Mic, negru şi poate exploda

wurojhn14938654q2ugbv m, ghtgw, wjtoiwug
tgowertjhtrnb.

Nimic de desluşit. În schimb, am înţeles tot.
Facă-se voia Ta!

1310

Cu miros de Dacia 1310. Aceleaşi uşi, acelaşi miros, aceleaşi zgomote venite de afară de parcă ai avea geamurile deschise. Zgomotul inconfundabil de portieră şi viteza mică a câmpului care fuge neîncetat după tine. Într-o lume ca asta, se ţine bine. Degetele şoferului sunt groase şi muncite şi mai şterg din când în când fruntea lucioasă; nu s-a găsit încă nimeni să instaleze un aer condiţionat pe măsură pentru scumpa noastră 1310. Scaune şi banchetă ţapene. Nu tu bâr, nu tu zgâţâieli... te duce precum o îndrumi. La cămaşă şi blugi eleganţi; papucii nu se văd, dar nici că mai e nevoie. Un om pe autostradă şi o 1310 printre somităţile zilelor noastre. Mâinile vorbesc despre priorităţi, îmbrăcămintea desluşeşte visuri.
Culmea? E că am făcut parte din banchetă şi că m-am uitat pe geam spunându-mi "Băă, ce bine mă simt!"

E cineva?

"Bateţi şi vi se va deschide."

Problema e că unii încep, real, să bată; în stânga, în dreapta şi pe unde mai apucă. Alţii ciocăne frumos, dar neavând răbdare, apasă singuri pe clanţă, înainte de vreme.
Cu toţii am uitat să ciocănim şi să aşteptăm răspuns.

Cu încălţări în picioare

Plâng.

Plâng pentru că oceanele toate au secat

Şi alte ploi curând nu vor mai veni.

Zbier.

Zbier pentru că inima a încetat să mai bată

Şi mi-e groază că nimeni din piept nu mi-o va scoate.

Plâng.

Plâng pentru că e un gol imens în cerul gurii mele

Şi cuvintele toate mi-au dispărut.

Suspin.

Suspin pentru că undeva mi-a rămas glasul

Şi tare mi-e teamă de ce va urma.

Plâng.

Plâng.

Plâng.

Plâng pentru toate câte nu am plâns vreodată

Şi pentru prospeţimea lacrimilor mele.

Plâng şi eliberez visuri, dorinţe.

Plâng pentru Împărăţia care va veni.

Plâng pentru că nimic altceva nu mă mai împlineşte.

Plâng pentru că plâng.

Plâng pentru că e parte din mine.

Plâng pentru că sunt.

Plâng pur şi simplu.

Plâng.

- 1 -

Se numeşte "nicicum". Are câteva kilograme şi e nou-născut. Nu se ştie încă ce anume e cu el, de ce, cum... este pur şi simplu. Are culoarea verde; dintotdeauna mi-a plăcut verdele. Şi albastrul acela turcoaz.

Mă prăpădesc de ...

O zi cu multe amintiri depănate. Natură, pătură, mâncare, răcoare, visare... şi ceva material despre care se povesteşte că trebuie bine întipărit. Mai mult a fost mirosul de iarbă, aerul curat şi noi.

Materialul tot acolo e, acelaşi. Noi suntem alţii; mai vioi, mai vii. O, natură! tuuu...

Jeudi

12:12 minute. Hmmm şi hiii, adică 00:12. 7 iulie 2011. Unii clacheză pe ultima sută de metrii, alţii sunt mai în putere, se simt mai motivaţi, au alt spirit de luptă, de energie, alt suflu. Eu sunt pe ultimele puteri; nu că aş fi făcut mare lucru până acum. Am aproape două săptămâni de când ochii îmi sunt mici, verzi şi fără culoare. Mă mai ţin încă, trebuie.

La început am crezut că am alt fel de dileme, dar nu. Le am, oricum, dilemele, dar nu ele sunt problema. Am nevoie de odihnă. Fizică şi psihică. Dar mai ales, am nevoie de îmbrăţişări. Tare, tare, să pocnească oasele. Mamiiiiii????

Vine toamna, păsările pleacă şi mă duc şi eu

Mă apucă din nou febra gândurilor pe blog, după ce o bună perioadă de timp am ocolit acest loc. Sunt într-o pasă relativă. Merg pe stradă şi mă apucă melancoliile gândindu-mă la fiecare secundă care trece. Stăteam aseară pe la miezul nopţii pe balansoar cu o prietenă, tolănită mai ceva ca la mine acasă şi nu-mi venea să mă mai ridic; doar frigul m-a alungat de acolo, într-un final. Ce-aş sta ore în şir tolănită într-un scaun, pe iarbă, căţărată într-un copac şi să privesc natura, să mă privesc pe mine... povesteam despre "ştie El, Dumnezeu, de ce lucrurile se întâmplă aşa, de ce ne dă o palmă sau o îmbrăţişare."

