În viaţa mea, sunt. Într-o alta nu vreau să fiu sau nu mai vreau să fiu. Am iubit şi uite-aşa, dintr-o dată, nu mai iubesc! Dacă e ca cineva să mă condamne, acela va fi El şi nimeni altul! Mă dor condamnările altora care nu înţeleg că gândurile nu coincid; e o încercare falsă. Niciodată nu vor reuşi să deşurubeze. Şi dacă e ca cineva să mă condamne, acela va fi El şi nimeni altul! Din glob m-am făcut bilă şi rău nu-mi pare. În schimb, nu mai pot iubi aceleaşi voci din fiecare zi. Nu mai pot iubi.
Tot timpul aceleaşi întrebări perturbă liniştea din suflet şi încet încet, îmi voi scrie cu sânge, sentinţa.
Nu des, ci foarte, foarte rar, există oameni care sunt acolo, necondiţionat, pentru tine. Mă rog, condiţia este scopul final comun, care trebuie atins. Oameni care se umilesc sau cel puţin au impresia că se umilesc, când de fapt ei nu fac altceva decât să-ţi arate încă o dată, dragostea lor pentru tine. Când totul e de căcat şi când ai impresia că eşti lăsat de izbelişte, atunci vine la tine cel care cu adevărat te iubeşte; deşi poate meriţi să fii lăsat în voia ta.
Un singur astfel de om cunosc şi mi-e suficient. Un om exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care nu face nimic doar de dragul de a face. Şi tocmai pentru că sunt atât de rari oamenii ăştia, tindem să nu-i mai vedem. Din prostia noastră. Dar ei există. Pentru noi. Şi atunci, de ce să nu existăm şi noi pentru ei? Dar din dar se face rai.
„Antologia vinovatelor plăceri”. O carte care pentru mulţi nu reprezintă nimic. Pentru mine, însă, precum şi pentru alţi 101 poeţi amatori, reprezintă foarte multe. O carte la lansarea căreia nu am putut lua parte pentru că eram internată în spital în ziua aceea, dar o carte în posesia căreia am întrat, în final. Tot ceea ce ajunge la noi mai târziu, capătă alte valenţe; e o bucurie pe care o simt, o stare de bâţâială interioară care mă inspiră şi îmi dă curajul de a merge mai departe. Nu am mai spus nimănui, dar un manuscris aşteaptă. Un manuscris al meu pe care nu trebuie decât să am curajul de a-l prezenta cuiva; cui trebuie. Dacă merită prelucrat, ei vor ştii. Vor ştii? Cine ştie?
Spuneam ieri cuiva că de 6 ani scriu poezii. Greşit! De 10 ani scriu poezii, doar că multe dintre ele au fost distruse de mâinile mele într-o stare de nervi care mă acaparase cu totul. Cumva, primii 4 ani ai mei de poezie nu mai sunt decât undeva în adâncul adâncului sufletului meu.
Da, sunt acumulări care ajung să fie materializate în scris. Toate au o poveste a mea personală. Fărâme din viaţa mea. În „Antologia vinovatelor plăceri”, am bucuria de a citi şi reciti o poezie a mea, „O singură noapte”, pe care am scris-o anul acesta în 10 Martie şi care încheie o etapă extrem de bulversantă şi importantă a vieţii mele. O carte în care eu şi alţi 101 poeţi amatori, am câştigat dreptul de a apărea cu o poezie a noastră. E ceva extraordinar, care încurajează. Tot mângâi cartea şi mă mir să-mi văd numele şi poezia în ea. Am citit de zeci de ori poezia. Narcisism sau nu, asta sunt.
Genial titlul pe care l-au găsit pentru acest volum! Mulţumesc „vreaubilet.ro”!
