Drumuri pavate

Vor fi 2 săptămâni de Tg.Mureş. Workshop-uri cu oameni a căror nume sunt mari în domeniul teatrului. Şi noi, puradeii, pe lângă ei pentru a prelua ce e mai bun. 7 ore pe zi. Îmi plac workshop-urile cu oameni noi.
Doamne ajută!

Sanie cu zurgălăi

Deja am început să ascult colinde. Mă liniştesc. E un aer în jurul meu, de iarnă. Acea melancolie şi linişte specifică sărbătorilor şi cântecelor de iarnă. Deja simt acea atmosferă. Abia aştept să împodobesc bradul, ca în fiecare an, să colind, să mă plimb pe străzi şi să văd totul alb în jurul meu, să simt răcoarea nasului înroşit, să mă bălăcesc în zăpadă, să prind fulgi în palmă... e anotimpul meu preferat şi deja îl visez şi îl aştept. Şi dacă şi de Crăciun e zăpadă, de nimic altceva nu mai am nevoie.

Ce anotimp esti tu?

"Adori iarna, deoarece odata cu ea isi fac aparitia primii fulgi de nea si minunatele sarbatori. An de an, astepti cu nerabdare sarbatorile de iarna care-ti trezesc in suflet bucurie si melancolie. Esti o persoana vesela, curioasa si consideri iarna un anotimp special, ca si tine. Nu-ti place caldura sufocanta din timpul verii, soarele foarte puternic si agitatia specifica din timpul anotimpului cald. Iarna iti inspira putere, speranta, incredere si curaj. Adori prima zapada si iti place sa privesti fulgii jucausi din fata geamului. Astepti cu nerabdare prima bataie cu bulgari si retraiesti cu nostalgie momentele copilariei. Esti o persoana vesela, energica si transmiti prietenilor acelasi entuziasm. Si garderoba de iarna te incanta; adori fularele colorate, caciulitele haioase si manusile groase. Iti place sa sochezi, asadar si-n miezul iernii porti cu nonsalanta fuste scurte si rochite seducatoare."

Pământul are gust de mac

Undeva lângă o cărare

doi copaci susţin un leagăn.

Mărturii din noapte.

Nu tu frig, nu tu toropeală.

Tu – bucurie.

Tu – confuzie.

Tu – emoţie.

Tu – nebunie.

Tu – dorinţă.

Tu – eliberare.

Treceau paşi pe lângă urechea mea

Şi din gură-mi ieşeau porumbei

Până când paşii-au încetat.

În clipa aceea corpul a devenit pământ

Şi energia a plecat de jos în sus

Într-un strigăt nemai-auzit.

Lei fioroşi au plecat la cer

Lăsând în urmă păcatul

nerostirii la timp a supremaţiei.

A rămas o energie care curenta

Iar buzele au rămas deschise.

Nu puteau înţelege descătuşarea.

Salivele s-au unit apoi;

pământ, copaci, leagăn.

Pactul a fost încheiat.

Cerul e martor

Iar ecoul încă pluteşte pe deasupra.

Nici o furtună nu va şterge urma.

După un ultim gând, am zbughit-o.

Paşii mă repezeau la vale;

mă aruncau în sus şi înainte

Abia parcă atingând pământul.

A fost cea mai rapidă fugă vreodată.

Pietricele au rămas printre dinţi

o noapte întreagă - să se aşeze.

Pământul are gust de mac.

(În)frânţi de ploaie

Dacă mă întrebi unde am fost zilele astea, vei afla că am fost la nebuni. La propriu şi la figurat. Nu, nu jignesc pe nimeni, dar o boală te înnebuneşte într-un anume fel. Trei zile am fost internată în spital unde în jurul meu am avut persoane bolnave de epilepsie, scleroză, glaucom, parkinson, paralizie, hepatita B şi încă o boală încâlcită aparent fără leac. Hău mai ştie cine, ce şi unde vom ajunge. Când stai într-un spital, mai ales înconjurat de cazuri cutremurătoare, parcă toţi pereţii se năpustesc asupra ta şi ai o mie şi o sută de filme horror în cap. Şi dacă mai încep şi vecinii de salon să-ţi povestească viaţa lor petrecută la sânul medicilor, te-ai aranjat pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Nu ţi-e de ajuns că ai tu problemele tale de sănătate cărora încerci să le cauţi o rezolvare, îţi împing şi alţii furculiţa în gât. Nu mai aveam răbdare, bine că am ieşit de acolo.

Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.

Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.

Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.

Optimismul mă caracterizează încă. Voi. Vom. Voi.
Voi.

Ani şi ani

Unii ţipă pentru a descărca energiile nepotrivite din corp. De preferat e să faci lucrul ăsta în pernă, nu care cumva să te trezeşti cu reclamaţii şi tot felul de opinii în jurul tău. Uneori simt şi eu nevoia să ţip, să strig până să mă golesc, să pot spune apoi că sunt liniştită, calmă, că m-am aşezat interior. Să ţip, să mă mustru, să cert pe altcineva, să plâng, să râd. În pernă. Când îmi vine. O perioadă. Sau toată viaţa? Până când n-o să mai îmi vină. Nu voi răguşi, sunt sigură. E prea mult acolo. Mult...
Astăzi e o zi de mare însemnătate pentru mine. Tind să uit asta în anumite clipe dar simt totuşi această bucurie. O bucurie care mulţumeşte colţului din stânga sus.

Da, şi astăzi îmi vine să ţip. Într-o zi tot am să ţip, astăzi vreau să devin un tot cu pământul. În urmă cu un an, Dumnezeu m-a luat la El pentru câteva minute şi m-a trimis înapoi. Nu ştiu ce mi-a povestit şi cât anume m-a certat, ar fi prea frumos să-mi pot aminti. Ştiu că m-a trimis înapoi ca să mai încerc o dată. Am să muşc din pământ şi am să-l mestec. Trăiesc şi altceva nu mai ştiu. Într-o zi voi deveni cu adevărat liberă, aşa cum îmi doresc.
Mulţumesc!