Mă apucă din nou febra gândurilor pe blog, după ce o bună perioadă de timp am ocolit acest loc. Sunt într-o pasă relativă. Merg pe stradă şi mă apucă melancoliile gândindu-mă la fiecare secundă care trece. Stăteam aseară pe la miezul nopţii pe balansoar cu o prietenă, tolănită mai ceva ca la mine acasă şi nu-mi venea să mă mai ridic; doar frigul m-a alungat de acolo, într-un final. Ce-aş sta ore în şir tolănită într-un scaun, pe iarbă, căţărată într-un copac şi să privesc natura, să mă privesc pe mine... povesteam despre "ştie El, Dumnezeu, de ce lucrurile se întâmplă aşa, de ce ne dă o palmă sau o îmbrăţişare."
Mi-e dor de un loc anume, al meu, în care mă simt de parcă timpul ar sta în loc; da, chiar cred că acolo timpul stă în loc. Acolo nu ştiu de casă, de masă, mi-e sufletul liniştit...
Omul are în viaţă j'de mii de păcate. Eu am cu duiumul. Credeam că sunt un om bun, dar timpul îmi dovedeşte contrariul tot mai mult. Cu duiumul. Am un sac mare şi greu pe care îl tot port după mine şi nu-mi dă pace. Mă urmăresc remuşcări, revăd momente... pentru sacul ăsta, trag eu ponoasele. Poate va mai scoate Dumnezeu câte o carie din sacul meu, uneori îl simt prea greu. Dar nu am ce face, îl duc, pentru că e al meu şi se spune că Dumnezeu ne dă o cruce pe care o putem duce. Aşa că nu-mi rămâne decât să am încrederea că pot duce şi să sper că voi putea contribui cu adevărat, la golirea sacului.
Azi-dimineaţă, întorcându-mă la cămin, a căzut o frunză din copac. Se legăna şi aluneca uşor exact în faţa mea. M-a cuprins un sentiment de teamă, am simţit pentru prima dată, trecerea timpului într-un fel ciudat, care m-a pus pe gânduri. De câte ori am văzut frunze căzând la viaţa mea, nu m-am gândit decât că vine toamna. Astăzi, pe lângă toamnă, m-am văzut pe mine; şi m-am speriat. M-am aplecat şi am luat frunza cu mine. E trecută deja. La scurt timp, după nici cinci minute, de sus, se apropie de pământ, o pană. Nu pot descrie ce am simţit. Îmi era teamă să merg să pun mâna pe ea, dar am luat-o cu mine. Niciodată, deşi în străfundul meu ştiam asta, nu m-am gândit că până şi păsările îmbătrânesc şi mor. În clipa în care am văzut pana căzând, mi-am dat seama şi am oftat.
Din ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o şansă printre oameni, mă tot gândesc la lucruri, la viaţă... au cam trecut aproape doi ani şi tot nu m-am liniştit, dar probabil e săculeţul care nu-mi dă pace. Sper să am putere în continuare, să contribui la golirea lui. Într-o zi, îmi voi găsi liniştea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu