2 ani şi-o viaţă

În ultimele zile m-am bucurat mult de fiecare clipă. Încă de joi seara am început cu un pogostick, am continuat cu fotbal, cîteva căzături şi julituri, role, citit şi Mircea Cărtărescu. Azi e duminică şi simt că am recuperat 2 ani din viaţă. Am avut ochii închişi mult timp pentru că licenţa îmi mânca neuroni fără să îmi dau seama; neuroni şi concentrare asupra plăcerilor şi bucuriilor din jurul meu, deşi părea că mă bucur. De fapt mă bucuram ascuns, nici pe jumătate, pentru că nu puteam să fac faţă celor două misiuni importante care se cereau transportate în timp: licenţa şi teatrul; din nou, fără să îmi dau seama. Acum mă simt atât de liberă, atât de vie, cu alt fel de răbdare şi bucurie... văd altfel totul. Mă întrista gândul că nu sunt împăcată cu mine însămi. Cu siguranţă aceste gânduri mă vor mai bântui câteva zile, poate săptămâni, dar ele nu mă vor întrista, sunt motiv de bucurie pentru mine. Poate că nu ar fi trebuit să aştern aceste gânduri, ştiu însă că mie îmi fac bine.
M-am bucurat de asemenea ca Vineri seara, să îl cunosc pe Mircea Cărtărescu; am fost la o lansare de-a lui, "Frumoasele străine" şi "Nimic". Primul volum l-am şi achiziţionat, am obţinut un autograf şi m-am bucurat să cunosc un om atât de criticat şi totuşi atât de simplu şi de natural la vorbă. Râd şi plâng în acelaşi timp, citindu-i textul.

Afară tună; eu ascult teatru radiofonic şi mă întreb unde voi fi mâine. Don Juan şi Dona Juana sunt departe. Unul de celălalt. Ironia sorţii... Capcanele vieţii. Noroc că mai există poduri.