Mi-e dor de un loc anume, al meu, în care mă simt de parcă timpul ar sta în loc; da, chiar cred că acolo timpul stă în loc. Acolo nu ştiu de casă, de masă, mi-e sufletul liniştit...

Omul are în viaţă j'de mii de păcate. Eu am cu duiumul. Credeam că sunt un om bun, dar timpul îmi dovedeşte contrariul tot mai mult. Cu duiumul. Am un sac mare şi greu pe care îl tot port după mine şi nu-mi dă pace. Mă urmăresc remuşcări, revăd momente... pentru sacul ăsta, trag eu ponoasele. Poate va mai scoate Dumnezeu câte o carie din sacul meu, uneori îl simt prea greu. Dar nu am ce face, îl duc, pentru că e al meu şi se spune că Dumnezeu ne dă o cruce pe care o putem duce. Aşa că nu-mi rămâne decât să am încrederea că pot duce şi să sper că voi putea contribui cu adevărat, la golirea sacului.

Azi-dimineaţă, întorcându-mă la cămin, a căzut o frunză din copac. Se legăna şi aluneca uşor exact în faţa mea. M-a cuprins un sentiment de teamă, am simţit pentru prima dată, trecerea timpului într-un fel ciudat, care m-a pus pe gânduri. De câte ori am văzut frunze căzând la viaţa mea, nu m-am gândit decât că vine toamna. Astăzi, pe lângă toamnă, m-am văzut pe mine; şi m-am speriat. M-am aplecat şi am luat frunza cu mine. E trecută deja. La scurt timp, după nici cinci minute, de sus, se apropie de pământ, o pană. Nu pot descrie ce am simţit. Îmi era teamă să merg să pun mâna pe ea, dar am luat-o cu mine. Niciodată, deşi în străfundul meu ştiam asta, nu m-am gândit că până şi păsările îmbătrânesc şi mor. În clipa în care am văzut pana căzând, mi-am dat seama şi am oftat.

Din ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o şansă printre oameni, mă tot gândesc la lucruri, la viaţă... au cam trecut aproape doi ani şi tot nu m-am liniştit, dar probabil e săculeţul care nu-mi dă pace. Sper să am putere în continuare, să contribui la golirea lui. Într-o zi, îmi voi găsi liniştea.

Va urma...

Nu ştiu, dar cred că de aici încolo începe greul. După trei ani, mă numesc 'actor'. De patru luni de zile, caut un răspuns; încă nu l-am găsit. Norocul meu e că admiterea la master e abia în toamnă, mai am timp să ştiu ce vreau. Adică eu ştiu ce vreau, dar am nevoie de un 'ceva' care să-mi întărească acel crez că nu vor trece ani degeaba pe lângă mine. Să ştiu că mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul că fac ceea ce mă împlineşte, că zâmbesc din inimă, că pentru ceea ce fac pot trece toate piedicile şi obstacolele; să nu-mi dau seama când se înserează.

După trei ani, sunt foarte schimbată, cei mai dragi nu mă mai recunosc, dar se bucură în acelaşi timp, de o nouă Anca, care se cunoaşte pe sine mai bine. Mi-am pierdut suflul motivaţiei, curajul de se băga în faţă, spiritul de iniţiativă, dar m-am câştigat pe mine. În clipa în care voi găsi răspunsul pe care îl caut, de fapt, din clipa în care m-am izbit de adevărurile actoriei, ştiu că îmi voi recăpăta curajul, voinţa, dorinţa şi încrederea în ceea ce fac. Înainte le aveam din plin, dar erau formale. Când mi le voi reînsuşi, vor avea altă valoare; o valoare vie şi adevărată şi ştiu că nu le voi mai pierde niciodată.

Nu ştiu când voi găsi răspunsul; azi, mâine, peste 2 luni, peste un an... îl caut în privirea şi cuvintele tuturor celor din jurul meu. Dumnezeu va trimite, la un moment dat asupra mea, răspunsul. Răbdare am, cred că e singurul lucru pe care nu-l voi pierde niciodată.

Îmi sunt dragi toţi. Îmi va fi dor de ei. Păcat că ajung să înţeleg anumite lucruri mai târziu, mă bucur în schimb că nu e prea târziu. Toate au rost şi Dumnezeu ştie de ce lucrurile se întâmplă astfel. Mulţumesc pentru răbdarea pe care o mai am încă, pentru aceşti câţiva oameni de la care am avut foarte multe de învăţat, pentru clipele minunate petrecute împreună, pentru zecile de întrebări pe care mi le pun zilnic, pentru dilemele existenţiale, pentru tăcerile mele şi pentru răbufniri, pentru lumea în care m-am aflat în cei trei ani.

Încă am nevoie să găsesc puterea de a spune mereu"Da, asta sunt eu!" Încă fug, dar ce frumos va fi când voi putea spune oricând şi oricui "Da, asta sunt eu!" Şi ce frumos va fi când voi şti răspunsul! Doamne Ajută!

În alb şi negru

Până şi copacii pândesc.

Dor de ... ?

Unde poţi fi, oare ?

Ca doi nebuni!

Merg să caut iubirea.