Dacă mă întrebi unde am fost zilele astea, vei afla că am fost la nebuni. La propriu şi la figurat. Nu, nu jignesc pe nimeni, dar o boală te înnebuneşte într-un anume fel. Trei zile am fost internată în spital unde în jurul meu am avut persoane bolnave de epilepsie, scleroză, glaucom, parkinson, paralizie, hepatita B şi încă o boală încâlcită aparent fără leac. Hău mai ştie cine, ce şi unde vom ajunge. Când stai într-un spital, mai ales înconjurat de cazuri cutremurătoare, parcă toţi pereţii se năpustesc asupra ta şi ai o mie şi o sută de filme horror în cap. Şi dacă mai încep şi vecinii de salon să-ţi povestească viaţa lor petrecută la sânul medicilor, te-ai aranjat pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni. Nu ţi-e de ajuns că ai tu problemele tale de sănătate cărora încerci să le cauţi o rezolvare, îţi împing şi alţii furculiţa în gât. Nu mai aveam răbdare, bine că am ieşit de acolo.
Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.
Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.
Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.
Optimismul mă caracterizează încă. Voi. Vom. Voi.
Voi.
Oameni normali despre care nu ai spune că suferă de ceva. Poate doar privirea lor te trimite cu gândul la o durere pe care o poartă în suflet şi pe care începi să o descoperi după ce ei îşi descarcă oful în faţa ta. Se pare că atunci când vorbeşti despre problemele tale, ele nu iţi mai par o povară atât de grea. Unul se descarcă şi altul se încarcă sau se umflă, depinde de cât dă voie. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celui care e împovărat cu o boală grea. Inevitabil atrage mila celuilalt deşi el nu are nevoie de ea, nu o cere, ar da orice să nu fie privit cu milă.
Eu? Cam cu nervii la pământ. Şi mi-aş băga ceva în toată medicina ei, dar e o formă de supravieţuire încă pentru mulţi aşa că mă abţin. Dar cum îmi spunea cineva, viaţa e şampanie şi trebuie doar să îi simt gustul.
Zilele trecute am avut impresia că cineva mă citează. "E bine că recunoşti. Hai, că e mult acolo." Ştiu, ştiam. Probabil că e vizibil pentru cei care au ajuns la acea abilitate de a citi omul şi dincolo de simpla scoarţă. Uneori mă simt o incapabilă. Dar ştiu că nu sunt. Nu suntem. Nici unul dintre noi. Suntem doar fricoşi. De noi înşine. Până când, în mama ei de viaţă? Doar că uneori mă întreb: nu cumva ne e frică de noi doar în prezenţa anumitor persoane? Şi în funcţie de ce criterii atragem aceste persoane? E încă un mister.
Optimismul mă caracterizează încă. Voi. Vom. Voi.
Voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu