21 mai 2010

Suflet dezacordat










Am nevoie de suflul Tău,
de alinarea Ta,
de mângâieri calde
în pragul oricărei clipe.
Să-mi dau seama
până unde anume pot merge.
Să păşesc liber
către păsările cerului
şi să ciugulesc alături de ele.
Eliberarea eu nu o cunosc,
învaţă-mă Tu lucrul acesta.
Când plâng, cerul se sparge;
când râd, luna zâmbeşte.
Mare e sufletul meu
şi mică e puterea mea.
Colind lumea în lung şi-n lat degeaba,
ochelarii îmi sunt aburiţi.
Se sparge cerul şi ei nu clintesc.
Lipiţi îmi sunt parcă de vârful nasului.
Cu mâna Ta blândă,
cuprinde-mi chipul
şi ia-mi ochelarii de pe ochi.
Să încep să mă bucur
de nestatornicia lucrurilor,
să privesc noroiul ca pe ceva magic,
să încep să adun cioburi
şi să desenez petale.

joi, 20 mai 2010

Linişte



O melodie superbă pentru o seară senină ca aceasta.

miercuri, 19 mai 2010

Cu sănătate, că-i mai bună decât toate!


Astăzi a fost ziua mea toată ziua :-) şi încă mai este. Am primit foarte multe mesaje şi telefoane, multe dintre ele de la persoane de la care nu mă aşteptam şi nici nu aveam pretenţia să mă sune. Dar ce ţi-e şi cu pretenţia asta, că unul mai uită, altul are o problemă... şi mie mi se întâmplă! Cel mai frumos cadou de ziua mea, a fost acest articol citit de una din profele noastre de la facultate, citat din Jurnalul Naţional, din data de 6Mai 2010.
Pentru mine e cel mai de preţ şi mai adevărat mesaj auzit vreodată!

Când eşti tânăr, cele mai multe motivaţii le primeşti din afară şi doar câteva, energice, dar confuze, dinăuntru, adică, genetic. Mai apoi, la maturitate şi la vârste înaintate, e ca şi cum ţi-ai da singur picioare în fund ca să mergi mai departe. Îţi cultivi şi îţi hrăneşti singur motivaţiile. Din afară, primeşti numai scepticisme şi îndemnuri de a o lăsa mai moale, de a renunţa la majoritatea lucrurilor care ţi s-au părut importante o viaţă.

Auzi tot mai des reflecţii de genul "Ce rost are?", "Mai bine te laşi!", "Nu se merită!". Probabil că ar trebui să apară şi doctorii de motivaţii. Psihologii nu acoperă problema. Vârstnicii nu se duc la psiholog. Logic ar fi ca doctorii de motivaţii să se specializeze pe profesiuni şi pe categorii sociale. Cel care n-a visat niciodată la mai mult decât o pâine şi un pat e un om realizat, dacă le are. Nu-l paşte nici o grijă, nu se consideră un ratat nici dacă nu le are. Medicina motivaţiilor e pentru ambiţioşi, pentru indivizii care au obosit luptând pentru ceva ce-i tot mai departe şi mai nesigur.

În câteva arte, femeile îşi consumă motivaţiile mai repede ca bărbaţii. Copiii şi familia trec pentru majoritatea femeilor artiste înaintea unor activităţi socotite în breaslă cardinale. E semnificativ faptul că în actorie femeile îşi conservă mai bine motivaţiile şi după ce apar pe lume copii. Actoria nu impune - ca sculptura, bunăoară - un efort cu scadenţa după decenii. Satisfacţiile în actorie curg repede, iar eşecurile pot fi depăşite sufleteşte la fel de repede.

În arte, unde confirmarea vine de regulă târziu sau nu vine niciodată, medicul de motivaţii ar avea un rol vital. Ce vă doare?, întreabă motivaţionistul, iar tu îi dai drumul: Mă doare de ţara asta, că nu mai iese odată din rahat! Mi se rupe inima de tineretul ăsta, care n-are nici o idee de viitor! Simt că mor de mila atâtor amărâţi, care nici măcar nu ştiu să spună de ce-s atât de amărâţi!

CE LI SE ÎNTÂMPLA ALTORA ŢI SE POATE ÎNTÂMPLA ŞI ŢIE
Aici e punctul critic al crizei de motivaţii, în sensibilitatea la soarta celorlalţi. Nu-s tocmai puţini semenii care simt că nu mai are rost să se zbată din cauza crizelor mondiale. Doctorul de motivaţii are o misiune tare ingrată: trebuie să descopere legături cauzale îndepărtate, subtile, fără nume şi măsuri. Cunosc oameni care au pierdut complet cheful de lucru din cauza războaielor din Irak şi Afganistan. Le simt aproape, simt nenorocirile din ţări îndepărtate ca fiind la graniţă. Oriunde te-ai găsi pe planetă, suporţi atacuri concentrate la motivaţii.

Ce li se întâmpla altora ţi se poate întâmpla dintr-un moment în altul şi ţie. Ce socoteai că le e dat să li se întâmple numai altora, dintr-odată, fără o cauză explicită, începe să ţi se întâmple şi ţie.
Ce vă aduce la mine?, îl întreabă doctorul de motivaţii pe arhitectul care a semnat un proiect foarte apreciat şi apoi n-a mai tras o linie ani de-a rândul. Ce rost are!, zice cu privirea în gol arhitectul. Am aflat că peste 5 milioane de ani Pământul va dispărea. Şi atunci, ce rost are să mai lucrez?!

Mulţumesc!



Da, azi e ziua mea. 24 de fire au crescut. Îmi doream cândva, până nu demult, să ating suta, după care zbeeng, pot pleca în nemurire. Azi nu mai vreau sute, vreau zeci sau cât o fi. Sănătatea e cea mai importantă şi dacă Dumnezeu mi-o dă, să mă ţină cât va vrea el, îmi voi alege eu cum să-mi duc zilele şi voi fi mulţumită.

Să nu vă pară sinistră melodia aleasă pentru acest moment. Chiar cred că toate cântecele de La_Mulţi_Ani, nu fac altceva decât să ne împingă către un abis al minciunii. Altceva trebuie să cunoaştem noi. Dar nu am să încep să filozofez. Nu. Nu astăzi.

Astăzi voi uita de probleme, de mine şi de ceilalţi. Nu-mi rămâne decât să mă mir de fiecare secundă, de fiecare moment, să trăiesc clipa cum se spune; în funcţie de imboldurile primite din jur, căci eu îmi propun să am o zi cât se poate de calmă, fără stres sau gânduri împrăştiate la te miri câte. Doar eu şi eu şi iarăşi eu, în liniştea unei zile de 19 Mai 2010.

La Mulţi Ani, Anca!

luni, 17 mai 2010

Degetele din mănuşă











Ninsoare rătăcită în ochi de petală,
Tu iei cu mâna somnul de odinioară.
Vorbeşti răstit sub chip de nor aburind
Şi măsori căldarea cu gura-ţi ţepoasă.

Un individ se-arată plin de bube
Un câine turbat îşi ţese colţii-n prag
O carte înghite pământul
Şi numai unul mai priveşte cu drag.

Necunoscut e el în umbra umezită
Şi dus e leacul ce umplea paharul.
Această soartă a fost hărăzită
Şi trebuie însuşit darul.

duminică, 16 mai 2010

Un ocean de cuvinte









Nu ştiu cât de drept este să nu-ţi doreşti ceva şi să ţi se ofere sau să îţi doreşti din tot sufletul şi să nu primeşti. E vorba despre acelaşi cerc bătrân în care rişti să ameţeşti dacă te învârţi prea tare, indiferent că o iei spre dreapta sau spre stânga. Cuvintele însă nu sunt aceleaşi, iar simţirea încearcă să rămână fidelă până la capăt. Până la proba contrarie. Atunci abia începe adevărata analiză. Când răspunsul e final. Pentru că degeaba stoarcem şi dăm naştere unor cuvinte aşa... "din poignee", cum se spune. E doar un poignee care îşi permite orice, până la urmă. Marea lipsă e bandajarea lui atentă în manieră autentică.

sâmbătă, 15 mai 2010

Juxtapunere



Curând. Mai precis, Miercuri. 24. Mă tot gândesc. Noua poză de buletin nu-mi place, probabil de-asta nici nu îl mai găsesc. Cine ştie pe unde l-am trântit de supărare? Totuşi, încă nu îl declar pierdut, poate l-o găsi cineva în casa asta! Pe undeva pe aici trebuie să fie.

Astăzi e noaptea muzeelor. Să-mi pregătesc lista. Încep cu Brukenthal. Ultima oară când am vrut să intru era zi de Luni şi era închis. La noapte e verde! Gooo, planet!

miercuri, 12 mai 2010

Fără petale



Holograf. În deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. În 28 Mai. Am nevoie de spiritul lor, de muzica lor. Iubirea e poate cea mai importantă.

luni, 10 mai 2010

Curcubeu


Îmi spunea de rău şi eu zâmbeam. Mă calma şi eu zâmbeam. Cât de pervers e şi râsul ăsta! Te apără de ce anume? De un inevitabil până la urmă? De un adevăr pe care trebuie să-l cunoşti? De o frică ce începe să se instaleze? Un zâmbet scurt. O dată ce ai ieşit din cabinetul medicului îţi vine să urli, să smulgi firele de păr din cap şi să te cerţi cu Dumnezeu, zâmbetul îţi dispare. Râsul e o formă de apărare, într-adevăr, dar prefer să curgă şiroaie din ochii mei, să piară şi ultima picătură, după care să respir zâmbind, acceptarea. Un surâs amar cu o lacrimă în colţul ochiului. Mergi pe stradă şi cuvintele lui revin. Stropeşti puţin asfaltul până când realizezi că nu eşti singur şi te faci că ţi s-a desfăcut şiretul.

Poate că e doar temporar; e oboseală şi nervi destui. Har Domnului, sunt variante. Există şi ploaie cu soare. Rezultă curcubeul. În zeci de culori.

duminică, 9 mai 2010

Unde? În noi?


Cu toţii avem nevoie de un sprijin, de un umăr, de un ghid al sufletului. Niciodată nu ajungem să ne dăm seama cu adevărat de cel mai potrivit, pentru a-l face părtaş gândurilor noastre. Cu toate teoriile lor, Freud şi toţi "nebunii" dom'le, parcă nu fac altceva decât să ne adâncească în terorile vârstei. Cu cât îmbătrânim mai mult, cu atât ne dăm seama mai repede şi mai uşor că avem nevoie de ceva, de acel ceva, de altceva-ul vieţii. De stropul acela de culoare al nostru, de creionul personal care să păstreze în contur, tot ceea ce dorim să-i oferim. Numai că deşi ştim ce anume vrem să-i oferim, nu reuşim să surprindem exact. Ca o fotografie care îşi pierde din naturaleţe şi mesaj. Nici un aparat din lume nu va reuşi să redea atmosfera pe de-a-ntregul. Oare a simţit cineva vreodată fiorii realităţii unui tablou? Sunt convinsă, dar cred că am putea număra pe degetele de la o mână. Şi nu cred totuşi că 100%. 100% nu există în nimic. Nici măcar în noi. Ce dacă avem două mâini şi putem face orice? Tocmai, că nu putem. De multe ori, cel înzestrat cu o singură mână ajunge să facă mai multe.

Şi totuşi, unde e sprijinul moral? În noi? Iubim pentru că suntem înţeleşi, oferim pentru ni se oferă, căutăm pentru că avem nevoie. Unde? În noi?

sâmbătă, 8 mai 2010

Optari



7 luni. Mi-e imposibil să nu-mi amintesc. În fiecare lună rememorez; astăzi, ca niciodată. Mai mult din gândul corpului, nu al minţii. A fost o energie aparte încă de dimineaţă, când am reauzit vocile.

Timpul îmbătrâneşte vreodată?

miercuri, 5 mai 2010

Trist



Trăiau într-o poiană. Mâncau mere coapte şi porumb crud. Ghetele din picioare umflaseră degetele de atâta umblătură toată ziua unul după celălalt. Până într-o zi când ghetele au cedat. Cineva din cer a aruncat cu cenuşă încinsă şi totul nu a rămas decât un negru de fum.

luni, 3 mai 2010

Stropitori

Am auzit ieri un băiat spunând că nu vrea să trăiască mult. Eram concentrată la o partidă de şah pe care o jucam cu un alt băiat şi nu ştiu de unde, am auzit această concluzie a lui. Altceva nu îmi amintesc să fi auzit din discuţia lui cu partenerul meu de joc, eram cu siguranţă prea prinsă în partida de şah, dar lucrul acesta a fost perceput de urechile mele şi am ridicat capul instant, uitând unde mă aflu. L-am privit pe tip şi uitându-mă la el, încercam să înţeleg de ce a spus aşa ceva. În timp ce mintea mea căuta răspunsuri, el revenise calm la calculator pentru a schimba muzica. Norocul meu a fost că la aceeaşi masă se afla şi calculatorul, în aşa fel încât am putut să-l întreb direct "De ce spui că nu vrei să trăieşti mult?"

De când auzisem afirmaţia lui şi până să îi pun întrebarea, nu cred să fi trecut mai mult de două secunde şi în tot timpul acela parcă îi citeam răspunsul amar pe faţă. Douăzeci şi doi de ani, nu cred să aibă mai mult. Mi-a răspuns că "Viaţa e frumoasă şi merită trăită până la treizeci de ani, atât." Nu am avut putere să îi dau vreo replică sau să continui în vreun fel discuţia. De ce anume, nu ştiu, dar m-a durut să aud că e nemulţumit de viaţa pe care o trăieşte. Sau poate că e prea mulţumit şi nu îşi închipuie cum va fi viaţa cu responsabilităţi. Nu îi cunosc trecutul şi nici nu m-a interesat să îl aflu. Mi-l pot imagina, după cum l-am văzut comportându-se în timpul pe care l-am petrecut la grătar cu toată gaşca.

Oricum ar fi, nu ai cum avea o părere bună despre tine atâta vreme cât nu ştii să apreciezi viaţa şi tot ce poate ea oferi, înlăturând aspectele negative pe care le cunoaştem cu toţii. Până la urmă putem trăi în propria noastră piscină, chiar dacă la nici doi paşi dăm de mocirla vecinului. Important e să ne vedem de piscina noastră. Am auzit un student la teologie, acum 2 săptămâni, spunând că singurul scop real al nostru în viaţă e să ajungem în rai, adică să ne mântuim. Celelalte scopuri greşit denumite astfel de către toate ştiinţele, nu sunt decât părţi de la sine înţeles pentru toată lumea: să am un job, să mă căsătoresc, să am copii şi să trăiesc împăcat cu mine. Sunt părţi care nu trebuiesc îndeplinite de toată lumea, nu e obligatoriu. Mai important e unde ajungi după toată existenţa ta, acela e scopul de care trebuie să ne vedem. Iar afirmaţia "eu nu vreau să trăiesc mult", iese deja din tipar, încalcă regula creştină. Şi eu mai afirm că m-am săturat de viaţa asta de rahat şi câte altele, dar încerc uşor, uşor să mă culeg de pe jos. Sper să se culeagă şi tânărul de care vorbesc. Contează şi cum anume ne culegem.

Din nou, complexitatea asta umană care ne împrăştie. În loc să fim jeturi şi nu stropitori.

duminică, 2 mai 2010

Css, cssss...

Acum 3 ani, am fost muşcată de un câine. Un pechinez. E cam bizar să fii muşcat de un câine din rasa asta, mai ales dacă nu îţi cauţi de lucru cu ei. Mergeam eu liniştită pe alee cu o prietenă, ne întorceam de la baza sportivă din Timişoara, căci pe vremea aceea, oraşul acesta îmi găzduia zilele şi dintr-o dată simt ceva la piciorul stâng, la gleznă. Mă uit eu mirată, nu văd nimic şi îmi continui drumul, dar nu apuc nici 2 secunde, că aceeaşi înţepătură o simt şi la piciorul drept. Ce amaru se întâmplă, mă întrebam eu. Mă uit eu şi nimic când deodată simt din nou la piciorul stâng, de data asta la gambă, o pişcătură mai accentuată şi când mă uit, un pechinez îşi infisese colţii în gamba mea. Nu ştiu de unde răsărise câinele ăsta că tot drumul nici măcar să-l observ nu mi-am dat seama. M-am supărat pe domnişoarele care plimbau câinele, dar erau săracele atât de speriate şi ele de ce făcuse câinele, că nu am putut să le spun decât să aibă grijă că dată viitoare poate muşcă mai grav, pe altcineva. Aveam o vânătaie care instant a apărut, cât podu palmei.
De atunci, mi-a fost tot frică de câini, mai ales de cei vagabonzi. Numai căţeii mei de acasă îmi erau la suflet. Am doi cuţii scumpi şi acum încă doi pui.

Ceea ce am observat însă, de curând, este faptul că nu îmi mai este frică de câini. Am fost Vineri în parc cu 5 colegi şi una dintre profele noastre de actorie. Acolo venise un cuţu tare scump şi s-a aşezat în faţa noastră, întins pe iarbă, cu spatele la noi şi s-a pus la somnic. Îmi venea să-l zgâţâi de drag ce-mi era. M-am abţinut, desigur. După vreo 15 minute de somn, s-a ridicat şi s-a pus în spatele nostru, tot întins pe iarbă. Şi noi stăteam întinşi pe iarbă, iar el ne ţinea companie şi avea grijă de noi. Înainte să-şi schimbe locul, când se trezise, atât de dulce şi-a întins lăbuţele că nu m-am putut abţine înainte să plecăm, să nu-l zgâţâi puţin. Cuţu al străzii. Eu îi consider periculoşi, dar nu mi-a fost frică, nu mi-a venit să cred. Am întins mâna să îi prind lăbuţa şi să facem cunoştinţă, l-am urecheat puţin, i-am pus mâna pe botic şi nu mi-a fost frică. Nici nu cred să fi avut vreo secundă, vreun gând de teamă. Altă dată nu aş fi putut face asta. Şi numai dacă mă uitam la ei, îmi era frică. Azi trec pe stradă şi nu mai am sentimentul fricii. Mă bucură acest fapt. Era şi timpul.

Un test de inteligenţă moştenită – imagini bidimensionale